În considerentele sentinţei s-a arătat că:
Reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 207711/ 05.03.2002, eliberat pe numele lui D.E. .
În motivarea cererii de chemare în judecată (capăt distinct în cererile reconvenţionale formulate de către F.G., ş.a. în dosarul nr.657/199/2008) reclamanţii au arătat, în esenţă, că titlul de proprietate nr. 207722/05.03.2002 emis pe numele pârâtei D.E. ar fi fost obţinut în mod fraudulos de către aceasta, în condiţiile în care terenul a aparţinut părinţilor părţilor, respectiv, F.I. şi M., iar pârâta nu a făcut dovada cu înscrisuri că acest teren ar fi fost donat de către părinţi, aşa cum a susţinut aceasta. Se arată că la baza emiterii titlului pârâtei pentru 4 ha teren livezi ar fi stat declaraţiile unor martori mincinoşi, că şi ceilalţi moştenitori ar fi formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate şi pentru acest imobil, însă reclamanta, a obţinut, prin „maşinaţii”, emiterea titlului exclusiv pe numele său.
Cererea a fost întemeiată în drept de către F.G. pe disp. art. III, al.2 din Legea nr.169/1997.
Din actele şi lucrările dosarului instanţa a retinut următoarele: Prin titlul de proprietate nr. 207711/ 05.03.2002, eliberat pe numele lui D.E. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa totală de 4 ha teren, categoria livezi, situat in extravilanul com. B.B..
La baza emiterii acestui titlu a stat cererea de reconstituire formulată în nume propriu de către pârâtă, înregistrată sub nr.1521/1991. Deşi, cu toate insistenţele instanţei, nu s-a putut obţine o copie după această cerere, invocându-se lipsa din arhivă – atât a Comisiei Locale B.B., cât a Comisiei Judeţene – a acestui document, există prezumţia formulării cererii, de vreme ce, la data de 25.04.1991 a fost eliberată adeverinţa de comunicare pe numele pârâtei D.E., prin care se confirmă faptul că aceasta urma să primească în proprietate suprafaţa de 4 ha teren livezi.
Terenul în cauză, împreună cu altele având aceeaşi categorie de folosinţă, a fost administrat de mai multe societăţi, în baza art.36 şi 38 din Legea nr.18/1991.
In perioada anilor 1995-1998 pârâta a dobândit calitatea de acţionar la SC C. SA (fila 224), ulterior la SC I. SA (fila 225), iar începând cu anul 1998 pârâta a optat pentru calitatea de locator, încheind cu această societate din urmă un contract de locaţiune.
Prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr.5528/08.03.2000 (fl.25, 52 s.a. dosar ataşat) privind preluarea de la SC I. SA a suprafeţei de 145,16 ha şi radierea din anexa 19 a unui nr. de 111 acţionari în vederea reconstituirii dreptului de proprietate , conform art.25 din Legea nr.16/1994, a fost radiată pârâta D.E. cu suprafaţa de 4 ha, urmând să fie înscrisă în anexa 2a. După emiterea titlului de proprietate nr.207711/ 05.03.2002 pe numele său, pârâta a procedat la îndeplinirea formalităţilor de publicitate, terenul fiind intabulat de către aceasta prin încheierea nr.4164/26.11.2007.
Potrivit dispoziţiilor imperative ale art.8 alin.3 Lg.18/1991, beneficiază de prevederile acestei legi şi implicit de dreptul la reconstituirea proprietăţii, moştenitorii îndreptăţiţi care au formulat cerere în acest sens. Or, în cauză, instanţa reţine că, în afară de pârâta D.E., ceilalţi moştenitori nu au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru acest teren. De altfel, în răspunsul la interogatoriu, Comisia Locală arată ( la fila 423, răspunsul la întrebarea nr.14) că reclamanţii nu au formulat astfel de cereri. De altfel, şi sustinerea reclamanţilor- nedovedită- că ar fi mandatat-o pe pârâtă să formuleze cerere şi în numele lor, situaţie neînsuşită de către D.E., nu poate fi interpretat decât ca o recunoaştere a neformulării, în fapt, a cererilor respective, de către persoanele interesate.
Este adevărat, însă, că au fost emise mai multe titluri, fie pe numele doar a unora dintre ei (filele 215-216), fie pe numele tuturor (inclusiv al pârâtei, alături de reclamanţi sau autorii lor (filele 217-219), ceea ce nu poate decât să întărească prezumţia că a existat o înţelegere între părinţi şi copii cu privire la “înzestrarea” fiecăruia dintre ei (cum susţine şi pârâta), chiar dacă, din punct de vedere formal, acest lucru nu s-a constatat printr-un înscris.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1169 C.Civ, reclamanţii, invocând formularea unor cereri de reconstituire şi pentru suprafaţa de 4 ha, aveau obligaţia de a proba această împrejurare.
Faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa a apreciat că, în cauză, nu sunt motive pentru a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 207711/ 05.03.2002 eliberat pe numele pârâtei D.E., acesta fiind întocmit în condiţii de legalitate.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantele F.T., precum şi reclamanţii F.G.
Recurentele reclamante F.T.au arătat că Judecătoria Buhuşi a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală în contradicţie cu probatoriul care a fost administrat. Înzestrarea urmează regimul juridic al contractului de , fiind necesară, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică, conform art. 813 C.civ. În mod eronat instanţa de fond a prezumat existenţa unor înţelegeri între copii şi părinţi cu privire la înzestrarea fiecăruia dintre copii, această înţelegere fiind oricum nulă datorită, pe de o parte , lipsei formei autentice, iar, pe de altă parte, fiind în contradicţie cu art. 965 C.civ. Au fost încălcate dispoziţiile art. 1203 C.civ., cu privire la admisibilitatea prezumţiilor simple, atât în ceea ce priveşte faptul că intimata D.E. ar fi formulat cerere de reconstituire, dedusă din existenţa adeverinţei de comunicare, cât şi în ceea ce priveşte existenţa înţelegerii dintre părinţi şi copii cu privire la înzestrare. Nu este posibilă proba cu prezumţii simple pentru a se dovedi existenţa unui act juridic ce nu poate fi probat prin martori. Terenul reconstituit intimatei D.E. este trecut la rolul părinţilor părţilor, şi nu la rolul intimatei. Adeverinţa comunicare din 25.04.1991 este emisă în mod fraudulos deoarece: adeverinţa se putea elibera doar după validarea de către comisia locală a cererii; hotărârea de validare pentru teren s-a dat abia în anul 2000; din cercetările efectuate, comisia locală a eliberat astfel de adeverinţe abia după iulie 1991. În concluzie, recurentele au solicitat casarea sentinţei civile recurate, admiterea acţiunii în constatare nulitate absolută.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recursul formulat de recurenţii reclamanţi F.G. aceştia au criticat sentinţa pronunţată de Judecătoria Buhuşi sub următoarele aspecte: Instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor faptul dacă recurenţii reclamanţi au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate; Instanţa nu a analizat cererea cu care a fost investită, şi anume constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate ca urmare a inexistenţei înscrisurilor care să ateste dreptul intimatei la reconstituire. Intimata nu poate invoca în sprijinul reconstituirii dreptului de proprietate în mod exclusiv, nici donaţia, nici înzestrarea, nici contractul. Intimata a obţinut titlul de proprietate atacat prin prezentarea în mod fals a calităţii de mandatar al fraţilor. Instanţa a respins în mod nemotivat proba cu martori solicitată pentru a se face dovada depunerii cererii şi pentru alte aspecte. Deşi toţi fraţii au arătat că au depus cereri de reconstituire, instanţa prezumă în mod greşit din faptul că intimatei i s-a emis titlul, că doar aceasta a formulat cerere. Instanţa a greşit când a susţinut că s-a afirmat de către recurenţi că ar fi mandatat-o pe intimată să formuleze cerere şi pentru ei. În realitate, recurenţii reclamanţi au susţinut că au formulat personal cereri de reconstituire, dar au mandatat-o pe intimata pârâtă să urmărească evoluţia acestor cereri la cele două comisii, însă intimata fost de rea credinţă şi a ţinut ascuns faptul că a fost emis titlu. În concluzie, recurenţii solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la fond pentru rejudecare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:
În mod corect a reţinut instanţa de fond că intimata pârâtă D.E. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu. Acest fapt rezultă din coroborarea adresei cu nr. 2168/9.09.2009 a Comisiei Judeţene Bacău (prin care se arată că cererea de reconstituire a intimatei a fost înregistrată sub nr. 1512/1991 la Comisia Locală B.B.) cu adeverinţa comunicare nr. 85/25.04.1991.
Susţinerea recurenţilor că această din urmă adeverinţă este fraudulos emisă nu este susţinută de probe şi nu poate fi însuşită de către instanţă. Faptul că această adeverinţă a fost emisă anterior validării prin hotărâre a comisiei judeţene nu este în contradicţie cu prevederile legale, având în vedere că adeverinţele de acest tip emise de către comisiile locale sunt în fapt extrase după tabelele întocmite conform anexelor 2-20 al HG 131/1991, forma iniţială, şi care precedau validării sau invalidării făcute de către comisia judeţeană, conform art. 28 al.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la motivul de recurs conform căruia instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1203 C.civ., cu privire la admisibilitatea prezumţiilor simple, în privinţa faptului că intimata D.E. ar fi formulat cerere de reconstituire, Tribunalul constată:
Este adevărat că potrivit art. 1203 C.civ., prezumţiile simple nu pot constitui mijloc de probă decât în acele situaţii în care este admisibilă dovada cu martori, iar potrivit art. 1191 al. 1 C.civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face decât prin înscrisuri, dar, în speţă, este aplicabil prin analogie art. 1198 pct. 4 C.civ., potrivit căruia una din excepţiile de la regula impusă de art. 1191 este imposibilitatea conservării înscrisului. Astfel, la multitudinea de adrese efectuate de către instanţă către Comisia Locală B.B., Comisia Locală I., Comisia Judeţeană Bacău, s-a răspuns că cererea de reconstituire nu se mai găseşte în arhivele acestor instituţii, fapt justificat prin mutarea unei părţi din arhiva Comisiei Locale B.B. la I., o dată cu modificarea statutului acestei din urmă localităţi din sat în comună.
În ceea ce priveşte, însă, împrejurarea dacă recurenţii reclamanţi au depus cereri de reconstituire la comisia locală în 1991, instanţa constată că, spre deosebire de situaţia intimatei D.E., pe numele recurenţilor nu s-a emis niciun act din care să rezulte că aceştia au depus astfel de cereri. Susţinerea recurenţilor F.G. conform căreia au solicitat proba cu martori pentru a dovedi formularea cererilor de reconstituire, dar instanţa a respins proba în mod nemotivat, nu este întemeiată. Este adevărat că în cererea reconvenţională recurenţii reclamanţi au solicitat proba cu martori, dar fără a arăta teza probatorie, iar, pe de altă parte, la termenul din 2.12.2010, apărătorii recurenţilor reclamanţi au arătat că renunţă la administrarea acestei probe.
Motivul de recurs invocat de recurenţii F.G. conform căruia instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor faptul dacă recurenţii reclamanţi au făcut sau nu cereri de reconstituire, astfel încălcându-se dreptul la apărare, nu este întemeiat. Recurenţii nu au fost surprinşi de argumentul lipsei cererii de reconstituire folosit în motivarea sentinţei recurate, având în vedere că lămurirea acestui aspect a făcut obiectul probelor administrate la fond la cererea reclamanţilor (interogatoriul luat comisiei locale şi pârâtei D.E.), precum şi din oficiu (adrese către cele două comisii pentru trimiterea întregii documentaţii care a stat la baza emiterii titlului de proprietate contestat).
Având în vedere situaţia reţinută în mod just de către prima instanţă cu privire la faptul că singura moştenitoare care a formulat cerere de reconstituire pentru cele 4 ha reconstituite prin TP 207722/5.03.2002 este intimata D.E., Tribunalul apreciază că nu este întemeiat nici motivul de recurs conform căruia prin sentinţa recurată nu s-au analizat motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată şi că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, referitoare la inexistenţa unei donaţii , înzestrări sau contract, la ascunderea de către intimată a demersurilor efectuate la cele două comisii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C.pr.civ., urmează să se respingă ambele recursuri ca nefiind fondate, iar în temeiul art. 274 C.pr.civ. recurenţii vor fi obligaţi să-i plătească intimatei D.E. cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
