Soluţia: a fost respinsă cererea având ca obiect contestaţia în anulare, ca neîntemeiată
Motivarea:
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
La 22 februarie 2010, contestatorul TS a formulat contestaţie in anulare împotriva deciziei civile nr. 2716/17.12.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 5718.3/215/2006, solicitând anularea deciziei şi rejudecarea cauzei.
In motivarea contestaţiei s-a arătat că, deşi a susţinut prin apărător în faţa instanţei calea de atac, când s-a şi pus în discuţie calea de atac, în sensul calificării căii de atac ca fiind apel, instanţa a calificat calea de atac ca fiind recurs, încălcându-i astfel contestatorului dreptul la apărare şi privându-l de o cale de atac de care ar fi trebuit să beneficieze în mod legal precum şi de dreptul constituţional la un proces echitabil.
A mai susţinut că decizia a fost pronunţată în penultima zi de lucru, după care s-a intrat în vacanţă judecătorească, contestatorul fiind în imposibilitate de a mai putea formula recurs la încheiere, care a fost dată cu un scop bine determinat, instanţa de recurs modificând sulta, fără a argumenta această modificare şi greşind în favoarea recurentului calculul matematic.
Contestatorul a menţionat că instanţa de recurs a dat mai mult decât era legal şi mai mult decât s-a cerut, fără să aibă în vedere că părţile au partajat numai cota de 1 din masa partajabilă, restul bunurile aparţinându-i, ci nu întreg imobilul.
In drept, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 317 C.pr.civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se reţin următoarele aspecte de fapt şi de drept:
Prin decizia civilă nr. 2716/17.12.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.5718.3/2006, a fost admis recursul declarat de paratul TAV împotriva sentinţei civile nr. 2716/17,02,2009 pronunţată de Judecătoria Craiova si modificata in parte sentinţa, in sensul ca reclamantul urmează sa achite paratului o sulta de 52.404 lei, in loc de 9612,75 lei cum greşit s-a dispus prin sentinţa recurată.
Contestaţia in anulare este o cale extraordinara de atac care poate fi promovata pentru motive strict si limitativ prevăzute de lege in art. 317-318 C.pr.civ.
Potrivit art. 317 C.pr.civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii si 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publica privitoare la competenţă..
Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Potrivit art. 318 C.pr.civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l doar în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din cuprinsul dosarului nr.5718.3/215/2006 în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 2716/17.12.2009 a Tribunalului Dolj, se observă că în şedinţa publică de la 17 decembrie 2009, instanţa de control judiciar a pus în discuţie calificarea căii de atac în raport de valoarea bunurilor supuse masei partajabile şi în raport de obiectul cauzei, şi că atât contestatorul TS, reprezentat de apărătorul ales, cât şi intimatul TAV, prin apărătorul ales, au învederat că valoarea bunurilor supuse partajării nu depăşeşte suma de 1 miliard, apreciind ca recursul este calea de atac.
Sub acest aspect, apare ca neîntemeiata contestaţia în anulare formulată de contestatorul TS şi întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., întrucât în cauză nu se poate reţine că instanţa de fond sau instanţa de control judiciar nu ar fi fost competente să soluţioneze cauza dedusă judecaţii.
Aceasta în situaţia în care motivul al doilea al contestaţiei în anulare – prevăzut de art. 317 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ. – priveşte faptul ca hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competentă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, pe calea contestaţiei în anulare neputându-se invoca neregularităţi privind compunerea sau constituirea completului de judecată sau calificarea caii de atac.
In plus, se constată că instanţa de recurs a analizat si a calificat in mod corect calea de atac drept recurs, având în vedere ca toate părţile prezente si beneficiind de asistenta juridica calificata au învederat ca valoarea bunurilor partajabile nu depăşeşte un miliard lei vechi, în cauza nefiind depuse acte din care să rezulte o altă valoare.
Pe de altă parte, se constată că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 317 alin. 2 C.pr.civ., care se refera la admisibilitatea contestaţiei in anulare atunci când motivele contestaţiei (citarea nelegală a părţii sau necompetenţa instanţei) au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Sub acest aspect, se reţine că prin cererea de recurs nu s-a invocat necompetenţa instanţei de fond sau de control judiciar şi că instanţa de control judiciar nu a respins acest motiv pentru că ar avea nevoie de verificări da fapt, în plus recursul fiind soluţionat pe fond.
Celelalte aspecte invocate de contestator ( modificarea sultei de către instanţa de recurs fără o argumentare si cu un calcul greşit in favoarea recurentului parat ) privesc eventuale greşeli de judecată care nu se încadrează în noţiunea „ greşeală materială” la care se referă art.318 C.pr.civ. In ceea ce priveşte existenţa unei greşeli materiale în soluţionarea recursului, se reţine că pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, art. 318 C.pr.civ. are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, respectiv greşeli evidente de ordin procedural, cum ar fi respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită ca netimbrat sau făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, dar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale.
In contextul acestor consideraţii, se constată că prin contestaţia în anulare formulată, contestatorul a criticat soluţia instanţei de recurs prin prisma unor eventuale greşeli de judecată, respectiv eventuale greşeli de interpretare a probelor (a actelor din dosar) şi a dispoziţiilor legale, care nu se încadrează în ipoteza dispoz. art. 318 C.pr.civ., prin contestata în anulare formulată de contestatori tinzându-se la un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Având in vedere aceste aspecte si natura juridica a contestaţiei in anulare, care este o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, tribunalul apreciază că această contestaţie în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât ele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fapt si de drept ce au fost soluţionate de instanţa de recurs.
In plus, Curtea de Strasbourg a arătat in mod constant că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (Cauza Brumărescu, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, cauza Masinexport împotriva României), ceea ce in cauza nu se impune, deoarece instanţa de recurs s-a pronunţat asupra motivelor de nelegalitate susţinute de contestator si a dat o dezlegare in fapt si in drept acestora.
