Simulaţia presupune existenţa concomitentă a două contracte: unul public, nereal, şi altul secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor şi care întruneşte condiţiile de fond şi de formă ale convenţiei pe care o constată.
Sancţiunea specifică ce intervine în cazul simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin actul secret, ea decurgând din art. 1175 din Codul civil.
Pe lângă sancţiunea precizată, consecinţele pentru încălcarea unor norme fiscale, până la adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, erau tot de natură fiscală sau penală (părţile erau obligate la plata taxei datorate pentru preţul real sau răspundeau pentru infracţiunea de fals în declaraţie), prin ordonanţa menţionată precizându-se sancţiunea specifică de anulare a actului public şi celui secret pentru ipoteza declarării unui preţ mai mic în actul autentic.
(Decizia nr. 1567 din 24 mai 2001 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolui Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii D.A. şi D.l. au chemat în judecată pe pârâţii S.E. şi T.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19526 din 26.07.1995 de către Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti pentru preţ nesincer şi neserios, să se constate că actul juridic intitulat “contract de vânzare-cumpărare” este în realitate un contract simulat, încheiat cu scopul ilicit ca cei doi pârâţi să se sustragă de la plata taxelor legale către stat şi, de aceea, simulaţia urmărind un scop ilicit atrage nulitatea absolută a actului simulat. Pe cale de consecinţă, ca urmare a constatării nulităţii, s-a cerut repunerea în situaţia anterioară.
Prin Sentinţa civilă nr. 3101 din 9.02.2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată, a constatat simulat Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 26.07.1995 între părţi şi nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 31.05.1995 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 61.000 USD, reprezentând o parte din preţ achitată de pârâţi către aceştia, iar pârâţii au fost obligaţi să predea reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti. Reclamanţii au fost daţi în debit cu suma de 16.563.000 lei, cu titlu de taxă de timbru şi timbru judiciar.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că între părţi a intervenit o convenţie de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, voinţa reală a acestora fiind consemnată în chitanţa sub semnătură privată încheiată la 31.05.1995, potrivit căreia preţul real stabilit a fost de 100.000 USD. Contractul de vânzare-cumpărare întocmit în formă autentică la 26.07.1995 a consemnat ca preţ suma de 2.000.000 lei, acest înscris având un caracter simulat.
Stabilind existenţa simulaţiei, instanţa a reţinut că raportul juridic real dintre părţi este cel reflectat în Contractul de vânzare-cumpărare consemnat în înscrisul sub semnătură privată din 31.05.1995 şi că, pentru a produce efecte între părţile contractante, această convenţie trebuie să întrunească elementele de fond şi de formă necesare validităţii sale.
în acest context, s-a reţinut că, potrivit art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998, este nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg printr-un act ascuns să se plătească un preţ mai mare decât cel care se declară în actul autentic. Nulitatea se extinde atât asupra actului ascuns, cât şi asupra actului autentic.
întrucât în actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare a imobilului s-a trecut preţul real de 100.000 USD, iar în actul autentic s-a trecut un preţ de 2.000.000 lei, cumpărătorii plătind taxa de autentificare la această ultimă sumă, instanţa a apreciat că simulaţia are o cauză ilicită, urmărind fraudarea legii, astfel că, în baza textului menţionat din ordonanţa privind taxele de timbru pentru activitatea notarială şi în baza art. 966 şi 968 din Codul civil, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului încheiat la 31.05.1995.
în consecinţă, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, reclamanţii fiind obligaţi la restituirea sumei de 61.000 USD, cât au plătit pârâţii din preţul total de 100.000 USD, conform chitanţei întocmite la 16.01.1996, iar pârâţii obligaţi să restituie reclamanţilor imobilul.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 2985 din 16.11.2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de administrativ, schimbându-se în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la darea în debit, cu privire la suma reprezentând taxa de timbru neachitată.
Tribunalul a reţinut că, întrucât în speţă s-a făcut dovada plăţii sumei de 61.000 USD, cu mult mai mare decât preţul trecut în actul aparent, prima instanţă a reţinut în mod corect existenţa mecanismului juridic al simulaţiei, forma acesteia fiind de deghizare parţială a contractului, în privinţa preţului.
Soluţia de constatare a nulităţii actului ascuns pentru fraudarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 a fost apreciată însă ca vădit greşită, pentru că încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat în art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, principiu din care decurge regula tempus regit actum.
în raport de aceste dispoziţii, s-a apreciat că un act juridic nu poate fi declarat nul în temeiul unor dispoziţii legale edictate 3 ani mai târziu; anterior Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, declararea unui preţ mai mic decât cel real în actele de vânzare-cumpărare nu era sancţionată cu nulitatea actului, ci atrăgea consecinţe de ordin fiscal sau penal.
împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâţii-intimaţi, criticând-o prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 şi 11 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
– Tribunalul a apreciat în mod greşit că instanţa de fond ar fi constatat nulitatea actului ascuns pentru fraudarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. în realitate, prima instanţă a apreciat că actul secret este lovit de nulitate, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond necesare validităţii sale.
– Cu privire la actul aparent, constatat ca fiind simulat cu privire la preţ, instanţa de apel nu s-a pronunţat explicit dacă este sau nu lovit de nulitate.
– Deşi prima instanţă a constatat nulitatea actului public pe temeiul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, această greşeală putea fi îndreptată de către instanţa de apel nu prin înlăturarea dispoziţiilor din sentinţă, privind nulitatea actului, ci prin menţinerea acestor dispoziţii, dar pe temeiul art. 1303 din Codul civil. Contractul public şi aparent apare ca fiind lovit de nulitate, deoarece are inclus în conţinutul său un preţ neserios, deci este încălcată o condiţie esenţială de validitate a contractului de vânzare-cumpărare.
– Deşi tribunalul a reţinut faptul că în contract a fost declarat un preţ mai mic decât cel real, în scopul eludării legilor privind impozitele şi taxele, a apreciat în mod greşit că, anterior Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, această situaţie nu era sancţionată cu nulitatea actului, ci atrăgea doar consecinţe de ordin fiscal şi penal. Or, trebuia să se reţină că nulitatea actului poate fi determinată şi de încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, în speţă cele privind impozitele şi taxele.
– S-a mai susţinut că însăşi simulaţia, constatată de ambele instanţe, este o cauză de nulitate a actului public şi aparent.
– Soluţia este greşită şi sub aspectul înlăturării dispoziţiilor referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară, în condiţiile în care principalul efect al nulităţii este retroactivitatea.
– Soluţionând apelul, tribunalul nu a avut în vedere două hotărâri depuse la dosar de către reclamanţi, respectiv Decizia civilă nr. 432 din 1.06.1998 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 26 din 15.02.1999 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri din conţinutul cărora rezultă că reclamanţii-vânzători au încercat să recupereze de la pârâţi diferenţa de preţ de 39.000 USD rămasă neachitată, pe calea unei acţiuni în pretenţii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au solicitat să se constate caracterul simulat al unui Contract de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii la 26.07.1995, prin deghizare cu privire la preţ, precum şi nulitatea actului public şi a celui secret pentru scop ilicit, respectiv sustragerea pârâţilor de la plata taxelor legale către stat. S-a mai invocat în legătură cu actul public lipsa de eficacitate a acestuia, datorită preţului neserios.
în fapt, a rezultat că între părţi a intervenit o convenţie de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul din Bucureşti, pentru preţul de 100.000 USD, consemnată în înscrisul sub semnătură privată întocmit la 31.05.1995, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 26.07.1997, în care a fost menţionat preţul de 2.000.000 lei, are caracter simulat, prin deghizare de preţ.
Această situaţie de fapt, rezultată din probele administrate în cauză, a fost corect reţinută de către ambele instanţe, astfel încât critica recurenţilor, întemeiată pe art. 304 pct. 11 din Codul de procedură civilă, nu poate fi primită.
în privinţa nulităţii invocate, a actului public şi a celui secret, trebuie reţinut, în primul rând, că simulaţia, ca operaţiune juridică ce presupune existenţa concomitentă a două contracte, unul public nereal şi altul secret ce corespunde voinţei reale a părţilor, este permisă de lege, nefiind sancţionată cu nulitatea.
Sancţiunea specifică ce intervine în cazul simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin actul secret şi ea decurge din dispoziţiile art. 1175 din Codul civil, potrivit cărora “actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
De aceea, susţinerea recurenţilor, potrivit căreia simulaţia însăşi este o cauză de nulitate a actului public, este greşită.
în raporturile dintre părţile contractante, cel ce-şi produce efectele este actul secret, contraînscrisul, întrucât acesta corespunde voinţei lor reale.
Pentru ca acest înscris secret să aibă eficienţă juridică, este necesar ca el să întrunească toate condiţiile de fond şi formă ale convenţiei pe care o constată.
Or, convenţia încheiată de părţi la 31.05.1995 şi consemnată în înscrisul sub semnătură privată îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată un contract de vânzare-cumpărare valabil.
Potrivit art. 1294 şi 1295 din Codul civil, părţile au convenit asupra vânzării-cumpărării unui imobil (construcţie), înţelegându-se asupra lucrului şi asupra preţului (de 100.000 USD), astfel încât proprietatea s-a strămutat de la vânzător la cumpărător.
Faptul că în contractul autentic întocmit ulterior, la 26.01.1995, părţile au consemnat un alt preţ al vânzării, de 2.000.000 lei, derizoriu raportat ia valoarea imobilului, nu afectează valabilitatea vânzării-cumpărării.
Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat, între părţi, cel care îşi produce efectele este contractul secret, potrivit căruia preţul este de 100.000 USD.
Aspectul invocat de recurenţi, cum că la întocmirea actului public s-au nesocotit dispoziţii imperative ale legii – cele privind plata taxelor către stat – şi aceasta ar fi de natură să sancţioneze cu nulitatea actul astfel întocmit, nu poate fi socotit drept cauză de ineficacitate, care să lipsească de efecte actul juridic.
încălcarea unor norme de natură fiscală nu are consecinţe asupra valabilităţii actului juridic, deoarece nu ţine de condiţiile de fond sau de formă ale acestuia.
Consecinţele, până la adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, erau tot de ordin fiscal (părţile urmând a fi obligate la plata taxelor datorate potrivit preţului real şi la plata unor majorări) sau penal (răspunderea pentru infracţiunea de fals în declaraţii).
Reţinând că în speţă s-ar încălca principiul neretroactivităţii dacă s-ar face aplicarea art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998, cu sancţiunea specifică de anulare a actului ascuns şi a celui public, pentru ipoteza declarării unui preţ mai mic în contractul autentic, instanţa de apel a constatat în mod corect că nu se poate constata nulitatea actului public.
Pentru considerentele arătate anterior, în speţă nu operează nici o altă cauză de nulitate din cele invocate: preţ neserios în actul public, fraudarea legii prin eludarea normelor fiscale, simulaţia însăşi, ca operaţiune juridică. Cum acţiunea în nulitate a fost respinsă, era normal ca instanţa să nu mai analizeze cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, căci, nepronunţându-se nulitatea, nu se pot produce efectele specifice ale acesteia, astfel încât critica pe acest aspect este nefondată.
Rezultă, faţă de cele expuse, că aspectele de nelegalitate susţinute de către recurenţi sunt neîntemeiate, iar motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 din nu este incident în speţă.
în ceea ce priveşte ignorarea unor hotărâri judecătoreşti în pronunţarea soluţiei (şi invocarea, astfel, a dispoziţiilor art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă), critica este, de asemenea, nefondată.
Hotărârile respective nu au fost depuse la dosarul cauzei, dar, oricum, faţă de conţinutul indicat al acestora – au soluţionat acţiunea în pretenţii a reclamanţilor privind plata diferenţei de preţ rămas neachitată -, ele nu puteau avea vreo influenţă asupra dezlegării unei pricini în care s-a pus problema nulităţii actului juridic. Neexecutarea obligaţiilor izvorâte din contract poate constitui cauză de desfiinţare a acestuia prin rezoluţiune, iar nu prin constatarea nulităţii.
Reţinând, faţă de considerentele arătate, că sunt neîntemeiate toate criticile formulate, recursul declarat va fi respins în consecinţă.
