Cod procedură civilă : art. 304 pct. 3.
Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 : art. 5, 17, 19.
Potrivit art. 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi articol în cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi articol în cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia civilă nr. 60 / 2 mai 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1492/13.06.2008 a Judecătoriei Mediaş s-a respins acţiunea de formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâta B.G.M., s-a admis cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională B.G.M. în contradictoriu cu pârâtul reconvenţional B.M. şi în consecinţă s-a desfăcut căsătoria părţilor, din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional, s-a încuviinţat reclamantei reconvenţionale dreptul de a purta şi pe viitor numele dobândit prin căsătorie, s-a încredinţat reclamantei reconvenţionale spre creştere şi educare pe minorul B.M.L. a fost obligat pârâtul reconvenţional să plătească în favoarea o lunară de întreţinere .
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că părţile s-au căsătorit la data de 8.11.1997 în Mediaş, judeţul Sibiu , iar din căsătorie a rezultat minorul M.L.
În prezent, părţile au reşedinţa în Italia.
Având în vedere dispoziţiile art. 617 al. 2 Cod procedură civilă , în baza art. 38 Cod familiei, s-a admis acţiunea reclamantei reconvenţionale şi s-a pronunţat divorţul din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional.
În baza art. 40 al. 2 Cod familie instanţa de fond a permis reclamantei reconvenţionale să păstreze în continuare numele dobândit prin căsătorie şi văzând acordul părţilor cu privire la încredinţarea minorului, precum şi concluziile anchetei sociale efectuate în cauză de autorităţile italiene – prin comisie rogatorie , în temeiul art. 42 C. fam. şi a L. 272/2004 instanţa de fond a dispus în acest sens.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul B.M., prin care se solicită schimbarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul desfacerii căsătoriei din culpa comună a părţilor, obligarea la plata unei pensii de întreţinere corespunzătoare cu veniturile pe care le realizează, revenirea intimatei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei.
Prin decizia civilă nr. 357 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a admis apelul declarat de reclamantul B.M. s-a desfiinţat în parte sentinţa civilă apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei primei instanţe, pentru soluţionarea cererii având ca obiect stabilire program vizitare minor.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel că în mod corect prima instanţă a reţinut că deteriorarea vieţii de familie este imputabilă în exclusivitate soţului, din nicio probă administrată în cauză nerezultând culpa soţiei, că şi sub aspectul cuantumul pensiei de întreţinere stabilită în sarcina apelantului, prima instanţă a dat o soluţie corectă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 86 şi 94 din Codul familiei .
Analizând motivul de apel referitor la nesoluţionarea unui capăt de cerere, tribunalul reţine că prin cererea de chemare în judecată apelantul B.M. a solicitat păstrarea raporturilor personale pe care le are cu minorul şi stabilirea în acest sens a unui program de vizită.
Prin sentinţă, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui program de vizită al minorului astfel că acest motiv apare ca întemeiat, atrăgând desfiinţarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare a acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei decizi civile a declarat recurs în termen, motivat şi legal timbrat reclamantul B.M., solicitând casarea hotărârilor civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs se critică, printre altele, hotărârile atacate pentru nelegalitate, constând în aceea că instanţele de judecată în mod greşit nu au luat în considerare sentinţa pronunţată de Judecătoria din Ferrara prin care reclamantul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere de 350 EURO şi 50% din cheltuielile medicale ale copilului, reţinând greşit că nu ne aflăm în prezenţa unui raport de drept internaţional privat.
La dosar au fost depuse în copie acte de procedură efectuate de instanţa italiană în procesul de separare a soţilor B.G.M. şi B.M., părţile din prezentul dosar.
La termenul de judecată din 18 mai 2009 instanţa de recurs în temeiul art. 19 din Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 şi având în vedere şi acordul părţilor a dispus suspendarea soluţionări cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei aflată pe rolul instanţelor italiene având ca obiect separarea judiciară a soţilor B.G.M. şi B.M.
La data de 4 aprilie 2011 cauza a fost repusă pe rol fiind depusă la dosar sentinţa civilă nr. 1450/2010 pronunţată de Tribunalul din Ferrara.
La termenul de judecată din 2 mai 2011 recurentul reclamant prin apărătorul ales a invocat excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea prezentului divorţ având în vedere prevederile Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 şi sentinţa civilă nr. 1450/10 pronunţată de Tribunalul din Ferrara.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 2 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie s-a admis recursul formulat de reclamantul B.M. împotriva deciziei civile nr. 357 din 24.11.2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu – Secţia civilă , s-a casat decizia civilă atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1492 din 13.06.2008 a Judecătoriei Mediaş şi procedând la rejudecarea cauzei s-a respins cererea de divorţ formulată de reclamantul B.M. împotriva pârâtei B.G.M, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională B.G.M. împotriva reclamantului pârât reconvenţional B.M., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut şi motivat următoarele:
Ca o chestiune prealabilă, care prevalează examinării motivelor de recurs invocate de recurentul reclamant privind fondul cauzei, Curtea urmează să analizeze, ca motiv de casare, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma excepţiei invocate de recurentul reclamant privind necompetenţa instanţelor române de a soluţiona prezenta cauza, cu referire la art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă rap. la art. 1- 9, 12- 20 din Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Obiectul prezentului dosar îl constituie divorţ cu încredinţare de minor, iar raportat la reşedinţa obişnuită a soţilor în momentul introducerii acţiunii introductive de instanţă, sediul materiei îl constituie Regulamentul ( CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1347/2000.
Aşa cum s-a arătat cu ocazia expunerii situaţiei de fapt la data de 20 iunie 2007 reclamantul B.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B.G.M. desfacerea căsătoriei încheiate de părţi din culpă comună, revenirea pârâtei la numele avut anterior încheierii căsătoriei, încredinţarea minorului rezultat din căsătoria părţilor mamei, cu obligarea tatălui, reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, motivând printre altele că ambii soţi au reşedinţa în Italia.
Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acţiunii introductive de instanţă şi admiterea cererii reconvenţionale în sensul de a se dispune desfacerea căsătoriei părţilor din culpa exclusivă a reclamantului, încuviinţarea ca pârâta să poarte în continuare numele dobândit prin căsătorie , încredinţarea minorului rezultat din căsătoria părţilor mamei, cu obligarea tatălui, reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, motivând printre altele că ambii soţi au reşedinţa în Italia, că minorul rezultat din căsătoria părţilor locuieşte împreună cu ea şi că pe rolul Tribunalului din Ferrara, Italia, se află în curs de soluţionare cererea formulată de pârâtă, în calitate de reclamantă prin care a solicitat separarea soţilor şi obligarea tatălui, reclamantului din prezenta cauză la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, depunând în acest sens o copie legalizată a cererii de recurs formulată de pârâtă şi înregistrată pe rolul Tribunalului din Ferrara sub nr.3026/2007 la data de 19 iunie 2007 prin care solicita, printre altele, separarea judiciară a soţilor, încredinţarea minorului M.L. mamei, cu obligarea tatălui la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului .
Prin sentinţa civilă nr.1492 din 13.06.2008, Judecătoria Mediaş apreciindu-se învestită legal a soluţionat pe fond cauza .
Prin decizia civilă nr.357 din 24.11.2008, Tribunalul Sibiu a admis apelul reclamantului şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond doar sub aspectul soluţionării cererii având ca obiect stabilire program vizitare minor. (Aceste hotărâri judecătoreşti sunt suspuse actualului control de legalitate urmare a promovării de către reclamant a căii de atac a recursului).
Procedând astfel, instanţele de judecată anterioare au pronunţat o soluţie nelegală supusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod pr. civilă, întrucât acţiunea dedusă prezentei judecăţi având ca obiect divorţ şi încredinţare minor nu este de competenţa instanţelor române fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 5 şi 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1347/2000 (denumit în continuare Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 ) .
Astfel, este de necontestat că soţii B., părţile din prezentul dosar, s-au căsătorit în România, că ulterior au plecat în Italia unde şi-au stabilit reşedinţa şi că la data introducerii acţiunii de divorţ soţii aveau reşedinţa obişnuită în Italia, iar minorul rezultat din căsătoria părţilor se află în Italia.
Tot astfel este de necontestat la data de 19 iunie 2007 pârâta a depus la instanţele din Italia o cerere, prin care solicita, prin altele, separare judiciară a soţilor şi încredinţarea minorului mamei, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului din Ferrara sub nr. 3026/2007.
În raport de data introducerii acestei cererii, instanţa de fond, Judecătoria Mediaş, fiind instanţa sesizată în al doilea rând, respectiv la data de 20 iunie 2007, avea obligaţia potrivit dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 să suspende din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
În concret, art. 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 prevede că ,, În cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.’’
Trecând peste acest aspect, Curtea constată că prin sentinţa civilă nr. 1450/2010 din data de 20.09.2010 pronunţată în ds. nr. 3025/2007 , Tribunalul din Ferrara a decis, printre altele, în mod definitiv, separarea personală a soţilor B.G.M şi B.M., încredinţarea fiului minor M.L. în îngrijirea ambilor părinţi, cu obligarea tatălui să achite mamei, B.G.M. suma de 200 EURO lunar cu titlu de contribuţie la întreţinerea fiului minor .
Ori, în contextul în care instanţele judecătoreşti italiene au pronunţat în mod definitiv o hotărâre privind separarea judiciară a soţilor, deci implicit s-au declarat competente să judece cererea de separare de corp a soţilor B., părţile din cererea dedusă prezentei judecăţi, Curtea constată că potrivit art. 17 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/27.11.2003 prezenta cauza nu este de competenţa instanţelor române.
În sprijinul acestei concluzii invocăm şi dispoziţiile art. 5 din acelaşi regulament potrivit cărora ,,Fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de corp este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta.’’
Curtea consideră că este necesar a preciza că în cauză nu se poate aduce o soluţie de declinare a competenţei în favoarea instanţelor italiene atâta timp hotărârea privind separarea judiciară a soţilor a fost soluţionată definitiv de către autorităţile judiciare italiene.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiile art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, va admite recursul formulat de reclamantul B.M., va casa decizia civilă atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1492 din 13.06.2008 a Judecătoriei Mediaş şi se va respinge cererea de divorţ formulată de reclamantul B.M. împotriva pârâtei B.G.M., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională B.G.M. împotriva reclamantului pârât reconvenţional B.M., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
