Legea nr. 105/1992, art. 20 – art. 21, art. 49, art. 149 pct. 9, art. 151, art. 167 lit. b) şi art. 179
Competenţa de soluţionare a unei cereri de partajare a bunurilor comune ale soţilor cu elemente de extraneitate aparţine exclusiv instanţei române, în ceea ce priveşte un imobil bun comun, situat pe teritoriul României.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă – complet specializat de familie şi minori,
Decizia civilă nr. 383 din 12 aprilie 2011, C.R.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub dosar nr.1336/30/2010, la data de 25.02.2010, reclamantul T.Z.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta T.H.A., recunoaşterea, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat în România, a Hotărârilor constând în „Contract de sistare a comunităţii de bunuri ale soţilor” din data de 18.07.2008, redactat, contrasemnat şi certificat de Dr. S.P., avocat, şi „Declaraţie de renunţare la dreptul de proprietate” întocmită la data de 11.03.2009 de către pârâta T.H.A., contrasemnată şi certificată de Dr. S.P., avocat; recunoaşterea, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat în România, a Hotărârilor din data de 11.03.2009, pronunţate de Judecătoria Budakornyeki din Budapesta, Ungaria, în dosar nr. 6.P.21.029/2008/14., constând în hotărâre numită „Sentinţa” şi hotărâre numită „Proces Verbal despre şedinţa de judecată publică” prin care s-a luat act de tranzacţia (convenţia) intervenită între părţi cu privire la sistarea comunităţii de bunuri ale soţilor conform „Contractului de sistare a comunităţii de bunuri ale soţilor” din data de 18.07.2008, redactat, contrasemnat şi certificat de Dr. S.P., avocat, şi „Declaraţie de renunţare la dreptul de proprietate” întocmită la data de 11.03.2009 de către pârâta T.H.A., contrasemnată şi certificată de Dr. S.P., avocat, şi s-a dispus desfacerea căsătoriei între părţi.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 13 pct. 1, art. 51 raportat la art. 46-50 din Tratatul privind asistenţă juridică în cauzele civile, familiale şi penale încheiat la data de 07.10.1958 între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară, publicat în Buletinul Oficial nr. 2 din 17.01.1959, tratat intrat în vigoare la data de 17.01.1959 şi în temeiul art. 165 şi urm. din Legea nr. 105/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 1226/PI/18.05.2010 pronunţată în dosar nr. 1336/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul T.Z.S. în contradictoriu cu pârâta T.H.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia de inadmisibilitate este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 1, 22, 35 şi 70 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară de recunoaştere şi în materie civilă şi comercială.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul nr. 44/2001, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispoziţiile din secţiunile 3, 4 şi 6 din Capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute de art. 72.
Dintre normele legale anterior menţionate, a căror încălcare împiedică recunoaşterea hotărârii în cauza de faţă, prezintă interes dispoziţiile art. 22 din secţiunea a 6-a Capitolul II, care conferă competenţa exclusivă, indiferent de domiciliu, în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Având in vedere că hotărârea ce se solicită a fi recunoscută în cauză, a tranşat asupra sistării comunităţii de bunuri a părţilor, din care face parte şi imobilul înscris în cartea funciară […] Cluj-Napoca, cu privire la care competenţa exclusivă de soluţionare aparţine instanţei de la locul situării acestuia, hotărârea pronunţată cu încălcarea menţionatei dispoziţii legale nu poate fi recunoscută, în partea privind acest bun, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea.
Referitor la celelalte două imobile ce fac obiectul hotărârii, s-a constatat că acestea sunt situate pe teritoriul statului care a pronunţat hotărârea, şi anume Ungaria, însă reclamantul nu a făcut dovada interesului formulării prezentei cereri, împrejurarea că are reşedinţa în România, localitatea D., judeţul Timiş, nu este de natură să justifice interesul formulării cererii, câtă vreme pârâta în contradictoriu cu care se judecă pricina, nu locuieşte în România şi nici nu s-a făcut dovada că ar contesta hotărârea în discuţie, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Regulamentul nr. 44/2001 „O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la nici o procedură specială”, context în care, în absenţa vreunei contestaţii cu privire la hotărâre în partea privind imobilele situate pe teritoriul Ungariei, cererea s-a constatat a fi lipsită de interes.
Poziţia şi apărările reclamantului faţă de excepţiile invocate nu au putut fi primite, întrucât acestea au fost fondate pe dispoziţiile Legii nr. 105/1992 şi ale Tratatului privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, încheiat la data de 07.10.1958 între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară, acte normative ce nu îşi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât, fiind vorba de o hotărâre pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene, ulterior aderării României la Uniunea Europeană, potrivit dispoziţiilor art. 249 din Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene, regulamentul comunitar este direct aplicabil în toate statele membre, astfel cum se stipulează în preambulul Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.119/2006 aprobată prin Legea nr.191/2007.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul T.Z.S., solicitând modificarea în tot a sentinţei recurate iar, pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
A arătat în acest sens că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor Regulamentului CE nr. 44/2001 al Consiliului European întrucât relaţiile matrimoniale dintre soţi, fie de natură patrimonială sau nepatrimonială, nu intră în sfera (domeniul) de aplicare a Regulamentului CE nr. 44/2001, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 1 alin. 2, lit. a) din Capitolul I – domeniul de aplicare din regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În cauză se aplică dispoziţiile Tratatului privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale încheiat la data de 07/10/1958 între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară, astfel că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa civilă nr. 383 din 12 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 1336/30/2010 a respins recursul reclamantului.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, faţă de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, art. 149 pct. 9 şi art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, Tratatul privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, publicat în Monitorul Oficial nr. 2/1958, Curtea constată că soluţia Tribunalului este corectă, dar pentru alte argumente.
Astfel, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă exclusivă, astfel că nu poate fi recunoscută, însă temeiul legal reţinut în acest sens (art. 35 coroborat cu secţiunile 3, 4 şi 6 din Capitolul II sau art. 72 din Regulamentul nr. 44/2001) nu este aplicabil în cauză, faţă de obiectul pricinii în care s-a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, respectiv sistarea comunităţii de bunuri a soţilor.
Chiar din primul capitol al Regulamentului (C.E.) nr. 44/2001, art. 1, alin. 2, se arată în mod expres că acesta nu se aplică pentru, printre altele, regimurile matrimoniale, astfel că motivarea tribunalului urmează a fi înlăturată sub acest aspect.
Cu toate acestea, tot eronată apare a fi şi susţinerea recurentului T.Z.S., în sensul că s-ar aplica Tratatul privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale încheiat la data de 07/10/1958 între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară, respectiv art. 23 din acesta, citat anterior, şi aceasta deoarece Tratatul în discuţie, prin întregul său cuprins expus la filele 37-52 dosar Tribunal, reglementează exclusiv legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate, şi nu face nicio menţiune cu privire la instanţa competentă să soluţioneze un eventual litigiu. Chiar citatul subliniat în cererea de recurs are un conţinut similar, iar, din parcurgerea întregului tratat nu se reţine nicio clauză care să trateze problema instanţei competente, astfel că, în tăcerea tratatului, se va aplica dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 105/1992, ce reglementează raporturile de drept internaţional privat, faţă de prevederile art. 10 din lege.
Potrivit acestui act normativ, respectiv art. 20-21, 49, 149 pct. 9, art. 151, competenţa de soluţionare în fond a litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, aparţine exclusiv instanţei române, în privinţa imobilului situat pe teritoriul României. Nicio autoritate din Ungaria nu avea competenţa în acest sens şi nu putea dispune cu privire la un imobil situat pe teritoriul României, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 179 coroborat cu art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, în mod corect tribunalul a respins cererea reclamantului, deoarece actul a cărei recunoaştere se solicită a fost emis cu nerespectarea unor norme de competenţă exclusivă.
