În cauză au formulat cerere de intervenţie G. M., G. T. şi C. M. prin mandatar G. M. cu motivarea că deţin în aceeaşi tarla suprafaţa de 967 ha teren ocupat de alte persoane.
A formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi M. I. susţinând că este vecin cu terenul reclamantei şi că nu ocupă din terenul acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 484 din 2 martie 2009 a Judecătoriei Fălticeni s-a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de intervenientul G. M. şi s-a respins ca nefondată cererea de intervenţie a intervenientului M. I.
Acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs intervenienţii G. M. şi T. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta a formulat apel iar tribunalul a înregistrat calea de atac ca fiind recurs.
La termenul din 18 decembrie 2009 apărătorul reclamantei a invocat excepţia greşitei calificări a căii de atac iar la termenul următor instanţa a respins această excepţie fără a indica motivele.
Prin decizia civilă nr. 216 din 26 ianuarie 2010 Tribunalul Suceava – Secţia civilă a respins recursurile declarate în cauză ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, în condiţiile în care intervenienţii nu au înţeles să-şi îndeplinească obligaţia de plată a taxei de timbru, în mod corect s-a anulat cererea ca netimbrată, susţinerile vizând fondul cauzei neavând relevanţă.
Cât priveşte recursul reclamantei s-a reţinut că instanţa de fond a respins acţiunea în ansamblul ei arătând în subsidiar motivele pentru care apreciază nefondate toate capetele de cerere aşa încât nu se poate reţine nepronunţarea cu privire la cererea de grăniţuire.
Atâta timp cât instanţa a indicat considerentele pentru respingerea cererii de intervenţie s-a reţinut că s-a pronunţat asupra ei iar în condiţiile în care intervenienta în nume propriu nu a înţeles să formuleze recurs, reclamanta nu justifică formularea de critici în acest sens.
În ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi s-a reţinut că reclamanta, în cererea de investire a instanţei a invocat vânzarea terenului proprietatea sa, cerere apreciată de instanţă ca neîntemeiată în condiţiile în care vânzătoarea a prezentat un titlu de proprietate, obţinut cu acordul reclamantei.
Pe de altă parte, chiar din motivele de recurs rezultă că finalitatea urmărită de reclamantă este de a obţine suprafaţa de 1.500 mp pretins a fi uzurpată de pârâtă aşa încât nu se poate reţine frauda la lege. Acest motiv nu a fost reţinut şi pe considerentul că în contract a fost înscrisă hotărârea prin care vânzătoarea a dobândit terenul în proprietate exclusivă şi nu titlul comun în care se afla în indiviziune.
Nici împrejurarea sugerată de recurentă că instanţa nu a apreciat probele în sensul dorit nu a fost reţinută în condiţiile în care instanţa a indicat pe larg considerentele pe care s-ar întemeia soluţia de respingere a acţiunii şi care ţin de modalităţile privind punerea în posesie în zonă, aspect de altfel necontestat.
Împotriva deciziei de declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că în mod greşit Tribunalul a calificat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs atâta timp cât a declarat apel, calea de atac legală în speţă.
Astfel, conform jurisprudenţei, în cazul în care acţiunea are ca obiect atât grăniţuirea cât şi revendicarea, calea de atac este apelul.
În al doilea rând a arătat că în mod greşit a fost ignorată excepţia invocată atâta timp cât la trei termene consecutive a fost reiterată.
A arătat de asemenea că, prin calificarea apelului ca fiind recurs s-a limitat nelegal probaţiunea prin transformarea unei căi de atac devolutive în cale extraordinară.
S-a invocat încălcarea dreptului la apărare prin imposibilitatea susţinerii cererilor şi administrării probatoriului propus.
În ce priveşte fondul cauzei recurenta a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind grăniţuirea şi că există interes în a critica lipsa de soluţionare a intervenţiei numitului Mihai Ion.
Apărătoarea pârât-intimaţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat având în vedere că Tribunalul Suceava a calificat corect calea de atac ca fiind recurs.
Apărătorul reclamantei a solicitat respingerea excepţiei ca nefondată.
Analizând recursul declarat prin prisma excepţiei invocate Curtea a constatat că acesta este admisibil.
Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea a trei capete de cerere distincte respectiv revendicare, stabilire linie hotar şi constatare nulitate absolută parţială a unui contract de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi b şi art. 2821 alin. 1 din se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
Din considerentele deciziei rezultă că a fost avută în vedere situaţia în care, pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, real sau de creanţă, evaluarea obiectului litigiului fiind posibilă şi necesară. Au fost exemplificate în acest sens acţiuni ce trebuie considerate patrimoniale iar acţiunea în grăniţuire excede acestei exemplificări.
Prin grăniţuire, se înţelege stabilirea hotarului prin semne exterioare şi vizibile, hotar ce separă două proprietăţi vecine. Deşi grăniţuirea este o acţiune petitorie reală, ea este un atribut al proprietăţii, neevaluabil în bani şi care se deosebeşte de revendicare, care este o acţiune reală legată de un bun corporal evaluabil în bani.
Pe această cale reclamantul urmăreşte delimitarea proprietăţii sale de cea a pârâtului. În situaţia în care se solicită şi restituirea unei suprafeţe de teren cum este cazul în speţă, acţiunea presupune şi revendicare, fără a avea relevanţă sub aspectul calificării acţiunii ca fiind evaluabilă în bani şi implicit a calificării căii de atac ordinea formulării celor două capete de cerere.
Întrucât acţiunea în grăniţuire, ca cerere principală de sine stătătoare, nu se regăseşte în excepţiile stabilite de art. 2821 Cod pr. civilă, unde legiuitorul a găsit de cuviinţă, ca în anumite materii, să suprime apelul, calea de atac exercitată în cauză împotriva sentinţei judecătoriei trebuie calificată ca fiind apel, iar competenţa de soluţionare revine Tribunalului Suceava .
Acest aspect a fost analizat de Comisia de unificare a practicii judiciare la întâlnirea din 12 noiembrie 2008 statuându-se că prioritară este grăniţuirea constituind o operaţiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăţi vecine implicând şi revendicarea în situaţia în care se cere o parte din terenul limitrof. În aplicarea art. 17 din Codul de procedură civilă s-a reţinut că este principal capătul de cerere în grăniţuire acesta având drept consecinţă stabilirea căii de atac, revendicarea, indiferent de valoarea terenului fiind accesorie.
Aşa fiind, apreciem că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2821 din Codul de procedură civilă şi că Tribunalul Suceava a calificat greşit calea de atac ca fiind recurs. Calea de atac împotriva unei hotărâri este dată de lege iar partea nu poate fi privată de exercitarea ei datorită unei calificări greşite.
Chiar dacă hotărârile irevocabile se bucură de puterea de lucru judecat, calificarea greşită a căii de atac în speţă în recurs în loc de apel dă dreptul părţii la exercitarea unui recurs la recurs fiind o situaţie de excepţie care excede dispoziţiile art. 377 alin. 1 respectiv art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Soluţia contrară ar determina o pentru partea care nu beneficiază de aceleaşi grade de jurisdicţie ca şi alte părţi care au promovat acţiuni similare şi care au beneficiat de o calificare corectă a căii de atac, constituind în acelaşi timp o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din CEDO. Aceste aspecte au fost analizate de asemenea de Comisia de unificare a practicii judiciare la întâlnirea din 12 martie 2010 statuându-se în sensul celor mai sus precizate.
Curtea a apreciat astfel că recursul este admisibil şi că în mod greşit Tribunalul Suceava a soluţionat cauza în recurs în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă admiţând recursul şi casând decizia recurată cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa ca instanţă de apel.
Opinie separată
S-a apreciat că la calificarea căii de atac ce putea fi exercitată de către reclamantă, parte nemulţumită de soluţia primei instanţe, trebuie analizate şi calificate capetele de cerere ale acţiunii formulate de aceasta. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea primilor doi pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.500 mp teren intravilan, situat în parcela nr. 30 în suprafaţă de 5.022 mp din tarlaua „Ţărincuţă”, stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăţi pe locul vechiului amplasament deoarece pârâţii prin depăşirea liniei de hotar au ocupat o fâşie de teren din lotul său şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1271/21.04.2005 încheiat între pârâţii C. C. L. şi I. V., în calitate de cumpărători, şi pârâta S. J., în calitate de vânzătoare, deoarece aceasta a vândut aproximativ 1.500 mp din terenul său.
În motivarea acţiunii, reclamanta relevă doar faptul că i-a fost ocupat de către pârâţi parte din terenul său, că suprafaţa de teren ocupată a făcut deja obiectul unei greşite înstrăinări între pârâţi, demersul judiciar având scopul de a reda folosinţa bunului proprietarului – reclamantei – şi de a împiedica pârâţii să revândă acest teren.
Din motivarea acţiunii rezultă că principalul obiectiv îl constituie recuperarea bunului imobil ocupat de către pârâţi, în vederea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, capătul de cerere privind grăniţuirea având un caracter subsidiar, lăsând să se înţeleagă că a fost formulat doar în scopul finalizării conflictului dintre părţi, respectiv de a preîntâmpina orice eventual litigiu cu un eventual subdobânditor al terenului de la pârâţi. Deşi reclamanta şi pârâta S. J. au fost părţi în litigiul având ca obiect ieşirea din indiviziune dispusă prin decizia civilă nr. 2044 din 29 iunie 2004 a Curţii de apel Suceava, în cauză nu s-a invocat punerea în a acestei hotărâri judecătoreşti şi nici nerespectarea limitelor suprafeţei atribuite pârâtei prin această hotărâre.
S-a reţinut că în situaţia unei acţiuni civile cu mai multe capete de cerere este necesar a se stabili care este capătul principal al acţiunii, această calificare impunându-se a fi realizată în raport de solicitările concrete ale părţilor din fiecare cauză în parte. Nu se poate stabili aprioric, în afara cererilor formulate de părţile în litigiu, că un capăt de cerere trebuie considerat principal în raport de un alt capăt de cerere, litigiul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii părţilor, voinţa acestora fiind cea care trebuie identificată şi respectată. În cazul în care prima instanţă nu a stabilit care este capătul principal al acţiunii, capetele accesorii urmând a fi suspuse căilor de atac legale în raport de regimul juridic aplicabil acestuia, conform art. 17 din Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar are datoria de a califica căile de atac exercitate în urma identificării capătului principal de cerere. Nu se poate exclude existenţa mai multor capete de cerere principale de soarta cărora să depindă alte capete de cerere subsecvente. Potrivit opiniei exprimate nu este posibilă stabilirea unui capăt de cerere ca fiind de sine stătător, indiferent de voinţa manifestată de părţi, de cererile prin care şi-au prezentat instanţei solicitările.
În prezenta cauză, faţă de modul în care au fost formulate cererile reclamantei recurente, s-a considerat că revendicarea constituie capătul principal de cerere al acţiunii introductive de instanţă, în raport de acesta trebuind a fi calificate căile de atac exercitate. Grăniţuirea este în cazul de faţă un capăt de cerere accesoriu, în aplicarea dispoziţiilor art. 17 şi art. 2821 din Codul de procedură civilă, în mod corect Tribunalul Suceava calificând cererea reclamantei ca fiind o cerere de recurs, în baza art. 377 alin. 1 respectiv art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prezentul recurs fiind apreciat inadmisibil.
