În motivare arată că din convieţuirea acestora a rezultat minora E.G., născută la data de 12.11.2008. Pe parcursul căsătoriei au apărut neînţelegeri, care în timp s-au agravat, astfel încât relaţia acestora e iremediabil destrămată.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 373 lit. a, art. 383 pct. 3, art. 398, art. 400, art. 402, art. 529 şi art. 532 din .
În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 6-8).
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Părţile s-au căsătorit la data de 29 iulie 2006 iar din căsătoria lor a rezultat minora B.E.-G., născută la data de 12 noiembrie 2008.
În drept, prin art. 230 lit. m din de punere în aplicare a Legii 287/2009 – Noul Cod Civil, a fost abrogată, începând cu data de 1 octombrie 2011, Legea nr. 4/1947 privind Codul Familiei. Potrivit art. 39 alin.1 din Legea 71/2011 „dispoziţiile (Noului Cod civil) privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”. Iar art.40 din acelaşi act normativ prevede că „în cazul cererilor de formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa poate să dispună divorţul prin acordul soţilor dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.373 lit. a) şi art. 374 din Codul civil”.
Art. 373 lit. a) din Noul dispune că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Iar art. 374 (1) din acelaşi act normativ dispune că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
În cauză, cererea de desfacere a căsătoriei, a fost formulată de ambii soţi care au prezenţi în instanţă şi şi-au exprimat consimţământului liber şi neviciat la desfacerea căsătoriei, conform art. 374 alin.3 Cod civil.
Ca atare, având în vedere poziţia părţilor, exprimată în faţa instanţei, văzând îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege mai sus citate, precum şi cele ale art. 613 indice 1 Cod de procedură civilă, instanţa urmează ca în baza art. 373 lit. a Cod civil, să dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părţi, prin divorţ, prin acordului soţilor.
În baza art. 383 alin. 3 Codul Civil, neexistând în cauză o înţelegere contrară, reclamanta urmează să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de „D”.
Conform art. 396 (1) din acelaşi act normativ „instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă”.
Astfel, odată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la toate aspectele legate de situaţia minorilor rezultaţi din căsătorie.
Astfel, conform art. 397 Cod civil „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, iar conform art. 398 (1) „Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că Noul Cod Civil instituie în privinţa exercitării autorităţii părinteşti după divorţ, regula ca aceasta să se exercite în comun de ambii părinţi şi numai în mod excepţional, atunci când există motive temeinice, din punct de vedere al interesului superior al minorului, instanţa va hotărî ca autoritatea părintească să se exercite de unul dintre părinţi.
În cauză nu a rezultat existenţa unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată de către mamă, fapt care nici nu a fost invocat, susţinându-se că este suficientă înţelegerea părţilor, în acest sens.
Învoiala părinţilor este unul dintre criteriile care pot să fie avute în vedere de instanţa atunci când va lua o hotărâre cu privire la minor, însă aşa cum rezultă din prevederile art. 396 Cod civil, mai sus citat, aceasta va fi avută în vedere numai dacă este în concordanţă cu interesul minorului – acesta fiind criteriul primordial pe care trebuie să îl aibă în vedere autorităţile în luarea deciziilor cu privire la minori.
Art. 483 (1) Cod civil dispune: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. (2)Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.” Din aceste dispoziţii legale rezultă că autoritate părintească nu este doar un drept al părintelui ci şi un drept al copilul, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât instanţa apreciază că înţelegerea părinţilor ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul dintre părinţi, nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului, a lua act de această înţelegere ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea părintească a unui părinte, fără a exista motive temeinice. Pe de altă parte, instanţa apreciază că nu poate fi primită o astfel de înţelegere deoarece renunţarea unui părinte le autoritatea părintească echivalează nu numai cu renunţarea lui la exercitarea unor drepturile părinteşti dar şi la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate fi primit – nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii.
Pentru aceste considerente instanţa va respinge cererea reclamantei privind exercitarea autorităţii părinteşte, faţă de minora B.E.G., născută la data de 12 noiembrie 2008, de către mamă, ca fiind neîntemeiată şi va dispune ca autoritatea părintească cu privire la aceasta, să se exercite în comun de ambii părinţi.
În ceea ce priveşte locuinţa minorei instanţa, având în vedere înţelegerea părţilor care este în concordanţă cu interesul superior al minorului, precum şi concluziile autorităţii tutelare, în temeiul art. 400 Cod civil va stabili locuinţa minorei, la domiciliul mamei din Bistriţa.
Conform art. 499 (1) Cod civil „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională”. Iar conform art. 527 (1) din acelaşi act normativ „Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. (2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.”
Astfel, având în vedere faptul că locuinţa minorei a fost stabilită la mamă, prezumându-se că acesta prestează în natură întreţinerea minorei, tatăl va fi obligat la plata unei pensii de întreţinere, în favoarea minorei în funcţiei de mijloacele de care dispune. Din probele administrate în cauză rezultă faptul că pârâtul realizează un lunar, în medie de 1492,5 lei, fiind angajat al UM- …. În ceea ce priveşte nevoile minorei, acesta fiind la o vârstă fragedă, are nevoie de îngrijire şi educare, conform specificului vârstei..
Pentru argumentele înfăţişate, instanţa va admite cererea şi va obliga pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, B.E.-G., născută la data de 12 noiembrie 2008, în valoare de 373 lei lunar, începând cu data de 06.09.2011, data introducerii acţiunii şi în continuare, până la majoratul minorei – sumă reprezentând o pătrime din venit lunar realizat de pârât, având în vedere şi prevederile art. 529 (1) Cod civil.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
