Sustinerea referitoare la faptul ca persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, una bazata pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazata pe dispozitiile Legii nr. 33/1994, pentru a obtine despagubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, nu este intemeiata. În primul rând pentru ca un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nicio actiune întemeiata pe Legea nr. 33/1994 pentru obtinerea unor despagubiri pentru imobilele expropriate, odata cu intrarea ei în vigoare pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.
Dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001
Art. 35 din Legea nr. 33/1994
Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie
Reclamantii D.I.D., I.M. si M.V., în contradictoriu cu pârâtii Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Apararii Nationale, Consiliul Local al Municipiului Constanta prin Primar si Primarul Municipiului Constanta, au solicitat obligarea pârâtilor sa-i despagubeasca pe reclamanti cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanta, B-dul M. nr.98, respectiv 13.500.000 lei.
De asemenea au solicitat obligarea pârâtilor si la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.
În motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca terenul situat în b-dul M. nr.98, în suprafata de 240 mp si 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achizitionat de autorii lor, D.I. si D.I. în baza contractului de vânzare-cumparare încheiat la data de 30.12.1946.
Au mai sustinut ca terenul respectiv apare în evidentele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu Decretul nr.208/22.11.1951 astfel cum rezulta din adresa nr.7045SRP/30.10.2009 a Directiei Arhivelor Nationale Istorice Centrale, dar si ca fiind confiscat, astfel cum rezulta din Hotarârea nr.2653/24.09.1958 a Tribunalului Orasului Constanta. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal nu s-a primit nici o justa si prealabila despagubire.
S-a mai aratat ca dispozitiile art.26 din Legea nr.33/1994 sunt aplicabile si pentru imobilele expropriate anterior intrarii în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curtii Supreme de Justitie – Sectiile Unite.
În drept s-au invocat disp. art.26 din Legea nr.33/1994 si art.480 C.civ.Pentru dovedirea pretentiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtilor, proba testimoniala proba cu expertiza.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata având în vedere urmatoarele:
Pentru terenul în litigiu, reclamantii au mai formulat cereri în instanta, respectiv o cerere întemeiata pe disp. art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 ce face obiectul dosarului nr.4270/118/2010 si o cerere întemeiata pe disp. art.480 C.civ., ce face obiectul dosarului nr.4259/118/2010, suspendat în temeiul art.244 al.1 C.p.c pâna la solutionarea irevocabila a cauzei înregistrata sub nr.4270/118/2010.
Dispozitiile Legii nr.33/1994, pe care reclamantii îsi întemeiaza actiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauza, acestea sunt aplicabile în situatia bunurilor expropriate dupa intrarea în vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrarii în vigoare a Legii nr.33/1994 fiind aplicabile dispozitiile Legii nr.10/2001, sustine pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se si din Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Ceilalti pârâti nu au formulat întâmpinare.
La termenul de judecata din 10.02.2011, instanta din oficiu, a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, fata de prevederile Legii nr.10/2001, exceptie pe care a analizt-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevad dispozitiile art.137 al.1 Cod proc.civila.
Prin sentinta civila nr.679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanta a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii reclamantilor si a respins actiunea ca inadmisibila.
Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut, în esenta, ca la data sesizarii instantei de judecata–17.11.2010– Legea nr.10/2001 era în vigoare, iar aceasta lege, având un caracter special, exclude utilizarea actiunii întemeiate pe dispozitiile Legii nr.33/1994 pentru redobândirea în natura sau echivalent – a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În raport de Legea nr.33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr.10/2001 este o reglementare speciala cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediata aplicare, sens în care a statuat si Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia LII(53)/2007 pronuntata într-un recurs în interesul legii.
Împotriva acestei sentinte în termen legal au declarat apel reclamantii D.I.D., I.M. si M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sub aspectul modalitatii de solutionare a exceptiei inadmisibilitatii actiunii lor întemeiate pe dispozitiile art.26 din Legea nr.33/1994 si art.481 Cod civil.
Apelantii reclamanti au sustinut ca prima instanta a respins ca inadmisibila actiunea lor în mod gresit, prin raportare la dispozitiile art.35 din Legea nr.33/1994, în conditiile în care ei au invocat ca temei legal dispozitiile art.26 din Legea nr.33/1994.
Apreciaza ca si în raport de dispozitiile art.35 din Legea nr.33/1994, actiunea era admisibila, prin decizia nr.VI/27.09.1999 Înalta Curte de Casatie si Justitie statuând într-un recurs în interesul legii ca „Dispozitiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica sunt aplicabile si în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrarii în vigoare a legii, daca nu s-a realizat scopul exproprierii.”
Cum în prezent terenul este liber, apreciaza apelantii ca este posibila restituirea acestuia sau acordarea de despagubiri reprezentând valoarea de circulatie a imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecata, sens în care invoca decizii de speta pronuntate atât de Curtea de Apel Constanta (decizia nr.154/3.01.2009), cât si de alte instante (decizia nr.326/A/24.11.2008 pronuntata de Curtea de Apel Cluj).
Intimatii nu au depus întâmpinare.
Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile reclamantilor, Curtea va respinge ca nefondat apelul pentru urmatoarele considerente:
Tribunalul Constanta a retinut în mod judicios ca actiunea reclamantilor este o actiune întemeiata pe dispozitiile Legii nr.33/1994, art.26 coroborat cu art.35, reclamantii solicitând exclusiv acordarea de despagubiri echivalente cu valoarea de circulatie a terenului situat în Constanta, B-dul. M. nr.98, în legatura cu care au afirmat ca a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fara plata unei despagubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrari de utilitate publica, terenul fiind liber de constructii si în prezent.
Problema supusa dezbaterii instantei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat si Legea nr. 33/1994, ca lege generala în materia exproprierii, invocata de reclamanti ca temei al cererii de restituire, prin echivalent banesc, a imobilului expropriat de la autorul lor în anul 1965.
Este adevarat ca prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie în Sectiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul ca, dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica sunt aplicabile si în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrarii în vigoare a aceste legi, daca nu s-a realizat scopul exproprierii.
Ulterior pronuntarii acestei decizii a fost adoptata Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referinta a legii.
Dispozitiile textului legal mai sus mentionat se aplica în toate cazurile de expropriere, fara a distinge dupa cum aceasta a fost facuta cu titlul valabil ori fara titlu valabil, indiferent daca s-au platit sau nu despagubirile expropriatilor, fara relevanta daca exproprierea a privit numai terenurile sau numai constructiile, esentiala ramânând dovedirea faptului ca preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusa ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Dispozitiile art.11 din Legea nr.10/2001 se aplica imobilelor expropriate chiar daca lucrarile pentru care a fost dispusa aceasta masura nu s-au finalizat nici pâna la data intrarii în vigoare a legii, cu consecinta ca masura restituirii în natura este permisa în masura nefinalizarii exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pâna la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauza de utilitate publica, ale carei dispozitii sunt în continuare active pentru exproprierile realizate dupa intrarea în vigoare a acestei legi.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a carei aplicare se impune ca prioritara în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, norma juridica generala, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea masurilor reparatorii fiind posibila în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei actiuni directe în justitie.
Sustinerea apelantilor reclamanti, în sensul ca persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, una întemeiata pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiata pe dispozitiile Legii nr. 33/1994, pentru a obtine despagubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu poate fi primita. În primul rând pentru ca un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nicio actiune întemeiata pe Legea nr. 33/1994 pentru obtinerea unor despagubiri pentru imobilele expropriate, odata cu intrarea ei în vigoare pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.
În acest sens, Înalta Curte de Casatie si Justitie, printr-o decizie pronuntata în temeiul art.329 Cod procedura civila – hotarâre obligatorie pentru instantele judecatoresti – a statuat ca „Dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica se interpreteaza în sensul ca, aceste dispozitii nu se aplica în cazul actiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie).
O atare interpretare este impusa si de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, potrivit careia „bunurile preluate de stat fara titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii sau de succesorii acestora daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatii”.
În acord cu solutiile adoptate de Curtea Constitutionala a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aceasta lege reparatorie constituie dreptul comun în materia retrocedarii în natura, sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a imobilelor expropriate.
Instanta nu poate retine nici critica referitoare la încalcarea dreptului reclamantilor de acces la justitie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994. Asa cum a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia civila nr. 33/2008 pronuntata în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând ca acest drept este compatibil cu limitari implicite, statele dispunând în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat.
Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa, legea prevede calea contestatiei în instanta (art.26), careia i se confera o jurisdictie deplina”.
Câta vreme persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului pretins este efectiva.
Ori, în privinta accesului efectiv, reclamantii nu au pretins ca, desi au folosit procedura administrativa notificând unitatea detinatoare, a fost lasata nesolutionata cererea lor, aratând pur si simplu ca a ales calea Legii nr. 33/1994 prin vointa proprie, fara sa utilizeze procedura legii speciale.
Articolul 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane „dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
În acelasi timp, instanta de european a statuat ca aceasta problema trebuie examinata într-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar în substanta sa.
Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea în natura a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa legea prevede calea contestatiei în instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie în Sectii Unite), astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.
Existenta Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectiva.
Ori, asa cum s-a aratat, reclamantii puteau obtine masuri reparatorii pentru imobil daca formulau notificare în termen legal, cel prevazut de art. 22, fiind în masura sa dovedeasca atât dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de catre stat, câta vreme calitatea de pârât în cauza o are unitatea administrativ-teritoriala, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune notiunii de unitate detinatoare.
A considera ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune întemeiata pe Legea nr.33/1994 este admisibila, pentru ca în caz contrar s-ar încalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia României si art. 6 din C.E.D.O., echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise în exercitiul dreptului de acces la o instanta. Astfel, într-o cauza intentata împotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea data în temeiul art.329 alin. 3 Cod procedura civila prin decizia nr. 33/2008 si decizia nr.53/2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite exprima în realitate opinia ca intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situatia în care se releva existenta unui „bun” în sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventiei”..
Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic sustinerile apelantilor reclamanti conform carora persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii întemeiata pe dreptul comun(Legea nr.33/1994), chiar dupa intrarea în vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa încalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.
Astfel fiind, nicio persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) si Legea nr.33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime în legatura cu acesta.
Notiunea de „bun” nu are acceptiunea înteleasa de reclamanti, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantilor anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarâre judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a retinut în Cauza pilot Atanasiu s.a. contra României, Hotarârea din 12 octombrie 2010 „existenta unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio îndoiala, daca printr-o hotarâre definitiva si executorie, jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, în dispozitivul hotarârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinta, curtea apreciaza ca, transformarea într-o „valoare patrimoniala” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii, „se subordoneaza îndeplinirii de catre partea interesata, a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi” (paragraful 142).
În egala masura, reclamantii nu aveau „o speranta legitima” în legatura cu recunoasterea dreptului lor, câta vreme decizia nr. 53/2007 pronuntata în Sectiile Unite transeaza situatiile în care, dupa intrarea în vigoare a normei noi, actiunea fondata pe dispozitiile Legii nr.33/1994 mai poate justifica un demers în fata instantelor nationale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Conchizând, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii.
Pentru valorificarea pretentiilor în legatura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislatia nationala edictata în legatura cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substantial, cât si a cailor procedurale prevazute de lege pentru obtinerea recunoasterii celor sustinute.
Statul român si-a propus sa acorde masuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în conditiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantii nu au înteles a uza, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar pâna în anul 2010, aflându-se într-o stare de totala pasivitate.
Pentru considerentele expuse, în baza art.26 Cod proc.civila seva respinge apelul reclamantilor ca nefondat.
