Pârâtul beneficiază de protecţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 (aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 241/2001) în situaţia în care contractul încheiat cu titularul dreptului de administrare nu a avut în vedere calitatea sa de membru al Uniunii Arhitecţilor din România.
Calitatea de membru al unei asociaţii profesionale nu conferă spaţiilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea în mod particular calitatea de aşezământ cultural, astfel încât titularul contractului de închiriere să nu poată beneficia de dispoziţiile art. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.
(Decizia nr. 955 din 22 noiembrie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 3.04.2002, reclamanta D.L.D. I-a chemat în judecată pe pârâtul N.D.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună evacuarea atelierului de creaţie situat în imobilul proprietatea reclamantei de la adresa indicată în acţiune.
Reclamantul şi-a motivat în fapt cererea arătând că este proprietar al spaţiului ocupat de pârât în baza Dispoziţiei primarului general nr. 754/2003, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, iar, conform art. 3 din dispoziţie, contractele de închiriere pentru spaţiile situate în imobil şi-au încetat de drept valabilitatea pe data punerii în posesie, respectiv 12.12.2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 4306 din 27.06.2003, instanţa a admis acţiunea, a dispus evacuarea pârâtului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată de 1.000.000 lei, reţinând că imobilul în litigiu a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001 şi urmează regimul juridic prevăzut de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Acest din urmă act normativ nu reglementează însă soarta contractelor de închiriere cu privire la spaţiile având altă destinaţie decât aceea de locuinţă, iar cum spaţiul în litigiu are destinaţia de atelier de creaţie, pârâtul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.
împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, care a considerat că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că spaţiul este deţinut în virtutea calităţii sale de membru al unui aşezământ social-cultural, respectiv Uniunea Arhitecţilor din România.
Prin Decizia civilă nr. 2403/A din 15.12.2003, Secţia a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti a respins apelul ca nefondat, apreciind că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză.
Apelantul-pârât a declarat recurs împotriva acestei decizii pentru următoarele motive:
1. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Instanţa de apel a încălcat dreptul constituţional la apărare al apelantului, atunci când a respins cererea acestuia de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului, considerând că motivul învederat este neîntemeiat şi că apărătorul apelantului avea obligaţia de a asigura substituirea. Această măsură este contrară art. 21 şi 24 din Constituţie, art. 68 alin. 4 din şi Legii nr. 51/1995, republicată.
în absenţa apelantului căruia i s-a agravat situaţia în propria cale de atac, instanţa a acordat intimatului cuvântul pe probe, a primit la dosar un set de acte şi a soluţionat cauza fără a amâna pronunţarea, deşi era obligată conform art. 156 alin. 2 din Codul de procedură civilă, încălcând astfel principiul contradictorialităţii.
Singurul temei de drept avut în vedere de instanţa de apel sunt dispoziţiile art. 299 şi 301 din Codul de procedură civilă, iar aprecierea acesteia cu privire la inaplicabilitatea art. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 este greşită, deoarece ignoră faptul că recurentul deţine spaţiul în calitate de membru al Uniunii Arhitecţilor din România.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Neţinând seama de motivele de apel, instanţa a soluţionat cauza exclusiv prin preluarea haotică a susţinerilor din întâmpinarea intimatei, arătând în esenţă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 nu se aplică în integralitatea sa.
3. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă. Instanţa a ignorat faptul că spaţiul în litigiu a avut întotdeauna destinaţie social-culturală, că a aparţinut înainte Uniunii Artiştilor Plastici din România şi că repartizarea spaţiului a avut drept obiectiv realizarea scopului pentru care există Uniunea Arhitecţilor din România.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate de recurent, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 156 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care instanţa poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată. Motivul cererii de amânare l-a constituit simpla susţinere a apărătorului apelantului în sensul că s-ar afla la Orşova pentru susţinerea altei cauze, fără ca dovada să fie ataşată cererii pentru a proba temeinicia acesteia.
De asemenea, împuternicirea avocaţială fusese emisă cu 2 luni înaintea termenului de judecată, astfel că instanţa de apel a apreciat în mod corect că apărătorul părţii trebuia să îşi asigure substituirea în situaţia, nedovedită, de imposibilitate de prezentare.
în plus, recurentul nu a arătat în mod concret vătămarea ce i-a fost pricinuită prin respingerea cererii, având în vedere că nici la instanţa de recurs nu a invocat motive ori dovezi pertinente pe care a fost în imposibilitate să le valorifice la instanţa de apel din cauza respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare.
Instanţa nu a încălcat principiul contradictorialităţii prin aceea că a primit acte la dosar, de care apelantul nu a luat cunoştinţă, deoarece neprezentarea acestuia în instanţă a constituit opţiunea sa, fără să fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, situaţie în care s-ar fi putut interpreta că exista obligaţia pentru instanţă de a-i comunica părţii lipsă înscrisurile depuse de partea adversă.
înscrisurile depuse îi erau oricum cunoscute apelantului, câtă vreme Contractul de închiriere nr. 1272/1995 a fost semnat de acesta personal şi a reprezentat până la emiterea dispoziţiei de restituire titlul său locativ, iar adresa Consiliului General al Municipiului Bucureşti- AFI din 8.12.2003 a fost comunicată şi apelantului, aşa cum rezultă din antetul înscrisului. Chiar dacă nu i-ar fi fost comunicat, înscrisul cuprinde punctul de vedere al instituţiei emitente, favorabil apelantului, însă fără valoare probatorie în cauză.
Conform alin. 2 al art. 156 din Codul de procedură civilă, tribunalul nu era obligat să amâne pronunţarea în situaţia dată, deoarece partea nu a cerut termen pentru depunerea de concluzii scrise.
Instanţa a indicat art. 299 şi 301 din Codul de procedură civilă în finalul considerentelor pentru a justifica de ce a menţionat în dispozitiv calea de atac a recursului şi termenul de exercitare de 15 zile de la comunicare, menţiuni obligatorii conform art. 261 din Codul de procedură civilă, şi nu pentru faptul că a judecat un recurs.
Ultimul aspect cuprins în primul motiv de recurs face corp comun cu susţinerea din următoarele două motive şi se referă la greşita înlăturare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.
Cu privire la aceste aspect, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de apel şi cea de fond au considerat că recurentul apelant-pârât nu beneficiază de protecţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 (aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 241/2001), deoarece contractul în cauză a fost încheiat de SC “A.” SA ca locator titular al dreptului de administrare cu pârâtul persoană fizică şi nu în considerarea calităţii acestuia de membru al Uniunii Arhitecţilor din România.
Chiar dacă s-ar fi avut în vedere calitatea, nedovedită, a acestuia, de membru al Uniunii Arhitecţilor din România, acest aspect nu ar fi avut relevanţa dorită de recurent, câtă vreme legea face vorbire de aşezăminte social-culturale, iar calitatea de membru al unei asociaţii profesionale nu conferă spaţiilor, în care aceştia îşi desfăşoară în mod particular activitatea, calitatea de aşezământ social-cultural.
Recurentul a solicitat suspendarea executării până la soluţionarea recursului, însă, dat fiind faptul că recursul s-a soluţionat la primul termen de judecată, cererea nu se mai încadrează în dispoziţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Pentru considerentele arătate, Curtea a respins recursul ca nefondat în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, nefiind aplicabile cazurile de modificare reglementate de art. 304 pct. 7, 9, 10 din Codul de procedură civilă.
