În motivarea cererii, reclamantul a arătat că din relaţiile de căsătorie au rezultat doi copii, care în prezent sunt majori. Relaţiile de căsătorie au început să se deterioreze din anul 2007, când pârâta a plecat la muncă în Italia fără acordul său, în prezent fiind iremediabil destrămate. A ataşat cererii acte de stare civilă, iar la termenul din 10 februarie 2010 a precizat că nu înţelege să propună probe pentru dovedirea motivelor de divorţ.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu este de acord cu motivele invocate de reclamant. În timpul căsătoriei a muncit în condiţii dificile pentru a asigura cele necesare traiului comun şi a fost nevoită să plece în Italia pentru că nu mai făceau faţă cheltuielilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1047 din 10 februarie 2010 Judecătoria Botoşani a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în cauză nu s-a dovedit existenţa unor motive temeinice care să justifice imposibilitatea continuării căsătoriei. Simpla afirmare a dorinţei de nu poate să conducă la desfacerea căsătoriei, contrar dispoziţiilor art. 38 al. 1 şi 2 din Codul familiei. Deşi i s-a pus în vedere în mod repetat necesitatea administrării de probe pentru dovedirea motivelor de divorţ, reclamantul nu s-a conformat.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal reclamantul, arătând că cererea sa este justificată de perioada mare de timp de când părţile sunt despărţite în fapt, cât şi de divergenţele de convingeri religioase.
Prin decizia civilă nr. 102 din 9 iunie 2010 Tribunalul Botoşani a respins apelul ca nefondat. Instanţa a reţinut că în cauză nu s-a dat curs nici procedurii contencioase şi nici celei amiabile de desfacere a căsătoriei, prevăzută de lege. Existenţa neînţelegerilor dintre părţi a fost confirmată de pârâtă, care prin întâmpinare a arătat că la întoarcerea din Italia reclamantul nu a mai acceptat-o şi a detaliat circumstanţele plecării ei.Întrucât, în condiţiile date, cei doi soţi, nu au ajuns la un acord asupra modalităţii de divorţ, pe care să-l prezinte instanţei în condiţiile prevăzute de art. 6131 Cod procedură civilă, cum a propus pârâta, şi nu s-a probat în ce măsură neînţelegerile au afectat relaţia conjugală, soluţia logică şi legală este aceea de respingere a acţiunii ca neîntemeiată.
Deşi în apel se putea suplini deficienţa de probaţiune, reclamantul nu a înţeles să propună spre administrare dovezi, arătând că starea conflictuală dintre soţi nu este cunoscută de familie şi societate.
Eventualul acord al soţului pârât nu este suficient pentru a suplini lipsa probelor, câtă vreme în faţa instanţei nu s-au prezentat ambele părţi, personal, pentru a consimţi la desfacerea căsătoriei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul. În dezvoltarea motivelor a arătat că:
– în toată perioada căsătoriei soţii şi-au gestionat finanţele separat, ceea ce recunoaşte şi pârâta;
– între părţi nu a existat o relaţie potrivită;
– este hotărât să divorţeze pentru ca pe viitor să nu apară conflicte mai mari, iar la primul termen al recursului va prezenta doi martori;
– doreşte ca pârâta să suporte cheltuielile de judecată,pentru că ea a părăsit domiciliul conjugal fără consimţământul său.
Legal citată, pârâta nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat întâmpinare.
Examinând criticile formulate de reclamant care, în drept, pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată neîntemeiat recursul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 381 Codul familiei, instanţa judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ, decât atunci când, din cauza unor motive temeinice,raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei. Instanţa este ţinută să aprecieze cu deosebită grijă temeiurile cererii de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei, ţinând seama şi de durata acesteia.
În lipsa acordului părţilor asupra modalităţii de divorţ, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, conform dispoziţiilor art. 112 raportat la art. 612 al. 1 Cod procedură civilă, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Aceste dispoziţii transpun în materia divorţului principiul consacrat de art. 1169 Cod civil, potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o probeze”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că în materie de divorţ acordul pârâtului în ce priveşte imposibilitatea continuării căsătoriei, pentru alte motive decât cele invocate de reclamant, exprimat prin întâmpinare, iar nu printr-o cerere proprie, cum este cazul în speţă, nu este suficient pentru desfacerea căsătoriei.
Potrivit dispoziţiilor art. 617 al. 1 Cod procedură civilă, instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a formulat cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.
Cum în cauză nici la prima instanţă şi nici în apel reclamantul nu a înţeles să propună probe pentru dovedirea motivelor de divorţ, deşi sarcina probei îi revenea, conform dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, în mod corect acţiunea i-a fost respinsă. În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, conform dispoziţiilor art. 305 Cod procedură civilă, iar reclamantul nu a propus administrarea unor astfel de probe, cea testimonială neputând fi primită.
În atare situaţie, Curtea, constatând că nu sunt date motivele invocate de reclamant şi nici motive de nulitate a hotărârii atacate ce pot fi invocate din oficiu, urmează a respinge recursul ca nefondat.
Cum s-a menţionat pe larg în hotărârea instanţei de apel, reclamantul poate formula oricând o nouă cerere de divorţ, dacă stăruie în intenţia de desfacere a căsătoriei, cu respectarea dispoziţiilor legale din materie.
