Aşa fiind, alegaţia cu privire la absorbirea situaţiei domiciliului obligatoriu de cea a strămutării prin folosirea modelului infracţiunii complexe este rezultatul unei interpretări forţate.
Strămutarea presupune o deplasare a cărei durată nu se cunoaşte, o rupere de rădăcini, de agoniseala de o viaţă, de mediul socio-cultural în care persoana în cauză a realizat, fără doar şi poate, o integrare.
Strămutarea presupune o deplasare a cărei durată nu se cunoaşte, o rupere de rădăcini, de agoniseala de o viaţă, de mediul socio-cultural în care persoana în cauză a realizat, fără doar şi poate, o integrare.
Stabilirea forţată a domiciliului sugerează fixarea în spaţiu a unei persoane, impunerea unei locaţii cu limitarea libertăţii de mişcare a acesteia, similară cu măsura penală actuală a interdicţiei de a părăsi localitatea.
Stabilirea forţată a domiciliului sugerează fixarea în spaţiu a unei persoane, impunerea unei locaţii cu limitarea libertăţii de mişcare a acesteia, similară cu măsura penală actuală a interdicţiei de a părăsi localitatea.
Decizia civilă nr. 339 din 19.01.2012 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 488/113/2011, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâta A.J.P.S. Brăila pentru a fi obligată la emiterea unei decizii prin care să i se recunoască drepturile ce decurg din aplicarea dispoziţiilor art.1 alin.1 lit.d raportat la art.4 alin.2 din Decretul – Lege nr. 118/1990 modificat şi completat.
În motivarea acţiunii s-a precizat că prin Hotărârea nr. 325/1991 a Comisiei Judeţene Brăila pentru aplicarea Decretului – Lege nr. 118/1990 i s-a stabilit calitatea de persoană cu domiciliu obligatoriu în localitatea Z. din Judeţul B. pentru perioada 18.06.1951-20.12.1959.
A arătat reclamantul că în perioada 18.06.1951 – 27.07.1959 a locuit cu domiciliul obligatoriu în localitatea Z., fiind dislocat din localitatea B., judeţul T. cu precizarea că prin prezenta acţiune nu contestă modul de a Hotărârii nr. 325/1991, prin care i s-au recunoscut anumite drepturi izvorâte din Decretul – Lege nr. 118/1990, la momentul adoptării hotărârii, ci solicită să i se recunoască drepturile stabilite de lege, rezultând din statutul său de persoană cu domiciliu obligatoriu.
În fapt a susţinut că prin hotărârea menţionată i s-au acordat indemnizaţia pentru calitatea de persoană cu domiciliu obligatoriu, conform Decretului – Lege nr. 118/1990, care la acel moment prevedea o singură indemnizaţie pentru toate situaţiile în care s-au aflat cei îndreptăţiţi, potrivit art.1 alin.1.
Ulterior, prin modificările survenite la Decretul – Lege nr. 118/1990 s-au stabilit indemnizaţii diferite pentru situaţiile de „persoană strămutată” şi cea de „persoană cu domiciliu obligatoriu”.
Aşa fiind, dânsul este îndreptăţit să i se emită o nouă decizie din care să rezulte calitatea sa de persoană cu domiciliu obligatoriu.
Au fost depuse înscrisuri în susţinerea acţiunii: Hotărârea nr.325/1991, adrese emise de M.I. şi M.J. şi dovada efectuării plângerii prealabile.
Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta A.J.P.S. B. a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, arătându-se că „domiciliul obligatoriu” şi „strămutarea” sunt situaţii distincte prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990, pentru care conform art. 4 se acordă o indemnizaţie în cuantum diferit, de 200 lei pentru fiecare an de strămutare, respectiv de 100 lei pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu.
În forma iniţială a Decretului-Lege nr. 118/1990 cuantumul indemnizaţiei era identic pentru toate situaţiile prevăzute la art.1 iar prin Hotărârea nr. 318/14.01.1991 reclamantul a fost încadrat la „domiciliu obligatoriu, în perioada 18.06.1951 – 07.07.1955, conform art.1 alin.1 lit.d, în baza adresei MAI nr. 76828/10.04.1991.
S-a precizat că Decretul-Lege nr. 118/1990 nu conţine prevederi referitoare la cumulul celor două situaţii, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat acordarea indemnizaţiei şi pentru situaţia de „strămutare”.
A învederat pârâta că noţiunile de „strămutare” şi „domiciliu obligatoriu” sunt complementare, rezultatul persecuţiei fiind unic în condiţiile în care domiciliul obligatoriu a fost consecinţa strămutării. Totodată, la data stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantul era minor, nefiind prejudiciat în drepturile sale.
Prin sentinţa nr. 2131/2011 pronunţată în cauză de Tribunalul Brăila a fost admisă acţiunea reclamantului, fiind obligată pârâta să emită o nouă decizie prin care să i se stabilească şi drepturile prevăzute de art. 1 lit. d raportat la art. 4 alin. 2 din Decretul – Lege nr. 118/1990.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut în esenţă că :
Chiar dacă perioadele de strămutare ale reclamantului s-au suprapus cu perioada de domiciliu obligatoriu, reclamantul nu este îndreptăţit la o indemnizaţie unică aşa cum a arătat pârâta şi aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu interzice cumulul indemnizaţiilor în cazul în care cel interesat s-a regăsit în mai multe ipoteze stabilite de art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar acordare indemnizaţiei este justificată de necesitatea reparării prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor luate împotriva sa.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinice, în esenţă, sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a legii aplicabile în cauză, funcţie de situaţia sa personală relevată de materialul probator administrat în cauză.
Curtea de Apel Galaţi a apreciat ca nefondat recursul, în raport de următoarele considerente:
Decretul-Lege nr. 118/1990 se înscrie în pachetul legislativ post decembrist ce îşi propunea o intervenţie în forţă a legislativului pentru o restitutio in integrum prin înlăturarea şi corijarea nedreptăţilor comise de regimul comunist. Desigur, pentru o persoană care a simţit pe propria-i piele efectele abuzurilor şi a ignoranţei vechii puteri suplimentarea unei pensii modeste cu suma de 100 lei/an pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu (în speţă 500 lei/an corespunzător celor 5 ani de domiciliu obligatoriu) este o palidă compensaţie pentru vicisitudinile îndurate de o persoană care îşi încropise o gospodărie şi care, intempestiv, a fost forţată să se mute într-o altă localitate (de regulă, în zone ale ţării defavorizate din punct de vedere economic). Prin urmare, alegaţia pârâtei cu privire la absorbirea situaţiei domiciliului obligatoriu de cea a strămutării prin folosirea modelului infracţiunii complexe este rezultatul unei interpretări forţate.
Dacă domiciliul forţat a fost stabilit pentru 8 ani, e puţin probabil că ridicarea acestei măsuri mai poate conduce la reabilitarea psiho-socio-economică a celui astfel tratat, aşa încât măsurile reparatorii modice gândite de legiuitor după căderea regimului comunist nu pot fi interpretate restrictiv, adică în defavoarea celor afectaţi direct. O interpretare extensivă este în măsură să compenseze în mică măsură efectele opresiunii resimţite de cel strămutat, dezrădăcinat şi, astfel, umilit, redându-i astfel demnitatea de cetăţean european aflat în centrul atenţiei iniţiatorilor demersurilor de proteguire a drepturilor fundamentale. În acest sens este şi tendinţa exprimată în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de european al drepturilor omului, judecata în echitate câştigând teren în defavoarea interpretării stricte a textului de lege, motivul cheie fiind acela al protejării şi apărării unor drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.
Faţă de cele arătate mai sus, curtea a concluzionat în sensul celor reţinute de judecătorul fondului, şi anume că reclamantul este îndreptăţit şi la indemnizaţia pentru persoană cu domiciliu obligatoriu, menţinând sentinţa recurată, dând astfel eficienţă disp. art. 312 alin. 1 C.proc.civ.
