României republicată – art. 147 alin. (1)
Legea nr. 47/1992 republicată – art. 31 alin. (3)
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
Astfel, fiind desfiinţat, în apel, temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. „a” din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, iar în termen de 45 de zile nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, se impune soluţia schimbării hotărârii primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 644 din 23 martie 2011, G.O.
Prin Sentinţa civilă nr. 879/19.05.2010, pronunţată în dosarul nr. 4051/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanţii A.C. şi S.G. împotriva pârâtului Statul Român prin , reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin; a obligat pârâtul să plătească suma de 50.000 Euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale;
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, că reclamanţii au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, alături de părinţii lor, în perioada 18.06.1951-20.12.1955, astfel că întrunesc condiţiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării impusă de autorităţi, măsură care datorită naturii, duratei şi modalităţii de poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamanţilor, aşa încât a considerat îndeplinite prevederile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, acordând reclamanţilor câte 50.000 euro, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009 reclamanţii nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pârâtul apelant a mai susţinut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Prin Decizia civilă nr. 644/A din 23 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 4051/115/2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamanţilor A.C. şi S.G.
Pentru a prezenta această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut argumentele ce succed.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor în totalitate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
