Totodată solicită reclamantul demolarea magaziei din lemn, construită ilegal parţial pe calea de acces spre proprietatea reclamantului(în anul 2009 după decesul fostului proprietar), precum şi mutarea gardului ce delimitează proprietatea pârâţilor dinspre calea de acces la proprietatea reclamantului, astfel încât lăţimea căii de acces să fie de 3,5 m, conform schiţei anexă a actului de vânzare-cumpărare al reclamantului şi nu de 3 m, cum este în prezent.
În drept, se invocă prevederile art.567,577 şi urm. Cod civil, precum şi ale art. 411 pct. 1 din H.G. 525/1996.
În fapt, arată reclamantul că este proprietarul unei părţi din imobilul situat în Iaşi, str. S nr. 165, imobil ce a fost împărţit prin înstrăinare în trei proprietăţi, actualmente aparţinând reclamantului, municipiul Iaşi şi pârâţilor, iar instanţa de gaze ce deserveşte imobilul proprietatea sa este amplasată şi traversează proprietatea pârâţilor(moştenitorii fostului proprietar AM, decedat în anul 2008). Această instalaţie cu gaze a fost executată legal, în anul 1990, cu acordul fostului proprietar, AM. Instalaţia de canalizare ce deserveşte proprietatea reclamantului şi traversează proprietatea pârâţilor se găseşte în aceeaşi poziţie de la data construirii întregului imobil din Iaşi, str. Sărărie nr. 165, iar fostul proprietar, AP, a cumpărat de la Stat partea lui de proprietate, cu sarcina de a permite accesul celorlalţi utilizatori.
Mai arată reclamantul că, o parte din pârâţi, care locuiesc la adresa din Iaşi, str. S nr. 165 au mutat gardul după decesul fostului proprietar cu 50 cm pe calea de acces spre proprietatea reclamantului, îngustând-o de la 3,5 m la 3 m şi au extins fără autorizaţie de construire o magazie din lemn pe această cale de acces, în continuarea gardului, obstrucţionând astfel parţial accesul spre proprietatea lui. Întrucât pârâţii, în prezent nu îi permit accesul la acest instalaţii de gaz(cu toate că le-a prezentat o notificare din partea E ON Gaz, prin care a fost somat să o întreţină) şi la instalaţia de canalizare şi refuză să retragă gardul cât şi peretele magaziei din scândură astfel încât lăţimea căii de acces către proprietatea lui să fie de 3,5 m a fost nevoit să se adreseze instanţei.
Pentru dovedirea prezentei acţiuni înţelege să se folosească de toate probele admise de lege.
Solicită admiterea acţiunii ce are ca obiect „obligaţie de a face”, aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea a fost legal timbrată potrivit legii 146/1997.
Reclamantul s-a prezentat primul la proces, în condiţiile art. 129 Cod procedură civilă.
Pârâţii, legal citaţi, s-au prezentat la termenul din data de 26 septembrie 2011 solicitând acordarea unui termen în vederea angajării unui apărător, neprezentându-se la termenele ulterioare, nici personal, nici prin apărător.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma obiectului acţiunii, a probelor administrate – înscrisuri, expertiză, planşe foto, – precum şi a dispoziţiilor incidente în materia dedusă judecăţii, prezenta instanţă apreciază:
•Este de esenţa regimului juridic al coproprietăţii forţate, faptul că fiecare coproprietar exercită folosinţa bunului comun, cu condiţia respectării destinaţiei acestuia şi ce a permiterii exercitării folosinţei de către ceilalţi coproprietari.
•În speţă, bunul comun – instalaţia de gaze şi de canalizare – are un caracter accesoriu în raport cu bunul principal – corpul de proprietate compus din teren şi construcţii – şi este, potrivit legii, la dispoziţia fiecăruia dintre coproprietari, iar obstrucţionarea accesului la buna deservire a acestuia – de către oricare dintre coproprietari, deschide calea obligării pe cale jurisdicţională la permiterea accesului coproprietarului vătămat în dreptul său – în speţă, reclamantul – pe terenul ce constituie bun comun, în scopul efectuării oricăror acte de conservare a instalaţiilor de gaz şi de canalizare.
Prin constituirea unui drept de servitute, potrivit sentinţei civile 2446/1957, în favoarea proprietarului apartamentului nr. 2 din str. Sărărie nr. 165, actualul reclamant, – s-a permis proprietarului de atunci, NE – care a transmis proprietatea – potrivit sentinţei civile 7441/1976- dreptul său de proprietate actualului reclamant – accesul prin curtea domnului AM, către proprietatea sa.
Raportul de expertiză efectuat în cauză dovedeşte această situaţie arătând că: instanţia de gaz a reclamantului a fost făcută în baza solicitării acestuia nr. „708895/28.07.2009 şi cu acceptul proprietarului de atunci şi al Consiliului local Iaşi.”
Reclamantul, ca proprietar al apartamentului nr. 2, beneficiază de instalaţia de canalizare ale căror „cămine de racordare sunt pe terenul reclamantului”- poza 4 din raport -, ceea ce impietează asupra unei normale deserviri comune a acestor bunuri accesorii, la care reclamantul trebuie să aibă acces , pentru a face constatări periodice şi pentru a anunţa distribuitorul de gaze în legătură cu orice defecţiune…”, accesul fiind foarte dificil la aceasta”(potrivit pozei 7 – anexă la raport9).
Pentru aceste considerente, dreptul reclamantului decurgând din lege, va constituii temeiul admiterii cererii sale principale şi al obligării la permiterea accesului reclamantului pe terenul ce constituie bun comun, în vederea efectuării lucrărilor necesare conservării şi întreţinerii instalaţiei de gaz şi a celei de canalizare, aferente apartamentului nr. 2 din str. S nr. 165.
În ceea ce priveşte cererea de ridicare a construcţiei şi de mutare a gardului, aşa cum a fost solicitată de către reclamant – cu indicarea ca lăţimea căii de acces să fie de 3,5 m, aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
a)nu s-a făcut dovada neechivocă a dreptului coproprietarilor dat fiind că, potrivit raportului de expertiză – în schiţa contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2, ce aparţine reclamantului, sunt trecute distanţe ale drumului de servitute care nu au legătură cu realitatea ;
b)pârâţii nu deţin în calitatea de moştenitori decât suprafaţa de 110 mp teren şi, deşi nu s-a prezentat nici o autorizaţie de construire pentru realizarea extinderii, restul terenului aparţine Primăriei Iaşi, care în calitate de titular al dreptului transmis de folosinţă agricolă – nu are calitate procesuală în prezenta cauză;
c)nu s-a făcut dovada stabilirii cotei – părţi a fiecărui coproprietar asupra bunului accesoriu – în speţă terenul , în funcţie de întinderea bunului principal – locuinţa ca atare, despărţiturile comune – în speţă gardul – sunt prezumate de legiutor a fi în proprietatea comună a vecinilor, reclamantul nefăcând dovada contrarie.
Finalmente, prezenta instanţă subliniază că materia dedusă – coproprietatea forţată – exclude de plano, constituirea unui drept de servitute pentru că, prin natura şi destinaţia bunului asupra căruia poartă coproprietatea, se pot impune în sarcina proprietarilor fondului aservit doar acele obligaţii ce ţin de asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant şi, care, reprezintă temeiul constituirii servituţilor necontinue şi aparente,
