(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 3091/F/21 aprilie 2010)
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus reclamanta LM a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul judeţean de urgenţă Bistriţa, Institutul Naţional de Recuperare Medicală, Fizică şi Balneoclimatologie solicitând instanţei să constate că activitatea desfăşurată de reclamantă în perioadele: 16.11.1978 – 1.06.1999 la Spitalul judeţean de urgenţă Bistriţa şi 1.06.1999 – 1.04.2001 la Institutul Naţional de Recuperare Medicală, Fizică şi Balneoclimatologie se încadrează în grupa II de muncă; să constate vechime în grupa II de muncă pentru reclamantă perioadele 16.11.1978 – 1.06.1999 şi 1.06.1999 – 1.04.2001; să fie obligată unitatea competentă să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă al reclamantei, fără cheltuieli de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine faptul că reclamanta a fost angajată a Spitalului judeţean de urgenţă Bistriţa (denumirea nouă a Spitalului judeţean Bistriţa) în perioada 16.11.1978 – 1.06.1999, iar pe perioada 1.06.1999 – 1.04.2001 şi în continuare, până în prezent, funcţionează încadrată la pârâtul Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie Bucureşti (fostul IMFBRM Bucureşti – Institutul de Medicină Fizică, Balneo-Climatologie şi Recuperare Medicală), aşa cum rezultă din menţiunile cuprinse în carnetul de muncă depus în copie la dosar.
În toată această perioadă reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Policlinicii Balneare Sângeorz-Băi în calitate de asistentă medicală. Aşa cum rezultă din Ordinul nr. 346/26.05.1999 şi pct. 10 din anexa la ordin, cu începere din 1 iunie 1999 Policlinica Balneară în cadrul căreia reclamanta prestează activitate a trecut în subordinea Institutului de Medicină Fizică, Balneo-Climatologie şi Recuperare Medicală.
Potrivit fişei postului întocmită în luna aprilie 1993, reclamanta avea ca atribuţii aplicarea procedurilor de balneo-fizioterapie în vederea recuperării medicale, conform prescripţiilor medicului de cabinet; răspunde de funcţionarea, utilizarea şi păstrarea corectă a aparaturii din dotare; pregăteşte şi verifică funcţionarea corectă a aparaturii şi semnalează orice neregulă asistentului şef şi firmei FIRAM, care se ocupă de întreţinerea, repararea aparaturii; urmăreşte şi răspunde de aplicarea măsurilor de igienă şi curăţenie în sala de tratament.
Aşa cum rezultă din fişa postului, din poziţia pârâtului Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie Bucureşti şi din susţinerile reclamantei, tribunalul reţine că reclamanta a desfăşurat şi desfăşoară activitate de fizioterapie.
Pentru această activitate, în decursul anilor, în perioada 1991 – 1999, a beneficiat de sporuri la salariul de bază şi de zile suplimentare de concediu pentru condiţii deosebite de muncă, nocive sau periculoase, conform dispoziţiilor conducerii unităţii angajatoare depuse la dosar.
În acelaşi timp, prin diferite dispoziţii ale Spitalului judeţean de urgenţă Bistriţa, emise în temeiul dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 în perioada 1991 – 1999, s-au prevăzut categoriile de personal care au fost încadrate în grupa II de muncă, printre care personalul din laboratoarele de radiologie, personalul care desfăşura activitate de fizioterapie nefiind cuprins în aceste dispoziţii.
Pentru a se stabili dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să fie încadrată în grupa II de muncă este necesar a se verifica dacă activitatea acesteia se încadrează în prevederile legale aferente perioadei în litigiu.
Conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990 invocat de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale, beneficiază de grupa II de muncă personalul care a lucrat la locurile de muncă şi activităţile care potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 şi după aceea erau prevăzute să fie încadrate în grupa II de muncă.
Această dispoziţie trebuie coroborată cu prevederile Ordinului nr. 50/1990 pct. 12 şi 13, conform cărora încadrarea în grupa II de muncă în privinţa perioadei anterioare datei de 18.03.1969 se face cu respectarea Instrucţiunilor nr. 1040/1967, iar perioada lucrată după 18.03.1969 şi în continuare, până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 125/1990 se încadrează în grupa II de muncă în conformitate cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990.
Perioada de început a activităţii reclamantei se situează la data de 16.11.1978, moment la care încadrarea în grupa II de muncă se face conform Ordinului nr. 50/1990.
Potrivit dispoziţiilor acestui ordin, pct. 2, în grupa II de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa 2.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile pct. 3 invocate de reclamantă în apărare, conform cărora beneficiază de încadrarea în grupa II de muncă alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexa 2.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că beneficiază de grupa II de muncă şi alte persoane decât cele enumerate în text cu condiţia ca acesta să lucreze efectiv la locurile de muncă ori să desfăşoare activităţi prevăzute expres în anexa 2.
Încadrarea în grupa II de muncă se face numai în situaţia în care, cu toate măsurile luate de unitate, normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente depăşeşte nivelul maxim admis de lege.
Potrivit pct. 6 al ordinului, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.)
Ca atare, din coroborarea dispoziţiilor pct. 2, 3 şi 6 din Ordinul nr. 50/1990 rezultă cu claritate faptul că încadrarea în grupa II de muncă este condiţionată imperativ de prestarea activităţii la locurile de muncă şi activităţile prevăzute, enumerate în anexa 2, de nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa II de angajator împreună cu sindicatul.
Din examinarea anexei 2 la Ordinul nr. 50/1990, rezultă că activitatea de fizioterapie nu se încadrează în niciuna din categoriile de activităţi expres şi limitativ indicate. Activitatea desfăşurată în unităţile sanitare se încadrează în grupa II de muncă, fiind enunţată la punctele 97-106 din anexa 2.
Însă niciunul din punctele enunţate nu se referă la activitatea desfăşurată de reclamantă, de fizioterapie.
În schimb, activitatea personalului care lucrează la întreţinerea şi repararea aparaturii de fizioterapie este prevăzută expres la pct. 105. Acesta este şi motivul pentru care numitul BV, al cărui carnet de muncă s-a depus de reclamantă pentru comparaţie, a beneficiat de încadrarea în grupa II de muncă.
Prin urmare, se poate constata că în baza Ordinului nr. 50/1990 se încadra în grupa II de muncă numai activitatea desfăşurată de personalul care lucra la întreţinerea şi repararea aparaturii de fizioterapie, nu şi activitatea reclamantei de aplicare a procedurilor fizioterapeutice prin utilizarea efectivă a aparatelor.
În întreg Ordinul nr. 50/1990 nu există indicat vreun loc de muncă sau activitate similară celei desfăşurate de reclamantă pentru a fi incidente prevederile pct. 3 din ordin, care instituie cerinţa imperativă ca activităţile sau locurile de muncă să fie prevăzute în anexa 2.
Dat fiind faptul că pentru perioada 16.11.1978 – 01.03.1990, dată după care sunt aplicabile dispoziţiile Ordinului nr. 125/1990, nu este îndeplinită condiţia imperativă prevăzută de Ordinul nr. 50/1990, aceea ca activitatea reclamantei să fie expres prevăzută în anexa 2 la ordin, nu există o nominalizare a reclamantei întocmită de angajator împreună cu sindicatul, activitatea reclamantei pe perioada menţionată nu poate fi încadrată în grupa II de muncă.
După data de 1 martie 1990 au devenit aplicabile prevederile Ordinului nr. 125/1990, aşa cum rezultă din cuprinsul pct. 5 al ordinului.
Potrivit pct. 18 al ordinului, constituie activitate desfăşurată în grupa II de muncă, cea prestată la instalaţii, utilaje sau aparate care funcţionează cu radiaţii electromagnetice.
Numai că începând din 1.01.1990 existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuia să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor. Aceste determinări trebuiau confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constatau că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.
Aceasta rezultă din cuprinsul pct. 14 al ordinului coroborat cu pct. 5, texte din care se desprinde ideea că regula generală pentru încadrarea în grupa II de muncă este aceea a existenţei unor determinări de noxe care să constate existenţa unor condiţii deosebite, exceptând perioada 18.03.1969 – 31.12.1989, când încadrarea în grupa II de muncă nu este condiţionată de existenţa buletinelor de determinare a noxelor.
Întrucât după data de 1 martie 1990 angajatorii nu au procedat la determinarea noxelor, condiţie esenţială şi prealabilă pentru încadrarea în grupa II de muncă, reclamanta nu poate beneficia de încadrarea solicitată.
Aceasta întrucât, conform Ordinului nr. 125/1990, pct. 4, metodologia pe baza căreia se realizează încadrarea în grupa II de muncă este cea prevăzută de Ordinul nr. 50/1990, care prevede existenţa determinărilor de noxe, care să releve că nivelul noxelor depăşeşte limita maximă admisă.
Prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990 nu pot fi coroborate cu dispoziţiile Ordinului nr. 125/1990 în sensul dorit de reclamantă, ci se interpretează în sensul prevăzut de pct. 12, 13 din ordin, conform căruia s-a dorit încadrarea în grupa II de muncă a personalului de la locurile de muncă şi activităţile care potrivit reglementărilor anterioare anului 1969 (cum au fost Instrucţiunile nr. 1040/1967) până la 18.03.1969 erau prevăzute a fi încadrate în grupa II de muncă, respectiv a personalului de la locurile de muncă şi activităţile expres enunţate în cuprinsul Ordinului nr. 50/1990 care a desfăşurat activitate după data de 18.03.1969 şi până la data de 1 martie 1990 inclusiv.
Cum activitatea reclamantei nu era prevăzută nici în Instrucţiunile nr. 1040/1967, nici în cuprinsul Ordinului nr. 50/1990, activitatea sa desfăşurată până la data de 1 martie 1990 nu se încadrează în grupa II de muncă.
Faptul că în această perioadă (16.11.1978 – 1.03.1990) reclamanta a beneficiat de spor la salariul de bază şi de zile suplimentare de concediu pentru condiţii periculoase, nocive, nu poate determina încadrarea în grupa II de muncă cât timp condiţia esenţială, aceea ca activitatea reclamantei să fie expres prevăzută ca încadrându-se în grupa II se muncă, nu este îndeplinită.
După data de 1 martie 1990 deşi activitatea prestată de reclamantă se încadrează în anexa 2 la Ordinul nr. 125/1990, nu există determinări de noxe, pentru a se concluziona că nivelul noxelor era mai mare decât cel admis şi pentru a se justifica astfel încadrarea în grupa II de muncă, condiţie prevăzută de pct. 4 şi 5 ale ordinului.
Lipsa acestei condiţii esenţiale, împiedică încadrarea activităţii reclamantei în grupa II de muncă pe perioada 1.03.1990 – 1.04.2001, cu atât mai mult cu cât contribuţiile datorate şi achitate statului pentru reclamantă nu au fost calculate pentru grupa II de muncă.
Faptul că activitatea prestată de reclamantă se încadrează în anexa 2 pct. 18 la Ordinul nr. 125/1990 nu duce decât la concluzia că din numai din momentul aplicabilităţii acestui ordin, 1.03.1990, conform pct. 5 al ordinului şi titlului acestuia, reclamanta a dobândit vocaţia încadrării activităţii sale în grupa II de muncă, desigur sub condiţia îndeplinirii celorlalte condiţii legale, inclusiv cea referitoare la constatarea nivelului noxelor superior celui admis printr-un buletin de determinare.
Ordinul nr. 125/1990 nu poate fi aplicat decât de la data indicată expres în corpul său şi nicidecum retroactiv, pentru perioade anterioare datei de 1.03.1990.
Din examinarea comparativă a anexei 2 la Ordinul nr. 50/1990 şi anexei 2 la Ordinul nr. 125/1990 rezultă cu evidenţă că în cuprinsul anexei 2 la Ordinul nr. 125/1990 au fost cuprinse mai multe activităţi sau locuri de muncă ce se încadrează în grupa II de muncă (un număr de 142 activităţi sau locuri de muncă faţă de 130 prevăzute în anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990), ceea ce denotă că s-a urmărit o completare, o lărgire a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în gradul II de muncă.
Faptul că în perioada 1.03.1990 – 1.04.2001 reclamanta a beneficiat de spor la salariul de bază şi de zile suplimentare de concediu pentru condiţii periculoase, nocive, nu poate determina încadrarea în grupa II de muncă cât timp condiţia esenţială, aceea ca nivelul noxelor superior celui legal admis să rezulte în urma unei determinări efectuate cu respectarea cerinţelor pct. 5 din Ordinul nr. 50/1990, nu este îndeplinită.
Date fiind aceste împrejurări, cererea de audiere de martori pentru a se dovedi condiţiile de muncă în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea a fost apreciată ca neutilă cauzei, atâta timp cât activitatea reclamantei pe perioada 16.11.1978 – 1.03.1990 nu este prevăzută în anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, iar pentru activitatea ulterioară până la 1.04.2001 nu există o determinare concretă a nivelului noxelor, condiţie esenţială prevăzută de lege.
Pentru încadrarea unei activităţi în grupa II de muncă nu este suficient a se indica faptul că aceasta se desfăşoară în condiţii nocive, periculoase, ci trebuie probat că nivelul noxelor depăşeşte limita legală admisă.
O asemenea probă nu poate fi realizată cu martori, ci numai pe baza buletinelor de determinare a noxelor, conform Ordinului nr. 50/1990.
Aceasta întrucât, pentru activitatea desfăşurată în condiţii nocive, au existat şi există reglementări legale ce prevăd acordarea unui spor la salariu sau zile de concediu suplimentare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, Hotărârea nr. 281/1993, Legea nr. 330/2009).
Ca atare, nu este suficientă dovedirea condiţiilor nocive, adică a prezenţei unor noxe în activitatea zilnică, ci trebuie probat că nivelul noxelor depăşeşte limita legal admisă.
În baza considerentelor exprimate şi a textelor legale invocate, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
