(neîncadrate în drept în vreuna din prevederile legale sus-menţionate), reluate
prin concluziile scrise – cu privire la care recurenta, prin reprezentant, susţine în
concluziile orale, că ar viza criticile prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură
civilă – (f.12-13), Curtea observă că recurenta nu face decât să conteste starea de fapt
reţinută de tribunal în baza raportului de expertiză întocmit în cauză, prin prisma
conţinutului înscrisurilor depuse în probaţiune în faţa instanţelor de fond şi de recurs,
concluzionând spre aceea că, la măsurătorile în baza cărora s-a întocmit lucrarea de
specialitate, nu ar fi participat niciun organ silvic şi subliniind că admiterea acestor
critici ar impune constatarea nulităţii absolute a hotărârii atacate.
Analizând şi cererea de recurs formulată de aceeaşi parte la data de 31.07.2008
împotriva sentinţei civile nr.736 din 19 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Curtea
de Argeş (calificată prin decizia civilă nr.1160/R din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel,
drept apel, şi trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal, în complet legal constituit),
Curtea constată că ea cuprinde, în esenţă, critici identice privind starea de fapt reţinută de prima instanţă, stare de fapt care a fost însă confirmată de către tribunal, care a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond.
Or, în recurs, sub pretextul încadrării criticilor în oricare din prevederile art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, nu se mai poate repune în discuţie probatoriul administrat, iar în raport de dispoziţiile sus-menţionate, criticile de netemeinicie aduse hotărârii recurate nu mai pot conduce la modificarea acesteia, cu atât mai mult cu cât, înscrisurile depuse la dosar în această fază procesuală nu sunt noi, ci datează din perioada sesizării primei instanţe cu acţiunea în revendicare, recurenta nejustificând de ce partea interesată, OSV, în administrarea şi posesia căruia se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la eliberarea lui, nu a formulat apel şi nu s-a prevalat de ele în vederea soluţionării căii de atac, de către tribunal.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de
intimata Primăria C, cu trimitere la decizia nr.33/9.06.2008 a Secţiilor Unite ale ICCJ
în recurs în interesul legii, prin care s-ar fi declarat inadmisibile acţiunile în
revendicare pentru imobilele ce fac obiectul unor legi speciale de restituite, Curtea
reţine următoarele:
Recurenta face trimitere la o decizie pronunţată în interesul legii, prin care ÎCCJ
s-a pronunţat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având
ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 şi soluţionate
neunitar de instanţele judecătoreşti, considerând că situaţia premisă se regăseşte în
speţa dedusă judecăţii.
Însă, aşa cum reiese din înscrisurile dosarului, în speţă, terenul nu a făcut
obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr.10/2001, ci, în legătură cu o parte din
acesta, s-a susţinut că ar fi făcut obiectul altor legi de reparaţie, respectiv Legea
nr.18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005(în acest sens recurenta
a depus în recurs Hotărârea nr.265/07.06.2007 emisă de Comisia Judeţeană Argeş pentru
stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi
forestiere – f.18-19).
Deosebit, chiar şi în situaţia în care recurenta nu ar fi făcut confuzie între
obiectul recursului în interesul legii şi obiectul cauzei deduse judecăţii, acceptând
că s-ar fi referit la Legea nr.247/2005 prin prisma modificărilor aduse Legii nr.10/2001,
iar aceasta ar fi fost aplicabilă în speţă, ori că principiile subliniate în
considerentele deciziei, având un caracter general s-ar impune a fi avute totuşi în
vedere, Curtea urmează a observa că ÎCCJ, în decizia sus-menţionată, contrar celor
susţinute de recurentă, nu a recomandat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în
revendicare, ci a subliniat tocmai necesitatea analizării în concret a fiecărei cauze.
(Decizia civilă nr. 12/R/04 ianuarie 2011)
