Daune morale. Dreptul la libera exprimare reglementat de art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale
Prin cererea înregistrata initial pe rolul Judecatoriei la data de …… sub nr……….., reclamantul X a chemat în judecata pârâtul Y, solicitând instantei sa dispuna: obligarea pârâtului la plata unor daune morale, în valoare de 100.000 lei; obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotarârii judecatoresti pronuntate în prezenta cauza în doua numere consecutive a doua cotidiane nationale, cu aceleasi caractere ca si articolele de fond; obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la difuzarea continutului dispozitivului hotarârii judecatoresti pronuntate în prezenta cauza, în doua zile consecutive, la postul de televiziune …………, în intervalul orar ……..; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca, în cadrul unei adevarate campanii mediatice, în luna februarie a acestui an, în mai multe editii ale emisiunii „……..”, difuzata pe postul la televiziune ………., pârâtul, în calitate de moderator al emisiunii, a facut afirmatii calomnioase, defaimatoare, mincinoase la adresa reclamantului. Aceste afirmatii, bazate pe neadevaruri, pe speculatii si pe prezentarea partiala sau inexacta a unor fapte, se refereau în principal la faptul ca reclamantul ar fi premeditat si ar fi initiat adoptarea sus mentionatei H.G., pentru a favoriza unele persoane private, cum este omul de afaceri ………., si ca astfel ar fi prejudiciat statul român. În cadrul acestor emisiuni de televiziune, pârâtul …. a facut, între altele, urmatoarele afirmatii: Emisiunea „….” din data de ……: „X are probleme mari acum, trebuie sa explice cum a dat el cu pixul avutia tarii.”; „X n-are vina aici. El e cu devalizarea si scoaterea avutiei, cu tunurile.”; „Putem sa vorbim mai întâi de marele tun?”; „Pai orice gestionar care nu gestiona bine, pe vremea lui W mergea la puscarie. A gestiona în cel mai bun mod pentru tara. Eu nu am simtit ca a fost cel mai bun mod pentru tara si pentru români. Am simtit ca a fost cel mai bun mod pentru Z…”; „Eu cu toate astea ma bucur ca avem la H. o decizie importanta, umbrita din pacate de aceste evenimente. Multumim slavite X…Luati-va blanurile, iahturile si lasati-ne în pace. …X în cartea de rusine a istoriei pe care o scriem noi la „…l”…rusine X pentru ce ati facut aici.; „Emisiunea „….” din data de …..:„Si eu cred ca, în aceasta seara, în prima parte putem sa aratam o radiografie a acestui tun si sa va aratam cu probe ca la vârful G. am avut niste oameni care nu si-au facut datoria fata de români, fata de tara. România i-a pus acolo prin decizii politice nefericite, dar ei nu si-au facut datoria fata de noi. Sunt niste oameni care ne-au tradat, asta e.”; „…deci o afacere urmarita din … pâna în …,„S-a terminat. Astia nu respecta Constitutia.”„Ce smecherie!”.
În drept, reclamantul si-a întemeiat cererea pe disp. art. 998-999 si art. 112 s.u. Cod procedura civila.
La data de 26.03.2009, prin serviciul registratura, pârâtul a depus la dosar copii de pe transcriptul emisiunilor difuzate. Prin întâmpinarea depusa la dosar (f. 218-226), pârâtul a solicitat sa se dispuna respingerea actiunii formulate ca fiind neîntemeiata si obligarea reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza.
În motivare, pârâtul a aratat ca în cauza, nu sunt îndeplinite conditiile legale pentru atragerea raspunderii civile delictuale.
Analizând probele administrate în cauza, instanta retine urmatoarele:
Potrivit prevederilor art. 998 Cod civil, „orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”. Pentru a fi antrenata raspunderea civila delictuala în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinte: existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate iître acestea, existenta vinovatiei celui care a determinat prejudiciul.
Fata de specificul cauzei deduse judecatii, aceste cerinte, precum si cele stabilite de prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil, trebuie analizate în concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care România este parte, în special ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 20 din Constitutia României, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constitutiei României, trebuie sa respecte conventiile internationale la care România este parte, dar si interpretarea si aplicarea acestora trebuie sa fie conforma acestora.
Potrivit dispozitiilor art. 10 din CEDO, „orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti”.
Dreptul aparat de articolul 10 din CEDO cuprinde, asadar, atât libertatea de opinie, cât si, ceea ce intereseaza în cauza de fata, dreptul de a primi sau comunica informatii sau idei, sau „libertatea de exprimare”.
Potrivit jurisprudentei Curtii în materie, relevata cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din conditiile primordiale ale progresului sau si ale împlinirii individuale a membrilor sai” si acopera „nu numai informatiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau îngrijoreaza statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, în absenta carora nu exista societate democratica”.
Libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerinte, in conditiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însa sa îndeplineasca mai multe cerinte: sa fie prevazute de lege, sa urmareasca un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ in alineatul mentionat), masura luata sa fie necesara într-o societate democratica, cu o privire speciala asupra proportionalitatii ingerintei cu scopul legitim urmarit.
Protectia reputatiei unei persoane este prevazuta în art. 10 paragraful 2 din Conventie, ca temei pentru restrângerea libertatii de exprimare. Imaginea persoanei tine de sfera vietii private, iar statele semnatare, în baza obligatiilor pozitive, trebuie sa garanteze oricarei persoane, chiar daca aceasta este persoana publica, „o speranta legitima în ceea ce priveste protectia si respectarea vietii sale private” împotriva practicilor presei de senzatie (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotarârea din 24 iunie 2004, par. 68). Protejarea reputatiei si drepturilor altora este menita sa restrânga mai mult decât de obicei libertatea presei, în cazul în care aceasta din urma nu îsi propune sa contribuie la o dezbatere de interes general, ci sa satisfaca, în scop pur comercial, curiozitatea unui anumit public cu privire la detalii din viata privata si activitatile cotidiene ale unei celebritati.
Întrucât, potrivit jurisprudentei Curtii, pentru a asigura buna functionare a unei societati democratice se impune protejarea libertatii de exprimare, Curtea a acordat o pozitie privilegiata liberei discutari a subiectelor de interes general si, în particular, libertatii presei, atunci când aceasta intra în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.
Prin raportare la scopul exercitarii unor ingerinte ale autoritatilor statale în exercitiul libertatii de exprimare, în special prin presa, jurisdictia europeana de al drepturilor omului a fost adeseori confruntata cu solutionarea „conflictului” ce poate sa apara între exercitarea libertatii de exprimare si necesitatea protejarii „reputatiei si drepturilor ce apartin altor persoane”. Cel mai adesea aceasta problema s-a pus atunci când s-a sustinut ca faptul condamnarii unor ziaristi sau a unor particulari pentru afirmatii cu caracter defaimator facute la adresa unor oameni politici, functionari, membri ai corpurilor judiciare, a altor persoane publice sau chiar la adresa unor particulari reprezinta o încalcare a libertatii de exprimare a autorilor unor asemenea afirmatii. Statutul special pe care îl au anumite persoane (spre exemplu: militari, detinuti, functionari publici, ziaristi, oameni politici) poate restrânge sau mari protectia acordata dreptului lor.
Prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a stabilit o foarte importanta distinctie între afirmarea unor fapte si cea a unor judecati de valoare (distinctie ce corespunde într-o anumita masura celei realizate în chiar textul articolului 10 din Conventie: „libertatea de a primi sau comunica informatii sau idei”). Potrivit Curtii, „existenta faptelor poate fi demonstrata, în timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit” (aceasta distinctie a fost reluata în majoritatea cauzelor ulterioare din domeniu: CEDO, cauza Cumpana si Mazare c. României, hotarârea Marii Camere din 17 decembrie 2004; CEDO, cauza De Haes si Gijsels c. Belgiei, hotarârea din 24 februarie 1997; CEDO, cauza McVicar c. Marii Britanii, hotarârea din 7 mai 2002; CEDO, cauza Krone Verlag Gesellachaft M.B.H. si Gerhard Walter c. Austriei, decizia de inadmisibilitate din 13 mai 2004).
Analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcata de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecati de valoare, precum si de atitudinea subiectiva a ziaristului în momentul comiterii faptei. Calificarea unei declaratii ca fiind una de natura factuala sau o judecata de valoare revine în primul rând autoritatilor nationale, care au în acest sens o marja de apreciere.
Din distinctia pe care a realizat-o Curtea între fapte si judecati de valoare se poate desprinde concluzia potrivit careia persoanele care fac afirmatii referitoare la fapte obiective li se poate în mod legitim cere sa dovedeasca adevarul acestora.
Calificarea unor afirmatii ca fiind judecati de valoare ori informatii factuale este o sarcina dificila, de vreme ce în majoritatea cazurilor intra în discutie elemente ale ambelor tipuri de afirmatii: judecatile de valoare sunt însotite de afirmatii factuale ce le determina, dupa cum afirmatii factuale sunt rar lipsite de afirmatii de valoare consecutive. Atunci când din ansamblul afirmatiilor ceea ce a fost afectat mai mult este imaginea si demnitatea tertului, este vorba despre o judecata de valoare, iar Curtea va considera ca afirmatia litigioasa în ansamblul sau este o judecata de valoare si invers. Atunci când exista fapte necontestate de nimeni, orice interpretare se da acestora constituie o judecata de valoare (CEDO, cauza Dichand si altii c. Austriei, hotarârea din 26 februarie 2002, par. 39).
Totusi, jurisprudenta organelor de la Strasbourg a facut o aplicare nuantata a acestui principiu. În situatia în care se are în vedere sanctionarea unei persoane pentru afirmatiile facute iar aceasta doreste sa dovedeasca adevarul spuselor sale, probele pe care le propune nu trebuie respinse ca inadmisibile (CEDO, cauza Castells c. Spaniei, hotarârea din 23 aprilie 1992, par. 63; CEDO, cauza Colombani c. Frantei, hotarârea din 25 iunie 200, par. 55).
Pe de alta parte, hotarârile Curtii de la Strasbourg indica clar principiul conform caruia adevarul obiectiv al afirmatiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare de instante în situatia în care analizeaza o acuzatie de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna-credinta a autorului afirmatiilor care afecteaza reputatia partii vatamate (daca a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum si daca a depus diligentele necesare, în circumstantele date, pentru a verifica autenticitatea afirmatiilor), coroborat cu scopul demersului jurnalistic. Astfel înteleasa, buna-credinta a ziaristilor le va atrage protectia art. 10 al Conventiei chiar daca, în speta, nu reusesc sa faca proba veritatii, daca s-au bazat pe informatii credibile.
Curtea face o distinctie, în cazul reportajelor bazate pe conversatii (gen interviuri), între afirmatiile ziaristului însusi si cele pe care acesta le citeaza de la cei intervievati, considerând ca „sanctionarea unui ziarist pentru a fi ajutat la difuzarea declaratiilor unui tert în cursul interviului ar constitui un obstacol serios la contributia presei la discutarea problemelor de interes general si nu s-ar putea concepe fara motive suficient de serioase” (CEDO, cauza Thoma c. Luxembourgului, hotarârea din 29 martie 2001, par. 38; CEDO, cauza Jersild c. Danemarcei, hotarârea din 23 septembrie 1994, par. 31).
Desi au, de regula, obligatia de a verifica afirmatiile factuale facute de particulari, „faptul de a cere, de o maniera generala, ca ziaristii sa se disocieze în mod formal si sistematic de continutul unei afirmatii (facute în cursul unui interviu de catre persoana intervievata) care ar putea sa-i insulte pe terti, sa-i provoace sau sa le aduca atingere onoarei, nu se conciliaza cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile si ideile dintr-un anumit moment” (CEDO, cauza Dragos Stângu c. României, decizia de inadmisibilitate din 9 noiembrie 2004, par. 19; CEDO, cauza Pedersen si Baadsgard c. Danemarcei, hotarârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, par. 45; CEDO, cauza Radio France si altii c. Frantei, hotarârea din 30 martie 2004, par. 58).
Pe de alta parte, Curtea a indicat ca reclamantii care se bazeaza pe informatii continute în rapoarte oficiale nu sunt obligati sa le verifice si din alte surse (CEDO, cauza Bladet Tromsř si Stensaas c. Norvegiei, hotarârea din 20 mai 1999, par. 52). Este legitim demersul unui ziar de a se baza, cu buna credinta, pe informatii continute în rapoarte oficiale, fara a mai fi necesara o ancheta independenta întreprinsa de ziar. Astfel, Curtea ofera garantii solide împotriva acuzatiilor de calomnie.
În privinta judecatilor de valoare, Curtea a subliniat faptul ca atunci când afirmatiile unui ziarist au caracterul unor judecati de valoare, al caror adevar nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10, cu conditia ca ele sa se bazeze pe niste fapte adevarate sau sa fie sustinute de o argumentare logica a autorului lor: „chiar si o judecata de valoare se poate dovedi excesiva daca este totalmente lipsita de o baza factuala” (CEDO, cauza Cumpana si Mazare c. României, hotarârea din 17 decembrie 2004, par. 38; CEDO, cauza Jerusalem c. Austriei, hotartârea din 27 februarie 2001, par. 34).
Analiza cazurilor privind libertatea presei este puternic marcata de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecati de valoare, precum si de atitudinea subiectiva a autorului în momentul savârsirii faptei. În raport de acest ultim criteriu, este necesar a se stabili buna credinta a jurnalistului, atât în raport de adevarul afirmatiilor sale (daca a cunoscut sau nu ca acestea sunt adevarate sau false, daca a depus diligentele necesare, în circumstantele date, pentru a verifica autenticitatea afirmatiilor), cât si în functie de scopul demersului jurnalistic (daca a urmarit sa informeze opinia publica asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-si îndatorirea de a raspândi informatii si idei asupra unor subiecte de interes general, chiar daca aceasta implica uneori în mod inerent afectarea reputatiei persoanei vizate).
Exercitarea libertatii presei comporta totusi „obligatii si responsabilitati”, care dobândesc o semnificatie deosebita atunci când sunt în joc reputatia si drepturile semenilor. Jurnalistii nu se pot prevala de garantia oferita de articolul 10 decât cu conditia sa actioneze „cu buna credinta, astfel încât sa furnizeze informatii exacte si demne de încredere, respectând deontologia jurnalistica” (CEDO, cauza Radio France c. Frantei, hotarârea din 30 martie, par. 37), cu atât mai mult atunci când mijlocul de difuzare are un impact potential considerabil, ca de exemplu în cazul mijloacelor audiovizuale.
Desi Conventia parea sa opereze „neutralizarea” reciproca a dreptului la libertatea de expresie si a celui la respectarea vietii private, autorizând statele sa-l limiteze pe primul pentru a apara viata privata de excesele libertatii de informare, este evident ca primul prevaleaza în prezent fata de cel de-al doilea.
Curtea europeana a precizat, mai ales, ca limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic, vizat în calitatea sa de persoana publica, decât în cazul unui simplu particular (CEDO, cauza Lingens c. Austriei, hotarârea din 8 iulie 1986, par. 36). Anumite categorii de persoane, datorita functiei sau pozitiei pe care o detin în societate, trebuie sa accepte un grad al criticii mult mai ridicat fata de persoanele obisnuite, deoarece se expun în mod inevitabil si constient unui control strict al faptelor si afirmatiilor lor, atât din partea ziaristilor, cât si a masei cetatenilor.
Omul politic se expune, în mod inevitabil si constient, unui control atent al faptelor si gesturilor sale (mai ales atunci când face declaratii sau desfasoara activitati publice care se preteaza la critica), control ce este exercitat atât de ziaristi, cât si de masa cetatenilor. Desigur, omul politic are dreptul la protejarea reputatiei si demnitatii sale, în cadrul vietii private si în afara acestui cadru, dar imperativele acestei protectii au a fi puse în balanta cu interesele unei discutii libere a problemelor politice, astfel ca exceptiile de la libertatea de exprimare au a fi interpretate restrictiv.
Curtea considera chiar ca libertatea jurnalistica include posibila recurgere la o doza de exagerare sau chiar de provocare (CEDO, cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotarârea din 28 septetmbrie 2000, par. 34). În acest sens, este relevanta hotarârea Flux c. Moldovei din 12 iunie 2007, în care Curtea a examinat din nou conditiile în care un jurnalist poate fi tras la raspundere pentru acuzatii defaimatoare la adresa unui politician, constatând ca un deputat trebuia sa suporte chiar si anumite critici si acuzatii nejustificate din partea ziarului reclamant, în contextul acuzatiilor oficiale lansate împotriva sa (CEDO, cauza Flux c. Republicii Moldova, hotarârea din 12 iunie 2007, par. 33).
Mai mult, într-un anumit tip de contexte, Curtea socoteste ca acest nivel al criticii care trebuie acceptat poate sa includa inclusiv o atitudine pur insultatoare (CEDO, cauza Pakdemirli c. Turciei, hotarârea din 22 februarie 2005, par. 57). Jurisprudenta noua (CEDO, cauza Roseiro Bento c. Portugaliei, hotarârea din 18 aprilie 2006, par. 46) a instantei de la Strasbourg merge pâna la oferirea unui soi de imunitate pentru ceea ce s-ar numi „jignire politica”. Atunci când disputa se pastreaza în zona politica, fara a trece catre insulta personala, limitarea discursului nu poate fi admisa, iar în context electoral ori politic, vivacitatea afirmatiilor este tolerabila (CEDO, cauza Brasilier c. Frantei, hotarârea din 11 aprilie 2006, par. 44).
Pentru a fi calificata ca fiind expresie politica, o afirmatie nu trebuie neaparat sa provina din partea unui politician, ci este suficient sa vizeze un subiect da natura politica.
Subiectele de interes general sunt cele care intereseaza publicul în ansamblul sau sau o parte a acestuia, chiar daca sunt atinse în cursul sau si interese de ordin personal ori discutia degenereaza într-o disputa personala (CEDO, cauza Urbino Rodrigues c. Spaniei, hotarârea din 29 noiembrie 2005, par. 51). Sunt interese de ordin general si cele care trateaza un caz particular, daca discutia implica institutii de interes public.
Având în vedere rolul social al partidelor politice si al dezbaterilor de idei, Curtea a aratat ca libertatea presei reprezinta pentru opinia publica unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaste si de a judeca ideile si atitudinea celor ce conduc „treburile publice”; în special „liberul joc al dezbaterilor politice” se gaseste în centrul notiunii de societate democratica, idee care domina întreaga Conventie.
Libertatea discursului politic, al dezbaterii politice este extrem de importanta pentru prezervarea unor standarde democratice si a civilizatiei europene bazata pe pluralism politic si pe regimuri politice reprezentative. Chiar daca o dezbatere politica poate cadea usor în atacuri la persoana sau insulte, acesta este un rau necesar pentru protejarea obiectivelor unei societati democratice.
Libertatea de expresie are caracter indispensabil pentru partidele politice si pentru membrii acestora, una din principalele caracteristici ale democratiei constând în posibilitatea pe care o ofera de a rezolva prin dialog problemele pe care le are de solutionat un stat.
Presa, proclamata „câinele de paza al democratiei”, nu trebuie sa depaseasca anumite limite, tinând mai ales de protectia drepturilor si reputatiei altora, si a necesitatii de a împiedica divulgarea informatiilor confidentiale; totusi, îi revine obligatia de a comunica, cu respectarea responsabilitatilor si îndatoririlor sale, informatiile si ideile asupra chestiunilor politice ca si asupra altor teme de interes general (CEDO, cauza Jersild c. Danemarcei, hotarârea din 23 septembrie 1994, par. 31; CEDO, cauza De Haes si Gijsels c. Belgiei, hotarârea din 24 februarie 1997, par. 37; CEDO, cauza Bladet Tromsř si Stensaas c. Norvegiei, hotarârea din 20 mai 1999, par. 59; CEDO, cauza Tammer c. Estoniei, hotarârea din 6 februarie 2001; CEDO, cauza Thoma c. Luxembourgului, hotarârea din 29 martie 2001, par. 45; CEDO, cauza Colombani si altii c. Frantei, hotarârea din 25 iunie 2002, par. 55).
În speta, instanta apreciaza cu prioritate ca prin emisiunile indicate de reclamant si discutiile desfasurate în cadrul acestora, s-au tratat subiecte de interes general. De asemenea, reclamantul este om politic, iar datorita functiei pe care a detinut-o (prim-ministru), trebuie sa accepte un grad al criticii mult mai ridicat fata de persoanele obisnuite, expunându-se în mod inevitabil si constient unui control strict al faptelor si afirmatiilor sale.
Admitând, în speta, ca afirmatiile facute de pârât în cadrul aparitiilor sale mediatice au fost de natura sa lezeze imaginea reclamantului, prin afirmatii factuale si judecati de valoare, instanta retine pe de alta parte ca adevarul obiectiv al afirmatiilor nu constituie singurul criteriu ce trebuie luat în considerare, elementul determinant trebuind de fapt sa fie buna credinta a autorului afirmatiilor care afecteaza reputatia persoanei lezate. Or, analizând atitudinea subiectiva a pârâtului-reclamant în raport atât cu afirmatiilor sale, cât si cu scopul demersului sau de ansamblu, instanta apreciaza ca acesta a fost de buna-credinta si, în consecinta, se bucura de protectia art. 10 din Conventie.
Instanta constata ca în speta nu este vorba despre o totala lipsa de baza factuala a aspectelor relatate de pârât. Existenta acestei baze factuale este data de raportul privind rezultatul controlului asupra modului de încheiere si derulare a Acordului încheiat cu SRL, raport întocmit de C.C.R. catre P. R.. În acest raport se concluzioneaza ca încheierea în 2007 si aprobarea în 2008 a Actului aditional nr.11 la Contractul, s-au facut cu încalcarea normelor legale în vigoare si aplicabile în cauza, semnalându-se multiple încalcari ale prevederilor legale incidente.
Este de mentionat ca în cauza de fata instanta nu este chemata sa stabileasca daca, într-adevar, aceste nereguli semnalate în rapoartele de control efectuate corespund adevarului. Esentiala este existenta unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în interventiile sale mediatice. Iar rapoartele invocate de acesta servesc drept temei al concluziei ca astfel de indicii au existat si ca au fost suficient de importante încât sa confere suport faptic afirmatiilor pârâtului, mai ales ca respectivele constatari au fost facute de organisme publice, special abilitate în acest sens, nefiind simple aprecieri sau supozitii ale unor persoane private.
Instanta retine, de asemenea, ca informatiile prezentate de pârât s-au subsumat notiunii de informatii de interes public, ele neprezentând aspecte tinând de viata privata a reclamantului. Problema dezbatuta era în mod evident de interes public, întrucât viza aspecte legate de implicatiile asupra veniturilor obtinute de Statul Român, în sensul diminuarii acestora.
Instanta mai retine si faptul ca, desi în rapoartele mentionate nu se stabileste nicio culpa în sarcina reclamantului, personal, cu privire la neregulile constatate, aceasta nu înseamna ca se poate retine reaua-credinta a pârâtului, întrucât afirmatiile acestuia l-au vizat pe reclamant în calitatea sa de premier, raspunzator alaturi de ceilalti membri ai guvernului pentru actele acestuia, dar si obligat sa vegheze la apararea intereselor statului în luarea deciziilor de catre guvern.
Referitor la afirmatiile pârâtului în cazul privatizarii uzinei ……… catre compania ………, instanta apreciaza ca pârâtul nu a sustinut ca reclamantul ar fi luat mita si nu a facut referiri asupra vietii private si nici nu a încercat denigrarea reclamantului sau a familiei acestuia.
În baza informatiilor publice referitoare la declaratia de avere a doamnei ……….. pe anul 2008, pârâtul a formulat judecati de valoare, în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu privire la contextul în care s-a desfasurat activitatea acesteia. Judecatile de valoare sunt opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, deci implicit concluzii proprii, ele bucurându-se de protectia art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în masura în care se bazeaza pe o argumentare logica a autorului lor, respectiv au la baza elemente obiective care sa le justifice.
De asemenea, instanta retine ca pârâtul nu a afirmat ca reclamantul a fost colaborator al fostei Securitati, neexistând vreo mentiune în acest sens în cuprinsul emisiunilor indicate.
Din cele expuse instanta retine ca pârâtul, în calitate de ziarist, a urmarit fara îndoiala sa informeze opinia publica asupra unor subiecte de interes public si nu sa afecteze imaginea reclamantului.
Raportat la jurisprudenta CEDO în materie cu privire la atitudinea subiectiva a jurnalistului, instanta apreciaza ca pârâtul nu a actionat cu rea-credinta. Desigur, cele relatate nu au fost pe deplin dovedite, însa, asa cum a relevat CEDO în cauza Dalban împotriva României, „este inadmisibil ca un ziarist sa nu poata formula judecati critice de valoare decât sub conditia demonstrarii veridicitatii”.
De asemenea, apreciaza instanta ca s-a statuat în jurisprudenta CEDO ca în situatia în care informatia pe care statul sustine ca este îndreptatit sa o cenzureze este deja accesibila opiniei publice din alte surse, interdictia ei nu se poate justifica (cauza Observer & Guardian contra Marii Britanii), iar în cauza, mare parte din informatiile comunicate de pârât, fusesera deja facute publice anterior în media.
Pentru considerentele anterioare, instanta constata, prin prisma prevederilor art. 10 din CEDO, ca sanctionarea pârâtului, chiar si pe tarâmul civil al raspunderii civile delictuale, ar reprezenta o ingerinta nejustificata asupra libertatii de exprimare, instanta urmând a respinge actiunea, ca neîntemeiata.
De asemenea, fata de respingerea capatului principal de cerere, instanta apreciaza neîntemeiate si capetele de cerere privind obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotarârii judecatoresti pronuntate în prezenta cauza în doua numere consecutive a doua cotidiane nationale, cu aceleasi caractere ca si articolele de fond si obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la difuzarea continutului dispozitivului hotarârii judecatoresti pronuntate în prezenta cauza, în doua zile consecutive, la postul de televiziune ………, în intervalul orar …….
Potrivit art. 274 Cod procedura civila, partea care cade în pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata. Instanta va lua act ca pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecata în prezenta cauza si va respinge cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecata, ca nefondata.
