Actiunea în evacuare este o actiune personală prin care se urmăreste realizarea unui drept rezultat dintr-un contract.
În functie de calitatea părtilor, care figurează în raportul juridic ce a determinat introducerea acţiunii şi în funcţie de obiectul evacuării, o astfel de acţiune poate fi civilă sau comercială. Nu se poate susţine că acţiunea în evacuare este prin natura ei civilă. Prin urmare, acţiunii în evacuare, în măsura în care una dintre părţile litigiului are calitatea de comerciant, îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 Cod comercial.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Cornetu sub nr. 3669/1748/2008 în data de 02.10.2008, reclamanta Consiliul Local J. a chemat în judecată pârâta SC E. D. SRL solicitând evacuarea pârâtei din imobil şi obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 lei pe lună începând de la data introducerii acţiunii şi până la data predării efective a imobilului, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că la data de 15.12.1994 SC P. NDS SRL şi G. V. au încheiat cu S. Agricolă J. contractul de închiriere nr. 368/15.12.1994, prin care cei dintâi au închiriat imobilul în cauză, pe o perioadă de 10 ani, respectiv până la data de 15.12.2004.
La rândul lor, mai arată reclamantul, SC P. NDS SRL şi G. V. au subînchiriat imobilul către SC P. A. SRL care este o societate cu aceiaşi asociaţi, ca şi SC P. NDS SRL.
SC P. A. SRL a subînchiriat la rândul ei, imobilul către pârâta SC E. D. SRL, contra unor sume mari de bani.
Reclamantul precizează că, deşi a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, pârâta a refuzat să-i predea imobilul, încălcând drepturile proprietarului.
La data de 27.01.2008, SC P. A. Jilava SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând, ca urmare a admiterii acesteia în principiu, să se constate că intervenienta este deţinătoarea de drept şi de fapt a imobilelor în baza contractului de închiriere nr. 5/01.019.2004.
Pârâta SC E. D. SRL a formulat la data de 31.10.2008 întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 3668/1748/2008, având ca obiect anularea contractului de închiriere încheiat între SC P. NDS SRL şi SC P. A. SRL.
Prin încheierea de la termenul din 31.10.2008 Judecătoria Cornetu a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu, iar prin încheierea de la 07.11.2008 a respins excepţiile prematurităţii şi lipsei calităţii procesule active.
Prin sentinţa civilă nr. 745/06.03.2009 pronunţată de Judecătoria Cornetu a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei, a fost obligată pârâta la plata sumei de 52.000 lei lunar cu titlu de echivalent lipsă de folosinţă, calculată conform contractului de închiriere nr. 02/04.02.2008, începând cu data de 04.02.2008 şi până la data predării efective a imobilului.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta SC E. D. SRL şi intervenienta SC P. A. SRL.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă, sub nr. 3669/1748/2008, ca apel.
Prin încheierea de şedinţă din 02.04.2010 tribunalul a constatat că faţă de dispoziţiile art. 299 Cod procedură civilă şi faţă de obiectul acţiunii, calea de atac este apelul, şi nu recursul.
Prin aceeaşi încheiere, tribunalul văzând că două dintre părţile apelului au calitatea de comercianţi, că o cerere anterioară, care avea acelaşi fundament juridic, a fost soluţionată de către instanţa comercială şi ţinând seama de dispoziţiile art. 4 şi art. 6 Cod comercial, a constatat că, din punct de vedere funcţional, competenţa soluţionării apelului aparţine Secţiei comerciale a tribunalului, şi nu Secţiei civile.
Urmare a încheierii menţionate anterior, dosarul a fost înregistrat la Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, sub nr. 19389/3/2010.
Prin încheierea de şedinţă din 29.09.2010 pronunţată de Secţia comercială a tribunalului în dosarul menţionat anterior, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a VI-a comercială, s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei, şi a fost înaintat dosarul spre repartizare la Secţia civilă.
Pentru a pronunţa încheierea arătată, tribunalul a avut în vedere faptul că prima instanţă a soluţionat litigiul în considerarea caracterului civil al acestuia, astfel că, exclusiv sub acest aspect, calea de atac împotriva sentinţei judecătoriei, trebuie soluţionată tot de către o instanţă civilă.
În aceeaşi încheiere, judecătorii secţiei comerciale, au precizat că secţia civilă are posibilitatea ca în situaţia în care apreciază că litigiul este comercial şi a fost soluţionat greşit de instanţa de fond ca litigiu civil, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă.
După restituirea dosarului la secţia civilă, în cauză s-a pronunţat decizia civilă nr. 97/A/15.02.2011, prin care au fost admise apelurile formulate de pârâta SC E. D. SRL şi intervenienta SC P. A. J. SRL, a fost anulată sentinţa civilă apelată şi a fost trimisă cauza pentru a fi soluţionată în fond, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti Secţia Comercială.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că acţiunea introductivă are două capete de cerere, dintre care unul nu este evaluabil în bani, iar celălalt este evaluabil, valoarea obiectului acestuia depăşind suma de 100.000 lei.
Întrucât litigiul dedus judecăţii priveşte doi comercianţi, iar pretenţiile acestora izvorăsc dintr-un contract comercial încheiat între doi comercianţi, în cadrul activităţii lor de comerţ, tribunalul a considerat că, faţă de dispoziţiile art. 4 şi art. 56 din Codul comercial, litigiul de faţă nu este civil, ci este comercial, iar faţă de obiectul acestuia, competenţa soluţionării în primă instanţă, aparţine Secţiei comerciale din cadrul tribunalului.
Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs reclamantul Consiliul Local Jilava.
În motivarea recursului, se arată că în mod greşit instanţa a apreciat incidenţa în cauză a prezumţiei de comercialitate instituită prin art. 4 Cod comercial.
În opinia recurentului, incidenţa legii comerciale există numai pentru părţile necomerciante care au încheiat un contract cu un comerciant, dar în cauză, nici Consiliul Local J., nici comuna J. nu are încheiat vreun contract cu pârâtul sau cu vreo altă societate comercială privind imobilul din care s-a solicitat evacuarea.
Recurentul mai arată că, faţă de dispoziţiile art. 8 din Codul comercial, potrivit cărora, statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi, soluţia instanţei de apel este greşită inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 56 din Codul comercial, care conţin şi sintagma “afară de cazurile în care legea dispune altfel”. Or, susţine recurentul, Legile nr. 213/1998 şi nr. 215/2001 sunt derogatorii de la dreptul comercial.
În final, se arată că prin acţiunea introductivă se urmăreşte apărarea proprietăţii şi că o altă acţiune în evacuare a societăţii comerciale de la care pârâtul a închiriat imobilul a fost soluţionată de către instanţele civile.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 9 rap. la art. 2 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivului de recurs, relativ la natura litigiului şi instanţa competentă să-l soluţioneze în primă instanţă, Curtea reţine următoarele:
Acţiunea introductivă are două capete de cerere. Un prim capăt, prin care se solicită evacuarea unei dintr-un complex ce conţine spaţii cu diverse destinaţii, şi un al doilea capăt, prin care se solicită obligarea societăţii comerciale la plata de daune interese pentru lipsirea reclamantei de folosinţa spaţiilor închiriate.
Acţiunea în evacuare este o acţiune personală prin care se urmăreşte realizarea unui drept rezultat dintr-un contract.
În funcţie de calitatea părţilor, care figurează în raportul juridic ce a determinat introducerea acţiunii şi în funcţie de obiectul evacuării, o astfel de acţiune poate fi civilă sau comercială. Nu se poate susţine că acţiunea în evacuare este prin natura ei civilă. Prin urmare, acţiunii în evacuare, în măsura în care una dintre părţile litigiului are calitatea de comerciant, îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 Cod comercial.
Potrivit art. 4 c. com. “se socotesc, afara, de acestea (n. ns. faptele obiective de comerţ prev. la art.3 din cod), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Reclamantul nu poate fi comerciant în sensul art. 7 din codul comercial, dar poate face acte de comerţ, în sensul art. 3 şi 4 cod comercial. În măsura în care reclamantul efectuează astfel de acte, acestora le sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale, fără ca prin aceasta să se ajungă la dobândirea de către reclamant a calităţii de comerciant şi la instituirea în sarcina acestuia a unor obligaţii specifice comercianţilor, cum ar fi înregistrarea, înmatricularea, ţinerea anumitor registre, etc.
Al doilea capăt de cerere, prin care se solicită obligarea unei societăţi comerciale la plata unei sume de bani, are, faţă de dispoziţiile legale arătate mai sus, tot o natură comercială, deoarece o acţiune în pretenţii nu poate fi, prin natura ei, exclusiv civilă, pentru a fi exceptată de la dispoziţiile art. 4 cod comercial.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, conform cărora, acţiunea are caracter civil, întrucât, prin aceasta se urmăreşte apărarea unui drept real, deoarece acţiunea în evacuare este o acţiune personală, şi nu o acţiune reală, iar acţiunea în pretenţii este prin ipoteză, o acţiune personală.
Soluţionarea litigiului de faţă presupune inclusiv analiza unor contracte de închiriere încheiate între societăţi comerciale, ceea ce este de natură a justifica o dată în plus, soluţia instanţei de apel.
Competenţa tribunalului, secţia comercială, de a soluţiona în primă instanţă litigiul, a fost corect reţinută de către instanţa de apel, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. 1 Cod procedură civilă, date fiind obiectele celor două capete de cerere din acţiunea introductivă.
Având în vedere limitele recursului, Curtea constată că acesta este neîntemeiat şi că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este susceptibilă de a fi modificată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În consecinţă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
(dec.civ. nr. 513 din 05.05.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă)
5
