1. Art. 111 din impune, pentru admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului.
Această condiţie negativă este îndeplinită ori de câte ori titularul dreptului se află în posesia bunului, deoarece numai în acest caz el poate cere constatarea dreptului.
Neexercitând posesia asupra bunului cu privire la care se pretinde un drept de folosinţă şi administrare, reclamantul poate cere realizarea acestor drepturi, pentru a se înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la acestea, astfel că acţiunea în constatare apare ca inadmisibilă, iar excepţia inadmisibilităţii poate fi invocată ca motiv de ordine publică în faza procesuală a recursului, conform art. 108 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
2. Faptul că în primul ciclu procesual acţiunea a fost respinsă tot ca inadmisibilă, soluţie care a fost desfiinţată în apel, nu se opune pronunţării aceleiaşi soluţii la reluarea judecăţii în fond după casare, cât timp altele sunt argumentele care susţin reţinerea admisibilităţii.
(Decizia nr. 1548 din 20 iunie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 13558 din 11 decembrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în fond după casare, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul ICDIMPH “H.” împotriva pârâtei SC “F.” SA, aşa cum a fost precizată, şi s-a constatat că reclamantul are un drept de folosinţă şi administrare asupra terenului în suprafaţă de 1100 mp, situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în anul 1985 a intervenit între fostele ILF Berceni şi ICPVILF Bucureşti o notă prin care se aproba transferul de la ILF Berceni la ICPVILF a unui teren de 1100 mp, situat pe latura de est a incintei ICPVILF, acesta fiind terenul ce face obiectul prezentei cauze.
De asemenea, instanţa a reţinut că fostul ICPVILF a fost reorganizat prin Hotărârea Guvernului nr. 620/1998 în actualul ICDIMPH “H.” şi că terenul în litigiu se înscrie în suprafaţa de 15 ha atribuită reclamantului prin Hotărârea Guvernului nr. 517/1999, poziţia 96.
în raport de această situaţie, s-a constatat dreptul de folosinţă şi administrare al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 1100 mp, situat în Bucureşti.
Sentinţa sus-menţionată a fost atacată cu apel de către pârâtă, iar apelul a fost admis cu consecinţa schimbării sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată; în acest sens Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 2789 din 5 decembrie 2002.
La pronunţarea soluţiei, tribunalul a avut în vedere că nota comună întocmită de fostele ILF Berceni şi ICPVILF Bucureşti nu a produs efectul transferului suprafeţei în litigiu către reclamant, deoarece conform art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 (în vigoare la data întocmirii notei şi care nu a fost abrogat nici în prezent) acest efect opera doar prin ordinul de transfer al conducătorului instituţiei centrale de stat deţinătoare a bunului transmis, în speţă Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, ordin care nu a fost emis.
S-a apreciat că această situaţie explică păstrarea bunului în litigiu în patrimoniul pârâtei (fostul ILF Berceni), care exercită şi posesia asupra lui, şi că luarea aceluiaşi bun în evidenţa patrimonială a reclamantului este greşită, deoarece înscrierea în evidenţe se putea face numai pe baza ordinului de transfer emis de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare.
Existenţa bunului litigios în patrimoniul pârâtei a avut drept consecinţă recunoaşterea în favoarea acesteia a dreptului de proprietate asupra respectivului bun, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, aspect în raport de care tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate, ca drept exclusiv, exclude posibilitatea dezmembrării lui pe cale judecătorească, în sensul că intimatul-reclamant să aibă prerogativa folosinţei, iar apelanta-pârâtă numai nuda proprietate.
Apărarea intimatului-reclamant, potrivit căreia terenul litigios aparţine domeniului public, conform Legii nr. 213/1998, nu a fost primită în apel faţă de inexistenţa unei hotărâri de Guvern care să-i ateste apartenenţa la domeniul public, aşa cum cere art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Nici apărarea după care suprafaţa de 1100 mp ar face parte din terenul de 15 ha ce s-a transmis intimatului în administrare prin Hotărârea Guvernului nr. 517/1999 nu a fost primită de tribunal, reţinându-se că terenul transmis prin Hotărârea Guvernului nr. 517/1999 era teren agricol destinat pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor, pe când terenul în cauză este betonat, împrejurare stabilită prin expertiză.
împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă) şi pentru că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi asupra unor dovezi administrate, ce erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă).
în dezvoltarea primului motiv (art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă), recurentul a arătat că hotărârea tribunalului se sprijină pe motive de fapt şi de drept care nu sunt reale; altfel spus, motivele reţinute de instanţă nu au dus la dezlegarea pricinii în spiritul aflării adevărului, deoarece au fost aplicate prevederi legale numai în favoarea pârâtei SC “F.” SA, Decretul nr. 409/1955, neluându-se în calcul prevederile legale actuale, pe care recurentul a susţinut că se sprijină înfiinţarea şi funcţionarea sa, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 620/1998, Hotărârea Guvernului nr. 517/1999 şi Legea nr. 213/1998.
în al doilea rând, recurentul a invocat că tribunalul a omis să se pronunţe asupra unor probe administrate în cauză, care ar fi condus la dezlegarea corectă a pricinii.
în acest sens s-a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut existenţa titlului de proprietate al pârâtei pentru suprafeţele de teren pe care le deţine, un asemenea titlu nu a fost prezentat în cauză şi că actele depuse de recurent la dosar atestă că ICDIMPH “H.” deţine 10,77 ha teren agricol şi 4,22 ha terenuri neagricole reprezentând curţi betonate, construcţii, în această din urmă categorie intrând şi suprafaţa litigioasă de 1100 mp.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de aceste acte şi nici de rezultatul expertizei, care arată că terenul în litigiu, conform inventarierii, face parte din domeniul public al statului şi este în administrarea ICDIMPH “H.”; în pius, recurentul a precizat că în prezent în conformitate cu Legea nr. 268/2001 şi cu Legea nr. 290/2002 s-a efectuat o nouă inventariere a suprafeţelor de teren, în urma căreia a rezultat că suprafaţa de 1100 mp face parte din terenurile pe care le are în administrare.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, cerând respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate, cu motivarea că instanţa de apel şi-a argumentat corect în fapt şi în drept soluţia pronunţată şi a cercetat toate mijloacele de apărare invocate de reclamant, ca şi probele administrate de acesta.
în şedinţa publică din 20.06.2003 s-a dezbătut motivul de ordine publică referitor la inadmisibilitatea acţiunii în constatare faţă de caracterul subsidiar al acestei acţiuni, conform art. 111 din Codul de procedură civilă, motiv pus în discuţia părţilor din oficiu de Curte şi pe temeiul căruia recursul a fost admis în considerarea următoarelor argumente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul ICDIMPH “H.” a solicitat să se constate existenţa dreptului său de folosinţă şi administrare asupra terenului în suprafaţă de 1100 mp, situat în Bucureşti, ocupat de pârâta SC “F.” SA.
Acţiunea cu care a fost învestită instanţa este deci o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 111 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Art. 111 din Codul de procedură civilă consacră aşadar principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atâta timp cât partea are deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale pe care partea le are, pentru a-şi realiza dreptul său.
Altfel spus, art. 111 din Codul de procedură civilă impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.
Această condiţie negativă este îndeplinită ori de câte ori titularul dreptului se află în posesia bunului; exercitarea posesiei asupra bunului îl pune practic pe titularul dreptului asupra respectivului bun în imposibilitatea de a cere realizarea dreptului său, într-o atare situaţie el putând cere numai constatarea dreptului, astfel că acţiunea în constatare, ce tinde la consolidarea dreptului contestat, devine admisibilă, pe când, în situaţia în care titularul nu are posesia bunului, calea acţiunii în realizarea dreptului său îi este deschisă, consecinţa fiind aceea că acţiunea în constatare a dreptului este inadmisibilă, ea fiind subsidiară celei în realizare, conform art. 111 din Codul de procedură civilă.
Or, în speţă, reclamantul a pretins constatarea pe cale judecătorească a existenţei dreptului său de folosinţă şi administrare asupra unui imobil-teren ce nu se află în posesia sa, ci a pârâtei. Neexercitând posesia asupra bunului cu privire la care pretinde un drept de folosinţă şi administrare, reclamantul poate cere realizarea dreptului său, având deschisă calea acţiunii în realizare; în aceste condiţii, acţiunea în constatare promovată nu este admisibilă, partea putând uza de acţiunea în realizarea dreptului dedus judecăţii.
De vreme ce legiuitorul, prin art. 111 din Codul de procedură civilă, dă preferinţă realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la drept şi numai în măsura în care acest lucru nu este posibil permite introducerea unei cereri în constatarea dreptului, iar în cauză reclamantul are deschisă calea în condiţiile în care nu se află în posesia bunului în legătură cu care a pretins constatarea dreptului de folosinţă şi administrare, cererea lui în constatarea respectivului drept apare ca inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă; de aceea, în mod greşit instanţele anterioare au procedat la analizarea în fond a cererii în constatare în loc să reţină inadmisibilitatea acesteia faţă de caracterul subsidiar al acestei acţiuni, consacrat de art. 111 din Codul de procedură civilă.
Devine aşadar incident în speţă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea dispoziţiei legale ce reglementează caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, art. 111 din Codul de procedură civilă.
Faptul că în primul ciclu procesual acţiunea a fost respinsă tot ca inadmisibilă (Sentinţa civilă nr. 8271 din 20 septembrie 1999), iar această soluţie a fost desfiinţată în apel (Decizia civilă nr. 1442 din 20.04.2000) nu se opune pronunţării aceleiaşi soluţii la reluarea judecăţii în fond după casare, atâta timp cât altele sunt argumentele pentru care s-a ajuns la reţinerea inadmisibilităţii.
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 827 din 20 septembrie 1999, inadmisibilitatea acţiunii a fost motivată pe posibilitatea reclamantului de a uza de procedura specială prevăzută de Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 pentru atestarea dreptului său de proprietate, procedură constând în depunerea la ministerele de resort a documentaţiei necesare obţinerii certificatelor de proprietate, iar desfiinţarea acestei soluţii în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1442 din 20.04.2000, fiind pronunţată pentru că prima instanţă s-a pronunţat pe altceva decât s-a cerut (acţiunea având ca obiect constatarea dreptului de folosinţă şi administrare al reclamantului, şi nu constatarea dreptului său de proprietate), pe când în prezent inadmisibilitatea s-a raportat la obiectul real al cererii de chemare în judecată şi a fost motivată pe caracterul subsidiar al acestei acţiuni faţă de cea în realizare, conform art. 111 din Codul de procedură civilă.
în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu de Curte, potrivit art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a cărui analiză a fost expusă anterior şi care face inutilă cercetarea criticilor de fond formulate de recurentul-reclamant, recursul acestuia a fost admis şi, conform art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, decizia atacată a fost modificată în parte, în sensul respingerii acţiunii în constatare ca inadmisibilă; celelalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâtei şi schimbarea în tot a sentinţei apelate au fost menţinute, dar pe temeiul motivului de ordine publică privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare.
