Prin decizia civila nr. 330/26.05.2008 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost respins apelul formulat de reclamanta P.S. împotriva sentintei nr. 7465/15.06.2007 a Judecatoriei Constanta, în contradictoriu cu intimatii pârâti MUNICIPIUL CONSTANTA, CONSILIUL LOCAL CONSTANTA si R.A.E.D.P.P. CONSTANTA, apelanta fiind obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de apel a avut în vedere urmatoarele considerente:
Reclamanta a solicitat instantei de fond, printr-o cerere în constatare întemeiata pe dispozitiile art. 111 C.proc.civ., recunoasterea cotei indivize din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanta, str. S.M., judetul Constanta, compus din teren si constructii de locuit si care a format obiectul confiscarii ca sanctiune complementara aplicata tatalui reclamantei, în urma condamnarii acestuia la o pedeapsa privativa de libertate.
Instanta de apel a stabilit ca în mod corect a retinut judecatorul fondului ca actiunea reclamantei este neîntemeiata, câta vreme tatal acesteia a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, prin preluarea în proprietatea statului a acestuia ca efect al executarii sentintei penale nr. 1600 din 29.11.1958, prin care numitului O.S. i-a fost aplicata masura confiscarii totale a averii mobile si imobile.
Executarea masurii complementare mai sus mentionate s-a realizat prin emiterea deciziei administrative nr. 172 din 12.03.1959 de catre fostul Sfat Popular al orasului Constanta si transmiterea bunului în administrarea fostei întreprinderi de locuinte a orasului, aspect care reiese si din relatiile comunicate de catre SPITVBL Constanta, prin adresa nr.17429 din 17.03.2005.
S-a aratat ca art. 4 din Decretul nr. 32/ 1954 a reglementat regimul juridic al bunurilor dobândite de soti anterior intrarii în vigoare a Codului familiei, aratându-se ca: ”sotii vor fi supusi, de la data intrarii în vigoare a Codului Familiei, dispozitiunilor acestui Cod în privinta relatiilor lor patrimoniale, indiferent de data casatoriei si oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau conventional, de mai înainte.
Bunurile ce sotii au la data intrarii în vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozitiunilor acestui Cod.
Calitatea de bun comun, dobândita în temeiul dispozitiunilor de mai sus, nu poate fi opusa celor de al treilea care, la data intrarii în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.”
În speta, parintii reclamantei au încheiat casatoria la 16.10.1950, potrivit certificatului existent la dosar, deci anterior intrarii în vigoare a Codului familiei, astfel ca bunul în litigiu urmeaza regimul juridic al celui propriu, fiind dobândit de tatal sau, S.O., anterior încheierii casatoriei cu numita H.N. – actul de cumparare a acestuia fiind întocmit înainte de încheierea casatoriei dobânditorului.
Astfel, la data decesului autorului reclamantei, S.O. (24.06.1982), desi au ramas ca mostenitori sotia sa supravietuitoare S.N. si fiica sa P.S., potrivit certificatului de calitate de mostenitor nr. 104 din 10.10.2003, întregul sau bun fusese deja preluat în proprietatea statului ca efect al hotarârii judecatoresti de condamnare la o pedeapsa privativa de libertate, astfel ca nici unul dintre succesibili nu putea avea dreptul de a mosteni acest imobil, care nu mai exista în patrimoniul defunctului.
Sustinerea din motivele de apel potrivit careia bunul în litigiu ar fi devenit bun comun, iar reclamantei i-ar reveni cota indiviza corespunzatoare dreptului de proprietate al mamei nu poate fi astfel retinuta.
Instanta de apel a apreciat totodata ca nu este întemeiata critica potrivit careia prin hotarârea apelata, instanta de fond nu ar fi solutionat fondul cauzei, judecata fiind fundamentata pe exceptie, pentru ca acest aspect nu corespunde realitatii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.S., care a sustinut prin motivele depuse ca în cauza sunt incidente dispozitiile art. 304 pct. 5, pct. 8 si 9 cod proc. civila, solutia tribunalului fiind nelegala si netemeinica.
Recurenta a aratat ca instanta de apel a negat împrejurarea ca instanta de fond a dat o dezlegare a cauzei pe o exceptie, fara a intra asadar în fondul raportului litigios, în limitele sesizarii in rem – temei de constatare a nulitatii hotarârii, fondate pe disp. art. 105 al. 2 cod proc. civila, suprimând ipoteza judiciara prev. de art. 297 al. 1 cod proc. civila.
S-a sustinut ca instanta de apel a facut o incorecta interpretare a probelor de la dosar, pentru ca nu a avut în vedere ca probatoriul vizeaza regimul juridic al apatridului, devenit refugiat, caruia i s-a refuzat beneficiul si aplicarea legislatiei române. Recurenta a aratat ca în aceste conditii, casatoriile religioase – specifice etniei armene la acea data – nu erau consfintite si civil, desi ele aveau configuratia ,,casatoriei subsecvente’’ (concubinaj urmat de casatorie), fiind supuse regimului probator caracteristic, textele aplicabile fiind nu numai art. 4 si 5 din Decretul nr. 32/1954, ci si art. 24 din Decretul nr. 31/1954, dupa caz.
Recurenta a criticat asadar solutia prin faptul ca nu s-a luat în considerare contextul în care a fost achizitionat imobilul, aplicându-se formal, în opinia sa, premisa momentului dobândirii lui, în dauna regimului de coproprietate coachizita.
S-a sustinut ca desi nu a fost implicata în procesul penal al sotului sau, mamei recurentei i-au fost suprimate prin aceasta solutie drepturile sale virtuale asupra bunului coachizit.
Recurenta a solicitat sa se analizeze situatia parintilor sai în contextul socio-politic al vremii, tratamentul juridic caruia acestia li se supuneau, în sensul ca autorii sai nu aveau calitatea de cetateni români, ci de refugiati; aceasta calitate, recunoscuta ulterior, a creat posibilitatea apelarii la legislatia nationala asupra actelor de stare civila, refuzate initial, fapt care a determinat aplicarea legii teritoriale, cu efectul retroactiv recunoscut de altfel de Codul familiei si supunerea la regimul probator special, pentru ca apatrizii nu puteau fi asimilati dintr-u început cu cetatenii români.
S-a apreciat ca au fost nesocotite în cauza prevederile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, prin extrapolarea legii române la subiecti de drept nesupusi acesteia.
Odata stabilita conditia juridica de ,,refugiat’’, integrarea apatridului se face retroactiv, el beneficiind de drepturile conferite de noul statut de cetatean al statului; în mod corelativ, actele de stare civila ale acestora sunt asimilate celor ale cetateanului, în mod retroactiv, astfel ca ulterior, legea accesibila cetateanului se aplica si refugiatului.
Recurenta a criticat ignorarea de catre instanta de apel a imposibilitatii dobândirii documentelor ecleziastice care atesta încheierea casatoriei în ritul etniei, fata de împrejurarea ca actuala Biserica Armeneasca din Constanta a pierdut arhiva într-un incendiu.
S-a solicitat, în consecinta, în principal, casarea cu trimitere a deciziei atacate, iar în subsidiar, modificarea solutiei, prin admiterea actiunii astfel cum a fost formulata.
Cauza a fost suspendata conform art. 242 al. 1 cpt. 2 cod proc. civila la termenul din 9.11.2009, fiind repusa pe rol, urmare cererii recurentei din 8.11.2010, la 24.01.2011.
Intimata R.A.ED.P.P. CONSTANTA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea prezentului recurs si mentinerea solutiei tribunalului, apreciind ca în speta bunul fusese dobândit de O.S. si confiscat în baza sentintei penale 1600/29.11.1958 a Tribunalului Constanta, ca bun propriu al acestuia dobândit înaintea casatoriei, motiv pentru care bunul nu a intrat în proprietatea codevalmasa dupa încheierea casatoriei din 1950.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 5, 8 si 9 cod proc. civila, recursul urmeaza a fi apreciat ca nefondat.
Astfel, prin actiunea formulata, reclamanta P.S. a solicitat ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se recunoasca dreptul sau de proprietate dobândit prin succesiunea defunctei N.S., în cota indiviza de 2/3 – asupra imobilului situat în Constanta, strada S.M., judetul Constanta, precum si încetarea oricaror acte de dispozitie sau administrare realizate asupra acestui bun.
Principala argumentare în ce priveste subsumarea situatiei juridice a acestui imobil – dobândit conform actului de vânzare autentificat sub nr. 871/5.11.1949 la Grefa Tribunalului Constanta – regimului comunitatii matrimoniale a fost aceea a achizitionarii lui în conditiile unei conventii prenuptiale specifice etniei armene, dupa încheierea casatoriei viitorilor soti (în speta, realizate doar religios, fata de statutul de refugiat si apatrid) si preponderent cu sumele obtinute din darurile de nunta acordate sotiei.
În acest context s-a invocat faptul ca, desi prin actul de cumparare este mentionat la acea data doar O.S., imobilul a fost dobândit în regim de coachizitie de catre soti, dupa celebrarea casatoriei religioase, astfel ca preluarea fara titlu a cotei apartinând mamei sale, printr-o hotarâre penala care a dispus confiscarea averii sotului, nu obstructioneaza actiunea în constatare vizând existenta acestei cote a sotiei din acest bun.
Contrar criticilor formulate în recurs, instanta de apel a stabilit ca a existat o judecata asupra fondului litigiului prin sentinta apelata, judecatorul de prima instanta relevând calitatea imobilului de bun propriu al tatalui reclamantei, prin raportarea art. 4 al. 2 din Decretul nr. 32/1954 la momentul dobândirii imobilului din str. S.M.
Chiar daca printre considerentele instantelor devolutive nu se regaseste o justificare in extenso a înlaturarii apararilor si sustinerilor referitoare la situatia speciala a sotilor S (care au încheiat casatoria civila la 16.10.1950), în esenta, motivele au conturat opinia potrivit careia nu s-a dovedit existenta unei împrejurari care sa conteste ipoteza prima facie a calitatii de bun propriu, confirmata în principiu si prin modalitatea de a hotarârii penale din 29.11.1958, de confiscare a averii autorului reclamantei.
Prin urmare, nu este incident în cauza temeiul de casare statuat prin art. 304 pct. 5 cod proc. civila, cu trimitere la încalcarea formelor de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 al. 2 cod proc. civila, aceasta critica urmând a fi respinsa.
În ce priveste incidenta disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civila (,,când hotarârea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau când cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii’’) si a celor ale pct. 9 (,,când hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii’’), Curtea va retine ca nici criticile evocate în acest sens nu sunt întemeiate.
În cauza este indubitabil faptul ca sotii S.O. si N. s-au casatorit în Constanta la data de 16.10.1950, casatoria civila înregistrata în Registrul Starii civile sub nr. 1056/1950 fiind precedata conform traditiei etniei armene de casatoria religioasa.
Desi solutia instantelor nu se refera explicit la ansamblul probelor administrate si îndeosebi la cele testimoniale administrate în ambele cicluri procesuale, ea vadeste în final o dezlegare corecta a situatiei de fapt, coroborându-se cu declaratiile testimoniale, câta vreme nici unul dintre martori nu confirma teza probatorie afirmata, anume, ca bunul a fost cumparat în regimul similar bunului viitorilor soti, înainte de casatorie si în vederea acesteia.
Or, nu chestiunea acordarii traditionale, de catre familia miresei, a unor cadouri de valoare patrimoniala importanta (bijuterii) la momentul celebrarii casatoriei religioase a constituit aspectul de probat – aceasta situatie fiind confirmata de toti martorii audiati – ci împrejurarea (invocata de altfel si în recurs) ca sotii apartinând acestei etnii nu se puteau prevala, la acel moment, de prevederile legii românesti privind casatoria si ca banii obtinuti din acest cadou de nunta au fost destinati achizitiei imobilului în litigiu.
Aceste chestiuni nu au fost însa probate, sustinerile recurentei reclamante, în sensul ca parintii sai aveau statutul conferit prin pasaportul N., fiind apatrizi pâna la momentul la care au putut beneficia de legile statului român în privinta dreptului de proprietate si al regimului matrimonial, nefiind dovedite prin nici un mijloc de proba, fiind chiar infirmate de martorii audiati. Astfel, în fata instantei de apel, martorii M.S. si A.A. au negat existenta vreunui impediment legal care sa fi interzis organizarea casatoriei civile înca de la data celei religioase, sotii optând pur si simplu pentru derularea în acest mod a evenimentelor.
Pe de alta parte, existenta calitatii acestor persoane de refugiati pe teritoriul României la acea data, în raport de evolutia socio-politica a regiunii, nu a fost probata, pentru ca nu toti membrii comunitatii armene aflate pe teritoriul tarii aveau aceasta situatie speciala; nu s-a dovedit ca sotii beneficiau la acea data de regimul pasaportului N., care putea prezuma calitatea de refugiat, data fiind facilitatea deschisa prin acest document international, de libera circulatie între tari.
În concluzie, imobilul în litigiu nu a fost supus vreunuia dintre regimurile matrimoniale reglementate prin art. 1223 si urm. Cod civil din 1924, iar dupa intrarea în vigoare, la 18.04.1956, a noului Cod al familiei, cu regulamentul de aplicare aprobat prin Decretul nr. 32/1954, bunul a fost identificat ca fiind al sotului care l-a dobândit înainte de casatorie, în absenta oricarei mentiuni în cartea funciara ori facuta pe marginea actului de dobândire, conform art. 44 din Decretul nr. 32/1954.
În speta nu se pune problema ignorarii dispozitiilor art. 24 din Decretul nr. 31/1954, care vizeaza proba actelor juridice privitoare la starea civila; situatia rezultata din casatoria legala din data de 16.10.1950 nu este una incerta, iar existenta unei cununii religioase anterioare (la rândul sau necontestata) nu putea configura aceeasi situatie de regim patrimonial ca si cea rezultata din casatorie, chiar daca în planul comunitatii evenimentul religios conferea celor doi statutul de familie. Textul mentionat nu are asadar nici o relevanta câta vreme casatoria civila a sotilor S. este probata si necontestata, ceea ce intereseaza în cauza fiind regimul juridic al bunului, fata de modalitatea lui de dobândire.
În ce priveste acest ultim aspect, se va avea în vedere – printr-un argument final – ca regimul juridic patrimonial al viitorilor soti anterior intrarii în vigoare a Codului familiei nu poate fi asimilat în nici un caz situatiei ,,casatoriei subsecvente’’, anume, a concubinilor care dobândesc în regim de coproprietate pe cote parti bunuri în vederea casatoriei, stare de facto consacrata dupa emanciparea femeii si recunoasterea ipotezei unei contributii comune în realizarea patrimoniului în perioada de convietuire.
Or, pâna la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 si abrogarea dispozitiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi bunuri în aceleasi conditii ca si barbatul, iar în absenta unui contract de casatorie, care sa reflecte conventia viitorilor soti asupra regimului matrimonial ales (si care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 Cod civil si art. 708 si urm. Cod proc. civila din 1921, iar ulterior declarat ofiterului starii civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se sustine, ca eventualele bunuri dobândite în perioada de convietuire pâna la încheierea casatoriei erau prezumate a fi obtinute din patrimonii comune ale viitorilor soti, întocmai ca si în cazul actual al concubinilor.
În raport de toate aceste considerente, constatând ca tribunalul a pronuntat o solutie legala, nefiind motive de reformare a acesteia, în temeiul art. 312 al. 1 cod proc. civila urmeaza a respinge recursul ca nefondat.
