S.C. 2164/01.09.2011
Contestaţie la executare
Creanţe bugetare, măsuri asigurătorii instituite de organul fiscal
Prin contestaţia înregistrată la Judecătoria Mediaş în data de 07.07.2010 sub nr. x /257/2010 S.C. A. P. SRL a solicitat instanţei anularea procesului verbal de sechestru asigurător 63929/4.06.2010 emis de Adm. F. P. M. şi a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 6781/1.06.2010 emisă de D.G.F.P.S., considerând că sunt netemeinice şi nelegale.
În motivarea contestaţiei petenta neagă în esenţă situaţia de fapt reţinută de organele financiare, şi care a stat la baza emiterii actelor atacate. În ce priveşte motive de nulitate ale actelor atacate petenta invocă faptul că nu a primit o înştiinţare prealabilă privind poprirea conturilor bancare, că intimatele îi datorează sume de bani dintr-o procedură anterioară de întoarcere a executării, sume ce ar trebui compensate cu cele în cauză.
În drept a fost invocat art. 129 alin.11 coroborat cu art. 172 din OUG 92/2003.
Petenta a atacat decizia emisă de D.G.F.P. S. şi la Judecătoria S., formându-se dosarul x /306/2010.
În speţa de faţă instanţa a suspendat judecata până la soluţionarea acestui dosar. Prin sentinţa civilă 6931/2010 Judecătoria Sibiu a respins contestaţia petentei, iar prin decizia civilă 137/2011, Tribunalul Sibiu a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Mediaş.
Potrivit art. 129 alin.10 coroborat cu art. 172 OG 92/2003, contestaţia la împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului fiscal emitent. Acest aspect rezultă expres şi din conţinutul deciziei atacate (fila 18 dosar). Cum decizia 6781 a fost emisă de D.G.F.P. S., este evident că Judecătoria Sibiu are competenţa soluţionării contestaţiei. Având însă în vedere caracterul obligatoriu al dispoziţiilor instanţei de control judiciar, instanţa va fi nevoită să se pronunţe asupra legalităţii unui act fără a fi competentă în acest sens.
În speţă au fost depuse înscrisuri de către petentă. Petenta a solicitat efectuarea unei expertize contabile, probă la care a renunţat, depunând la dosar o expertiză extrajudiciară, efectuată în cadrul dosarului penal x /P/4794/2010 unde este cercetată pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.
Analizând probatoriul cauzei instanţa a reţinut următoarele:
În luna mai 2010, SC A. P. SRL a fost supusă unei inspecţii fiscale efectuată de agenţi din cadrul D.G.F.P. S.. În urma acesteia a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală 6700/31.05.2010 prin care s-a constatat că societatea datorează statului român suma de 165.155 lei, constând în impozite pe salarii, C.A.S., contribuţii şomaj, pentru presupuse persoane angajate ca şoferi fără forme legale, în perioada 2007-2009. De asemenea, în baza acestui raport a fost emisă decizia de impunere 478/31.05.2010.
Petenta a atacat aceste acte, conform art. 207 OG 92/2003 la organul fiscal emitent. D.G.F.P. S. a emis decizia 112/3.08.2010 prin care a suspendat judecarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere până la soluţionarea definitivă a plângerii penale adresate de aceasta parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş pentru aceleaşi fapte reţinute în raportul de inspecţie.
Ulterior, în paralel cu cercetările penale, D.G.F.P. S. a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6781/1.06.2010 (atacată în prezenta cauză). De asemenea, A.F.P. M. a întocmit procesele verbale 63928/4.06.2010 (sechestru asupra bunurilor mobile) şi 63929/4.06.2010 (sechestru asupra bunurilor imobile) şi a înfiinţat poprire asiguratorie asupra conturilor debitoarei la C.E.C., A. B. şi B. T.. Mai mult, intimatele au pornit executarea silită împotriva petentei şi au scos la licitaţie publică bunurile mobile ale petentei (linia de producţie geam termopan).
Instanţa mai reţine că în anii 2005, 2006, petenta a fost executată silit de către D.G.F.P. S. pentru datorii ale acesteia către Vama M.. Actele de executare întocmite au fost anulate în totalitate prin sentinţa civilă 475/2007 a Tribunalului Sibiu şi deciziile 64/CA/2007, 60/CA/2007 şi 390/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia. Prin urmare, sumele plătite de petentă în cadrul executării respective trebuie restituite, aspect incontestabil.
Prin expertiza extrajudiciară depusă în cauză s-a stabilit că aceste sume de restituit se ridică la 49269,72 lei (aşa cum rezultă din hotărârile instanţelor), fără ca expertul să calculeze şi penalităţile de întârziere de la data naşterii dreptului de întoarcere a executării.
Referitor la expertiza amintită, aceasta a fost efectuată în mod oficial în cadrul dosarului penal de evaziune fiscală nr. x /P/4794/2010, la solicitarea organelor de cercetare, iar obiectul expertizei priveşte exact aspectele care au stat la baza întocmirii documentelor atacate în speţă. Prin urmare, deşi este o probă extrajudiciară, forţa probantă a expertizei în cauza de faţă este incontestabilă, obiectivitatea expertului rezultând din cadrul legal în care a acţionat, fiind numit de organe judiciare penale.
În actele atacate în cauză se reţine că valoarea estimativă a bunului imobil sechestrat (loc de casă cu sediu firmă P+E situat în M., str. A. V. nr.-) este de 378.578,51 lei, iar a bunurilor mobile ( linie producţie geam termopan) este de 294.874,11 lei. Suma de executat este de 161.155 lei.
Referitor la legalitatea şi temeinicia actelor întocmite instanţa reţine următoarele:
Datoriile presupuse ale SC A. P. SRL au fost stabilite de către agenţi din cadrul D.G.F.P. S.. Stabilirea acestor sume a fost făcută prin raportul de Inspecţie 6700/2010 şi Decizia de impunere 478/2010. Debitorul are dreptul să conteste aceste acte în faţa unui judecător imparţial, însă legea prevede că atunci când organele fiscale sesizează parchetul pentru comiterea unei infracţiuni, soluţionarea contestaţiei se suspendă. Acelaşi legiuitor nu impune însă ca şi procedurile de executare să se suspende în condiţii similare. Suntem în situaţia în care un creditor stabileşte calitatea de debitor a altei persoane printr-un act unilateral, iar când aceasta contestă modul de stabilire a datoriei, creditorul, uzând de dispoziţiile legale, suspendă soluţionarea contestaţiei punând debitorul în situaţia de a nu se putea adresa unei instanţe de judecată pentru analizarea titlului executoriu. În acelaşi timp însă, creditorul procedează la executarea silită.
Statul Român reprezintă o entitate abstractă, reprezentată în fapt de diferite instituţii publice care acţionează în numele său. În speţa de faţă, D.G.F.P. S. şi A.F.P. M. sunt astfel de instituţii. Legea internă este elaborată tot de Statul Român printr-o altă instituţie, Parlamentul. În aceste condiţii, atunci când statul urmăreşte interese financiare proprii, se poate naşte îndoiala asupra obiectivităţii sale în reglementarea cadrului legal.
Instanţa urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile legale în materia creanţelor bugetare sunt similare cu cele privind alte creanţe, din perspectiva în care statul este o parte în proces egală în drepturi şi obligaţii cu toate celelalte persoane, fizice sau juridice. Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
1.Atunci când o persoană invocă un drept de creanţă, presupusul debitor are dreptul să conteste titlul executoriu în faţa unei instanţe imparţiale şi nu există nici o dispoziţie legală care să poată suspenda exercitarea acestui drept (exceptând materia falimentului, fără aplicabilitate în speţa de faţă).
În materia creanţelor bugetare, legiuitorul reglementează diferit situaţia şi simpla sesizare penală adresată de organele fiscale suspendă analiza titlului executoriu. Se pune întrebarea de ce nu există reglementări similare şi în cazul altor creanţe.
2.Acceptând ca oportună diferenţa de reglementare de la punctul 1, cum este posibil ca executarea silită să continue totuşi, deşi contestarea titlului însuşi este suspendată?
3.În procedura civilă de drept comun, sechestrul asigurător se aplică asupra bunurilor debitorului în limita creanţei ( art. 591 -601 Cod pr. civ.).
În materia creanţelor bugetare, legiuitorul prevede posibilitatea luării tuturor măsurilor asigurătorii posibile indiferent de valoarea bunurilor sechestrate sau cuantumul creanţei.
4.În dreptul civil român, orice debitor poate invoca compensaţia, fiind echitabil şi oportun ca datoriile reciproce să fie stinse în această modalitate.
În materia creanţelor bugetare acest lucru nu este posibil datorită intervenţiei legiuitorului. Statul Român şi-a asigurat dreptul de a recupera orice creanţă de la debitorii săi, ignorând propriile sale datorii. În speţa de faţă, este cert că SC A. P. SRL are de încasat de la Statul Român ( prin D.G.F.P. S.) cel puţin suma de 49.269,72 lei ( fără a lua în calcul dobânzile legale). În acelaşi timp, Statul Român invocă împotriva SC A. un drept de creanţă de 161.151 lei, omiţând însă datoria anterioară pe care o are către societate. Mai mult, în procedurile judiciare prin care petenta a încercat să-şi recupereze datoria, D.G.F.P.S. solicită respingerea acţiunii şi refuză plata, arătând că petenta trebuia să formuleze o simplă cerere şi ar fi primit banii înapoi, fără a fi nevoie de acţiune în justiţie. Pe acest argument, Tribunalul Sibiu prin decizia 656/CA/26.10.2010 a respins cererea SC A. P. SRL de obligare la plată ( fila 190). Societatea s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi la 30.11.2010 a cerut în scris Direcţiei Generale a Finanţelor Publice S. plata datorată din întoarcerea executării, dar nu a primit până în prezent nici un răspuns (fila 181). Mai mult, este executată silit pentru o datorie ulterioară de 161.155 lei, fără a se face compensarea legală. O astfel de situaţie este de neacceptat şi este cu atât mai gravă pentru că e susţinută de dispoziţii legale interne, emise chiar de creditor exclusiv în favoarea sa şi prin faţă de alţi creditori aflaţi în situaţii similare .
Curtea Europeană a stabilit că intră sub incidenţa art.1 din Protocolul 1 al CEDO, privitor la respectarea dreptului de proprietate şi creanţele certe, nu doar bunurile materiale. În speţa de faţă, suma datorată de stat petentei din întoarcerea executării silite este certă. Faptul că Statul Român nu-şi plăteşte datoria către societate şi nici măcar nu face compensarea acestei sume cu o creanţă ulterioară, reprezintă o încălcare evidentă a Convenţiei Europene, referitor la respectarea dreptului de proprietate.
Prin urmare, instanţa este obligată, constatând această încălcare să ignore dispoziţiile legale interne, care nu permit compensarea datoriilor statului şi să aibă în vedere, la analizarea oportunităţii luării măsurilor asiguratorii suma reală presupus datorată (aproximativ 110.000 lei) şi nu cea reţinută de intimate (161.155 lei).
De asemenea, raportat la cele reţinute anterior la punctul 1, instanţa constată o încălcare a dispoziţiilor CEDO privind respectarea dreptului de acces la justiţie. Astfel, cât timp durează procedurile judiciare penale, nici o instanţă din România nu poate analiza legalitatea şi temeinicia titlului executoriu ( decizia de impunere). Mai mult, în cauza de faţă instanţa trebuie să se pronunţe asupra legalităţii unor acte de executare ulterioare fără ca însuşi titlul executoriu să poată fi supus analizei. Acest aspect privează petenta de a demonstra caracterul nefondat al creanţei, înainte de fi executată silit.
Raportat la cele reţinute anterior la punctul 3, instanţa constată o încălcare a art. 1 din protocolul I al CEDO, privind respectarea dreptului de proprietate, deoarece legea dă dreptul statului de a indisponibiliza toate bunurile debitorului său, fără a ţine seama de valoarea acestora în comparaţie cu creanţa. Acest aspect reprezintă o discriminare a celorlalţi creditori comparativ cu statul, raportat la dispoziţiile art.16 alin.1 din României ce consacră egalitatea în faţa autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări.
Aşadar, modul în care sunt reglementate dispoziţiile legale în materia creanţelor bugetare şi diferenţa faţă de materia executării silite în cazul altor creanţe reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului de proprietate consfinţite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În lumina celor reţinute anterior, fără o analiză a legalităţii deciziei de impunere şi în condiţiile constatării unor încălcări a unor drepturi fundamentale, instanţa va limita, prin soluţia pronunţată, la minimum consecinţele executării în speţă. Raportat la valoarea presupusei datorii şi ţinând seama de debitul corelativ al D.G.F.P. S. către petentă instanţa va menţine exclusiv sechestrul asiguratoriu asupra bunurilor mobile evaluate provizoriu la 294.874,11 lei şi va anula celelalte măsuri. Trebuie observat că valoarea acestor bunuri este de aproape trei ori mai mare decât creanţa
O consecinţă imperios necesară a celor constatate de instanţă în prezenta hotărâre ar trebui să fie suspendarea executării silite împotriva debitoarei până la rezolvarea dosarului penal şi analizarea legalităţii deciziei de impunere . Instanţa ar fi dispus această măsură, însă nu a fost cerută de petentă şi nu s-a plătit cauţiunea. Totuşi, instanţa recomandă intimatelor să întrerupă voluntar executarea silită anticipând că, în eventualitatea anulării, chiar şi parţială a titlului executoriu, consecinţele negative produse petentei prin blocarea activităţii societăţii şi vânzarea bunurilor acesteia pot fi ireparabile.
