1. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bunul ce a constituit obiect al acestuia era litigios, situaţie cunoscută de ambele părţi contractante. Cauza actului juridic reprezentând-o transmiterea, respectiv dobândirea unui bun al cărui drept de proprietate se dispută în instanţă, ea a avut caracter ilicit, iar în condiţiile art. 966 din Codul civil, obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.
2. Statuarea asupra bunei-credinţe este un element de fapt, stabilit pe baza probelor administrate de prima instanţă şi de instanţa de apel în cadrul devoluării fondului, iar situaţiile de fapt nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, care poate efectua doar un control de legalitate, în limitele permise de dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă.
(Decizia nr. 89 din 27 ianuarie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul D.G. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.M., S.A.E. şi municipiul Bucureşti, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu privire la un apartament din Bucureşti, pentru cauză falsă, ilicită şi pentru fraudă la lege.
în motivarea cererii s-a arătat că întreg imobilul, în care este situat apartamentul menţionat, a aparţinut autorilor reclamantului, că acest imobil a făcut obiectul unei acţiuni în revendicare şi că, în timp ce aveau loc demersurile pentru recuperarea bunului, s-a încheiat contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata.
S-a invocat reaua-credinţă a ambelor părţi contractante, atâta vreme cât persoana juridică fusese notificată să nu efectueze nici un act de dispoziţie asupra imobilului, iar pârâţii – persoane fizice, cunoscând că există o hotărâre prin care s-a dispus restituirea, au depus diligenţe pentru desfiinţarea respectivei hotărâri, dobândind astfel un bun cu o situaţie juridică litigioasă.
Prin Sentinţa civilă nr. 5903 din 25.06.2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, în privinţa imobilului din Bucureşti, a fost admisă, prin Sentinţa civilă nr. 11949/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acţiunea în revendicare a reclamantului D.G.
în urma memoriului pârâţilor S.M. şi S.A.E., a fost promovat recurs în anulare, admis prin Decizia nr. 75 din 10.01.1997 a Curţii Supreme de Justiţie.
La data de 25.02.1997, s-a încheiat între SC “R.” SA şi pârâţii S.M. şi S.A.E. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 160/112/1997, având ca obiect apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, pentru ca, ulterior perfectării acestei vânzări-cumpărări, să fie admisă, prin Decizia civilă nr. 1478 din 24.04.1997 a Curţii Supreme de Justiţie, contestaţia în anulare promovată de D.G. şi, în urma rejudecării cauzei, să se ia act de retragerea recursului în anulare.
Pe aspectul situaţiei de fapt, s-a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 9114 din 18.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă cererea de revizuire formulată împotriva Sentinţei civile nr. 11949/1994, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de revendicare, pe considerentul că a fost promovată doar de unul dintre coproprietarii imobilului, fără respectarea regulii unanimităţii.
Faţă de elementele de fapt rezultate din probele administrate, prima instanţă a apreciat că ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă la momentul perfectării vânzării-cumpărării, cunoscând că imobilul ce a făcut obiectul contractului fusese preluat de stat fără titlu valabil şi deci nu putea fi înstrăinat chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995. De asemenea, la data încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare, mandatarul vânzătorului cunoştea că încă mai exista pe rolul instanţei supreme o cerere, prin care se punea în discuţie proprietatea asupra imobilului respectiv, după cum dobânditorii bunului cunoşteau că acesta făcea obiectul unei acţiuni în justiţie.
S-a stabilit că în speţă nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care ar fi salvat de la nulitate actul juridic de înstrăinare, în măsura în care acesta ar fi fost încheiat cu bună-credinţă.
Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă, conform Deciziei civile nr. 766 din 2.04.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii S.M. şi S.A.E., şi, ca tardiv, apelul exercitat de municipiul Bucureşti.
în considerentele deciziei s-a reţinut, răspunzându-se criticilor formulate pe fondul cauzei, că buna-credinţă invocată de apelanţii-pârâţi nu poate fi stabilită pe considerentul că aceştia nu ar fi fost notificaţi de intimatul-reclamant, câtă vreme s-a făcut dovada că, la data perfectării contractului, aceştia cunoşteau faptul că apartamentul se afla în litigiu, asumându-şi riscul de a cumpăra în atare situaţie (potrivit declaraţiei date anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare).
în acelaşi timp, s-a apreciat că intimatul-reclamant a avut o atitudine diligentă, aducând la cunoştinţă SC “R.” SA existenţa unui recurs în anulare împotriva sentinţei de retrocedare şi faptul că imobilul nu poate fi pus în vânzare, întrucât a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, invocată de către apelanţi, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât soluţia dată în revizuire (de anulare a hotărârii de retrocedare şi, prin rejudecare, de respingere a cererii în revendicare, ca inadmisibilă) nu este definitivă şi, astfel, nu înlătură puterea de lucru judecat a hotărârii date în revendicare.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de apelanţii-pârâţi S.M. şi S.A.E. în motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea cărora s-au arătat următoarele:
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că prin Sentinţa civilă nr. 11949 din 25.11.1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a constatat naţionalizarea fără titlu valabil a imobilului, ignorând faptul că respectiva sentinţă fusese desfiinţată pe calea revizuirii. în consecinţă, soluţia s-a întemeiat pe o sentinţă desfiinţată, nepronunţându-se asupra unui mijloc de apărare, hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv faptul că hotărârea care admisese revizuirea era definitivă.
în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea prin care pârâţii au solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a revizuirii, pentru ca ulterior să-şi întemeieze soluţia tocmai pe sentinţa supusă revizuirii.
S-a apreciat în mod eronat că în speţă, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare, operează sancţiunea nulităţii absolute, pe considerentul că recurenţii s-ar fi aflat în ipoteza cumpărării lucrului altuia. Aceasta întrucât, nici până în prezent, intimatul-reclamant D.G. nu deţine titlu asupra imobilului în litigiu,neexistând o hotărâre judecătorească valabilă, care să ateste că imobilul în cauză ar fi trecut fără titlu în proprietatea statului.
Pe aspectul bunei-credinţe a recurenţilor, s-a susţinut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul, aceştia ştiau că litigiul privind revendicarea imobilului fusese soluţionat irevocabil de Curtea Supremă de Justiţie. Pentru ca recurenţilor să le poată fi reţinută reaua-credinţă, ar fi trebuit ca intimatul să le fi notificat intenţia de continuare a demersurilor pentru revendicarea imobilului, ceea ce nu s-a întâmplat.
în susţinerea orală a criticilor au fost invocate şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, care nu vor face însă obiect de analiză pentru instanţa de recurs, pe de o parte, întrucât motivele scrise nu fac posibilă încadrarea criticilor şi în textul menţionat, iar pe de altă parte, dat fiind faptul că motivul respectiv nefiind de ordine publică, el nu poate fi invocat peste termenul prevăzut de art. 303 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
în faza recursului s-au depus la dosar copii de pe Decizia civilă nr. 2018/2003 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi de pe Decizia civilă nr. 403 din 18.02.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei tribunalului, pe considerentul că nu a ţinut seama de existenţa hotărârii definitive date în revizuire, prin care sentinţa de retrocedare a fost anulată, iar acţiunea în revendicare respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a fi incidente prevederile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, este necesar ca instanţa să nu se fi pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Or, justificarea soluţiei tribunalului pe aspectul nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi a constat, în principal, în reţinerea relei-credinţe a părţilor contractante.
Această atitudine subiectivă a părţilor are, din punct de vedere juridic, consecinţe asupra cauzei contractului, care devine astfel ilicită (iar potrivit art. 966 din Codul civil, “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”)
Trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la Sentinţa civilă nr. 9114 din 18.08.2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca stabilind preluarea fără titlu valabil a imobilului, nu a constituit argumentul hotărâtor în dezlegarea pricinii, pentru a se putea susţine că prin luarea în considerare a hotărârii date în revizuire (prin care s-a anulat hotărârea de retrocedare) s-ar fi ajuns la o altă soluţie.
Analizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a reţinut ca elemente de fapt, rezultate din probele administrate, situaţia litigioasă a bunului care a făcut obiectul vânzării-cumpărării şi faptul că ambele părţi contractante au cunoscut acest aspect la momentul perfectării convenţiei.
în acelaşi sens şi tocmai pentru că soluţionarea irevocabilă a cererii de revizuire nu putea influenţa soluţia, care trebuia să aibă ca obiect de analiză valabilitatea convenţiei din punct de vedere al cauzei şi caracterului său ilicit, instanţa de apel a procedat corect atunci când nu a dat curs solicitării de suspendare a judecăţii, până la rezolvarea irevocabilă a procesului de revizuire.
Fiind învestită cu analiza valabilităţii unui contract din punct de vedere al uneia dintre condiţiile sale de fond (cauza), instanţa trebuia să se raporteze la existenţa elementelor esenţiale ale actului juridic la momentul încheierii sale, iar nu la o situaţie ulterioară (generată de un proces ulterior).
Or, din acest punct de vedere, s-a reţinut că, la data încheierii contractului, bunul care a făcut obiectul acestuia era litigios, aspect cunoscut de cocontractanţi.
Astfel fiind, cauza contractului a constituit-o transmiterea, respectiv dobândirea unui bun al cărui drept de proprietate se disputa în instanţă.
Dreptul de proprietate al statului fusese contestat pe calea acţiunii în justiţie, aceeaşi situaţie juridică incertă a imobilului existând şi în prezent, în condiţiile în care pe rolul instanţei de judecată se află în continuare un litigiu legat de valabilitatea preluării bunului de către stat (Sentinţa civilă nr. 364 din 30.03.2001, aflată în apel la Curtea de Apel Bucureşti).
Critica recurenţilor, potrivit căreia nici până în prezent intimatul-reclamant nu deţine o hotărâre judecătorească valabilă, care să ateste că imobilul în cauză ar fi trecut fără titlu în proprietatea statului, este fără pertinenţă, având în vedere limitele învestirii instanţei şi aspectul asupra căruia a avut a se pronunţa.
Analiza cauzei ilicite s-a făcut din punct de vedere al poziţiei părţilor, care, potrivit statuărilor instanţelor de fond, au tranzacţionat asupra unui bun litigios (situaţie juridică a imobilului ce există şi în prezent).
Potrivit considerentelor arătate, ignorarea soluţiei date în cererea de revizuire nu întruneşte cerinţele nepronunţării asupra unui mijloc de probă, hotărâtor în dezlegarea pricinii, pentru a atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
în ce priveşte aspectul de nelegalitate, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că nu poate reţine în cauză încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi nici faptul că hotărârea ar fi lipsită de temei legal.
Stabilind nevalabilitatea contractului sub aspectul cauzei, instanţele fondului au apreciat că, în absenţa bunei-credinţe, nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi salvat actul juridic de la nulitate.
Statuarea asupra bunei-credinţe este un element de fapt, stabilit pe baza probelor administrate de prima instanţă şi de instanţa de apel în cadrul devoluării fondului, iar situaţiile de fapt nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, care poate efectua doar un control de legalitate în limitele permise de dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă.
Prin criticile formulate de recurenţi pe aspectul bunei lor credinţe, s-a pretins, în realitate, o reapreciere a mijloacelor de probă administrate şi stabilirea, pe acest aspect, a unei alte situaţii de fapt, ceea ce nu poate fi realizat în cadrul căii de atac extraordinare a recursului.
în consecinţă, în condiţiile în care instanţele fondului au reţinut reaua-credinţă concurentă a părţilor la perfectarea contractului, s-a statuat în mod corect că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura nulitatea actului, nefiind incidente în speţă.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din au fost găsite neîntemeiate şi recursul respins în consecinţă. (Judecator Adina Nicolae)
