întrucât în Legea nr. 50/1991, republicată, lege specială în materia executării lucrărilor de construcţie, nu există o dispoziţie referitoare la prescripţia dreptului de a cere în justiţie aducerea la îndeplinire a măsurilor de desfiinţare a construcţiilor realizate nelegal, dispuse prin procesul-verbal de contravenţie, dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 rămân aplicabile.
Dreptul la acţiune având un astfel de obiect se naşte la momentul la care măsurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive, adică fie la expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea plângerii împotriva procesului-verbal de contravenţie, dacă partea interesată nu a uzat de această cale de atac, fie, în cazul în care a uzat de ea, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins plângerea.
Textul art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, nu are nici o relevanţă în acţiunea de demolare a construcţiilor realizate nelegal, deoarece el reglementează prescripţia de 2 ani pentru dreptul de a constata contravenţia şi de a aplica amenzile contravenţionale, deci pentru o altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii.
(Decizia nr. 829 din 2 noiembrie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 3835 din 10.06.2003, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins excepţia tardivităţii acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamantul primarul sectorului 2 al municipiului Bucureşti împotriva pârâtului D.l. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să desfiinţeze lucrările executate fără autorizaţie de construire în sectorul 2, Bucureşti, reţinute în Procesul-verbal seria 207 nr. 1111 din 25.09.2000, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar reclamantul fiind autorizat să desfiinţeze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.
Pentru a respinge excepţia tardivităţii acţiunii, motivată de pârât pe faptul că dreptul de a constata contravenţia s-a prescris, instanţa a avut în vedere că această excepţie a fost deja soluţionată în sensul respingerii în cadrul plângerii exercitate împotriva procesului-verbal de contravenţie.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că apărările legate de data edificării construcţiei sunt irelevante, atâta timp cât procesul-verbal de constatare a contravenţiei, cenzurat de instanţă în cadrul plângerii, a fost menţinut ca valabil prin Sentinţa civilă nr. 6497/2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Văzând dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 50/1991, republicată şi modificată prin Legea nr. 453/2001, precum şi Procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria 207 nr. 1111 din 25.09.2000, a cărui valabilitate nu a fost infirmată pe calea plângerii, instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată, vizând obligarea pârâtului la desfiinţarea construcţiilor realizate fără autorizaţie, este întemeiată.
împotriva sentinţei de fond a declarat apel pârâtul, iar prin Decizia civilă nr. 2030 din 15.10.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins acest apel ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că motivele de apel vizează cauze de nulitate a procesului-verbal de contravenţie în baza căruia s-a cerut în prezentul litigiu desfiinţarea lucrărilor de construcţie şi că acestea trebuiau şi chiar au fost valorificate pe calea plângerii împotriva respectivului proces-verbal.
De asemenea, tribunalul a reţinut că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunea de desfiinţare a lucrărilor de construcţie realizate fără autorizaţie nu poate fi motivată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, cum a invocat apelantul.
Aceasta, deoarece art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, are în vedere prescripţia dreptului de a constata contravenţia, şi nu prescripţia dreptului de a cere desfiinţarea lucrărilor nelegal efectuate, desfiinţarea construcţiilor fiind supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a respins plângerea contravenţională.
Decizia tribunalului a fost atacată în termen legal cu recurs de către pârât, care a criticat-o pentru următoarele motive:
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea din prezentul litigiu era guvernat de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 50/1991, republicată, respectiv de art. 26 din această lege, şi nu de dispoziţiile generale ale Decretului nr. 167/1958, cum greşit a apreciat tribunalul, încălcând principiul de drept “specialia generalibus derogant”.
De vreme ce în legea specială se prevede un termen de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii faptei, acesta trebuia aplicat de instanţă pentru soluţionarea excepţiei de tardivitate a acţiunii, or, în raport de data constatării contravenţiei, reţinută prin procesul-verbal, respectiv 18 septembrie 2000, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 2.04.2003 apare ca fiind prescrisă.
în recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie obligarea recurentului contravenient la desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie de construire, respectiv aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a face, dispusă prin Procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria 207 nr. 1111 din 25.09.2000, întocmit de organele de control din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti.
în raport de acest obiect, în mod corect tribunalul a reţinut aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru dezlegarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece aceste dispoziţii sunt singurele care reglementează termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, cum este cazul în speţă.
Este adevărat că Decretul nr. 167/1958 constituie legea generală în materia prescripţiei extinctive şi că aplicarea sa este înlăturată acolo unde legiuitorul a instituit termene speciale de prescripţie a dreptului la acţiune.
Cum însă în Legea nr. 50/1991, republicată, lege specială în materia executării lucrărilor de construcţie, nu există o dispoziţie referitoare la prescripţia dreptului de a cere în justiţie aducerea la îndeplinire a măsurilor de desfiinţare a construcţiilor realizate nelegal, dispuse prin procesul-verbal de contravenţie odată cu aplicarea amenzii contravenţionale, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 rămân aplicabile.
Dreptul la acţiune având un astfel de obiect se naşte la momentul la care măsurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive, adică fie la expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea plângerii împotriva procesului-verbal de contravenţie, dacă partea interesată nu a uzat de această cale de atac, fie, în cazul în care a uzat de ea, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins plângerea.
în speţă, s-a făcut dovada că recurentul a atacat cu plângere procesul-verbal de contravenţie, prin care a fost amendat pentru săvârşirea contravenţiei constând în realizarea unei extinderi la imobilul din sectorul 2, Bucureşti, fără a avea autorizaţie de construire, şi prin care s-a dispus desfiinţarea acestei construcţii; în acest sens este Sentinţa civilă nr. 6497 din 8.06.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă în acelaşi an, 2001, sentinţă prin care s-a respins plângerea ca neîntemeiată şi s-a menţinut procesul-verbal de constatare a contravenţiei ca fiind temeinic şi legal.
Rezultă că, prin raportare la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de respingere a plângerii, respectiv anul 2001, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu, înregistrată la instanţa de fond în anul 2003, a fost formulată în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, situaţie corect apreciată de tribunal.
De asemenea, tribunalul a apreciat corect şi că textul art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, invocat de recurent în justificarea prescripţiei dreptului la acţiune, este inaplicabil în speţă, deoarece el reglementează prescripţia de 2 ani pentru dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile contravenţionale, deci pentru o altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii în prezentul litigiu.
Prescripţia de 2 ani prevăzută de art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, nu are nici o relevanţă în acţiunea de demolare a construcţiilor realizate nelegal, ea având relevanţă şi fiind, de altfel, valorificată de recurent în cadrul plângerii contravenţionale, ca motiv de nelegalitate a constatării contravenţiei şi a măsurilor accesorii acesteia, numai că o asemenea apărare nu a fost primită de instanţa legal sesizată cu soluţionarea plângerii, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 6497/2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pentru aceste considerente, motivul de recurs vizând aplicarea greşită a legii pe aspectul prescripţiei dreptului la acţiune este nefondat, ceea ce face inoperant în speţă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
