Prin sentinţa nr. 210/CA/2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de către reclamantă SC şi a dispus anularea procesului verbal nr. nr.79671, încheiat de pârâtă pe seama reclamantei la data de 08.10.2009, şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 796721/08.10.2009.
Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că prin procesul verbal nr.79671 încheiat de pârâtă la data de 08.10.2009, s-a constatat că societatea reclamantă SC Pro Danvid SRL, în perioada 01.01.2008 – 31.12.2008, a realizat venituri din intermedierea contractelor de asigurare şi că, în luna decembrie 2008, a înregistrat venituri care depăşesc plafonul de 35.000 Euro, prevăzut la at.152 al.1 din Legea nr.571/2003. Totodată, s-a reţinut că societatea reclamantă nu beneficiază de scutirea prevăzută de art.141 al.2 lit.b din Legea nr.571/2003, întrucât societatea nu a prezentat autorizaţia din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi nu are încheiate contracte de asigurare în nume propriu şi care să suporte riscul, având astfel obligaţia să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau a depăşirii plafonului. În baza acestui proces verbal, pârâta a emis Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală cu nr.796721/08.10.2009 (aflată la fila 5 dosar), prin care s-a dispus obligarea societăţii reclamante la înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal teritorial în termen de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă a dispoziţiei.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că societatea reclamantă, în perioada 01.01.2008 – 31.12.2008, a realizat venituri din intermedierea contractelor de asigurare, obţinând venituri, la data de 31.12.2008, peste plafonul de 35.000 Euro echivalent în lei.
Conform disp.art.152 al.1 din Legea nr.571/2003, „persoana impozabilă stabilită în România conform art. 125^1 alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie, poate solicita scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire…”.
Potrivit disp.art.141 al.2 lit.b din acelaşi act normativ, „următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operaţiuni”. Ori, reclamanta a desfăşurat, în perioada 01.01.2008 – 31.12.2008, tocmai aceste operaţiuni de asigurare şi reasigurare, pentru care legiuitorul a prevăzut facilitatea de scutire de plata TVA-ului, indiferent de plafonul veniturilor realizate.
În contradicţie cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei, prin actele administrativ fiscale atacate, obligativitatea înregistrării acesteia ca plătitoare de TVA, prevalându-se de pct.35/1 al.2 din Normele metodologice date în aplicarea art.141 al.2 lit.b C.fiscal, aprobate prin HG 44/2004, conform cărora, „în cazul externalizării tranzacţiilor în domeniul asigurărilor, scutirea depinde de entitatea care încheie contractul cu clienţii şi care suportă riscul. Scutirea nu se acordă pentru societăţile către care se externalizează serviciile, dacă acestea nu suportă riscul şi nu încheie contracte de asigurare în nume propriu”, precum şi de disp.art.35 al.1 din Legea nr.32/2000, conform cărora „o persoană juridică poate desfăşura activitate de intermediere în asigurări şi/sau reasigurări, în calitate de broker de asigurare şi/sa reasigurare, dacă are autorizaţie din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor”. Pe considerentul că reclamanta nu a deţinut această autorizaţie şi că reclamanta nu suportă riscul şi nu încheie contracte de asigurare în nume propriu, pârâta a apreciat, prin actele administrativ fiscale atacate, că aceasta nu se încadrează în scutirea de TVA prevăzută la art.141 al.2 lit.b din Legea nr.571/2003.
Susţinerile pârâtei nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate, întrucât, pe de o parte, în cuprinsul art.141 al.2 lit.b din Legea nr.571/2003, nu se condiţionează deţinerea unei autorizaţii de către societate pentru a fi scutită de plata TVA-ului, iar pe de lată parte, nu se instituie condiţia asumării riscului de către societatea reclamantă şi obligativitatea încheierii contractelor de asigurare în nume propriu. Mai mult, autorizaţia la care face referire pârâta vizează doar brokerii de asigurări, ori, societatea reclamantă nu a desfăşurat operaţiuni de asigurare şi reasigurare în calitate de broker de asigurare, ci a desfăşurat aceste operaţiuni în calitate de agent de asigurare, calitate recunoscută de Legea nr.32/2000 şi pentru care legiuitorul nu a impus obligativitatea deţinerii unei asemenea autorizaţii. De asemenea, instanţa urmează să constate că, prin normele metodologice invocate de către pârâtă, se adaugă la textul de lege, impunându-se anumite condiţii peste cele expres şi limitativ prevăzute în art.141 al.2 lit.b C.fiscal. Ori, normele metodologice sunt elaborate pentru a explicita dispoziţiile legale, şi nu pentru a modifica sau a aduce completări acestor dispoziţii.
Faţă de aceste considerente şi ţinând cont de faptul că în art.141 al.2 lit.b din C.fiscal nu se prevăd condiţiile impuse de normele metodologice pentru scutirea de plata de TVA, condiţii care, aşa cum am arătat mai sus, sunt nelegale ca urmare a adăugării la textul de lege, şi văzând că reclamanta se încadrează în scutirea de TVA prevăzută de art.141 al.2 lit.b Cod fiscal, instanţa urmează să admită acţiunea formulată şi să dispună anularea actelor administrativ fiscale prin care pârâta i-a impus reclamantei obligativitatea înregistrării ca plătitor de TVA pentru operaţiunile de asigurare şi reasigurare întreprinse în cursul anului 2008.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, instanţa urmează să constate că aceasta a făcut dovada cheltuielilor doar în ceea ce priveşte taxa de timbru şi timbru judiciar, în cuantum de 8,60 lei, nedepunând un document justificativ a altor cheltuieli efectuate cu desfăşurarea procesului, drept pentru care, în baza disp.art.274 C.pr.civ., va obliga pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 8,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Hotărârea a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 614/CA/2010 – R a Curţii de Apel Oradea
