Prin sentinţa civilă nr.110/12.01.2010, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins acţiunea formulatăde reclamanta M.G. împotriva pârâtului A.M., ca nesusţinută.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Având în vedere că reclamanta a lipsit nejustificat, precum şi faptul că în procesul de divorţ, în faţa instanţelor de fond, părţile trebuie să se înfăţişeze în persoană şi numai în cazurile strict prevăzute de art. 614 C.proc.civ. se pot înfăţişa prin mandatar, instanţa potrivit art. 616 C.proc.civ., a respins acţiunea civilă de ca nesusţinută, nemai pronunţându-se asupra excepţiei necompetenţelor instanţelor din România, având în vedere că în cauză primează excepţia prev. de art. 616 C.p.civ.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel reclamanta M.G., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate susţinând că a fost în imposibilitate să se prezinte la termenul din 12.01.2010, fiind bolnavă de bronşită acută (gripă).
Prin decizia civilă nr. 133/10.06.2010 a Tribunalului Dolj-Secţia pentru Minori şi Familie, s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa civilă nr. 110/12.01.2010 a Judecătoriei Craiova, s-a admis excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului din Milano Secţia a IX-a civilă.
În considerentele acestei decizii, s-au arătat următoarele:
În mod greţit prima instanţă nu a mai analizat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, considerând că în cauză primează excepţia prev. de art. 616 C.p.civ.
Aceasta, deoarece excepţia necompetenţei instanţelor române este o excepţie de procedură absolută, iar excepţia prev. de art. 616 C.p.civ., este o excepţie de fond, ori excepţia necompetenţei trebuie analizată înaintea altor excepţii întrucât numai o instanţă competentă poate să verifice celelalte excepţii. În condiţiile art. 105 alin. 1 C.p.civ., actele de procedură săvârşite de judecătorul necompetent sunt nule. În acest caz, nulitatea nici nu este condiţionată de producerea vreunei vătămări, fiind suficient ca actul de procedură să aparţină unei instanţe necompetente.
Ca urmare, hotărârea primei instanţei, prin care s-a respins cererea de divorţ ca nesusţinută este lovită de nulitate, indiferent dacă rezolvarea dată acestei excepţii, prev. de art. 616 C.p.civ., este corectă sau nu.
Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, tribunalul constată următoarele:
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obiţnuită a soţilor, iar potrivit pct. 2, instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în cazul în care unul dintre ei încă locuieşte acolo.
În speţa de faţă, competenţa aparţine Tribunalului din Milano, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a pct. 2 întrucât ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în localitatea Milano-Italia, iar pârâtul încă mai locuieşte acolo.
Mai mult, această instanţă din Milano este competentă şi potrivit art. 5 din acelaşi Regulament, în care se arată că „fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta”.
Ori, în speţa de faţă, la data de 17.02.2010, Tribunalul din Milano a pronunţat hotărârea de separare dintre soţi şi astfel această instanţă este competentă să pronunţe şi divorţul. Chiar dacă în traducerea acestei hotărâri, se menţionează că s-ar fi pronunţat divorţul, din hotărârea italiană se înţelege că s-a pronunţat separarea, nu divorţul, folosindu-se expresia „pronuncia la separazione personale”.
Această competenţă este exclusivă şi nu alternativă şi, ca atare, părţile nu pot deroga de la ea.
Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titulatură „caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 şi 5” şi în care se arată că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 şi 5.
Nu se poate susţine că ar fi competentă instanţa română potrivit art. 7 din acelaşi regulament, întrucât acest articol prevede că aceasta este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat, doar în cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, articolul având următorul text „În cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat.”
Ori, în speţa de faţă, având în vedere că Tribunalul din Milano este competent atât în baza art. 3, cât şi a art. 5 din Regulament, se constată că nu sunt aplicabile disp. art. 7.
În atare situaţie, constatând că instanţele române nu sunt competente în judecarea prezentului litigiu, ci instanţele italiene, tribunalul a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.
În urma admiterii acestei excepţii, tribunalul, în baza art. 297 alin. 2 Cod de procedură civilă, a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa civilă nr. 110/12.01.2010 a Judecătoriei Craiova şi, în baza art. 19 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului din Milano Secţia a IX-a civilă.
