Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 17.02.2004, sub nr. 1850/2004, reclamantul G.D. a chemat în judecată pe pârâţii H.L., U.M.A., B.P. şi I.R.I,, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate că este proprietarul terenului în suprafaţă de 300 m.p. situat în Bucureşti, str. G.T nr.77, sector 2, urmând ca hotărârea să ţină loc de act de vânzare – cumpărare cu privire la terenul în cauză.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a cumpărat respectivul teren în anul 1983 printr-un înscris sub semnătura privata de la pârâta I.I., terenul făcând parte dintr-un lot de 574 m.p., achiziţionat de această pârâtă tot printr-un înscris sub semnătura privată de la pârâţii B.I. şi B.P. la data de 02.06.1981, aceştia din urmă fiind cei care achiziţionaseră terenul în data de 28.02.1968, în aceeaşi modalitate, respectiv tot printr-un înscris sub semnătură privată de la numiţii H.I. şi H.M., persoane care deţineau terenul cu un act autentic de proprietate. În continuare, reclamantul a arătat că începând cu acea dată a plătit impozitul pe teren pe numele proprietarului H.I., aşa cum au făcut şi ceilalţi cumpărători, neavând acte autentice de proprietate. Reclamantul a mai învederat faptul că a pârâţii H.L. şi U.M.A. sunt moştenitorii defuncţilor H.I. şi H.M..
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 1172 Cod civil.
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru în suma de 112,5 lei conform art. 13 din Legea nr. 146/1997 şi timbru judiciar în valoare de 5 lei, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.
În dovedirea susţinerilor din cuprinsul cererii deduse judecăţii, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri în copii certificate: act de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat eliberat in copie de Arhivele Statului, înscris sub semnătură privată intitulat „act de vânzare – cumpărare – chitanţă” încheiat între H.I. şi H.M. şi .B.I. şi B.P. la 28.02.1968, înscris sub semnătura privata intitulat act de vânzare – cumpărare – chitanţă” încheiat intre B.I. şi B.P. şi I.I. la 02.06.1981, înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă” încheiat între I.I. şi G.D. la 15.05.1983, chitanţe care atesta plata impozitului pe teren.
La data de 14.04.2004, pârâţii H.L. şi U.M. A. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâţii au arătat ca nu au niciun fel de raport juridic cu reclamantul, neîncheind cu acesta nici un act, calitate procesuală având doar pârâta I.I. care a vândut terenul reclamantului fără a avea un drept real asupra imobilului. Pe fondul cauzei, au arătat că terenul în cauza a fost proprietatea autorului lor, H.I., care la rândul sau, l-a dobândit de la numitele E.R. şi E.R. prin act de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat, terenul trecând ulterior în proprietatea statului în urma Decretului de nr. 112/1989. În temeiul Legii 18/1991, pârâţii H.L. şi U.M.A. au arătat faptul că au devenit proprietarii terenului în suprafaţa de 574 m.p. situat în Bucureşti, str. G.T nr. 77, sector 2, fiindu-le eliberat titlul de proprietate nr.18233/2/29.07.1999, încheindu-se ulterior proces – verbal de punere în posesie, chiar înscriindu-şi dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea nr. 9894/03.07.2001. Pârâţii au mai arătat că reclamantul le ocupă în mod nelegal o suprafaţa de teren de 300 mp din totalul terenului pe care-l au în proprietate, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr. 15315/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitiva şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea in uzucapiune formulata de reclamant.
În apărare, pârâţii au depus la dosar următoarele înscrisuri: titlul de proprietate nr. 18233/2/29.07.1999 eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti, proces – verbal de punere în posesie încheiat la data de 16.08.1999, încheierea de intabulare nr. 9894/20.08.2001 data de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Biroul de Carte Funciară, adresa nr. 32/S/20.06.1995 a C.L.M.B., sentinţa civilă nr. 15315/2000 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocata de pârâţii H.L. şi U.M.A. a fost respinsa prin încheierea de şedinţă din data de 20.04.2004, instanţa apreciind că este necesară opozabilitatea hotărârii şi faţă de aceştia.
În cauza a fost efectuată o expertiza topografică în scopul identificării terenului în litigiu şi a stabilirii valorii de circulaţie a acestuia, raportul de expertiză fiind depus la dosar în data de 13.09.2004, completarea acestuia fiind efectuată la data de 04.11.2004.
Prin sentinţa civilă nr. 807/01.02.2005 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul cu nr. 11332/300/2007 a fost respinsa ca neîntemeiată cererea formulata de reclamant împotriva pârâţilor pentru următoarele considerente : vânzările – cumpărările succesive încheiate de pârâţi sau autorii lor cu privire la terenul în litigiu sunt nule absolut pentru lipsa formei autentice impuse de lege. În baza principiului conversiunii actelor juridice, însă, instanţa poate interpreta convenţia părţilor ca fiind un de vânzare – cumpărare, substituire ce ar fi posibilă dacă actul lovit de nulitate ar cuprinde în plan obiectiv elementele constitutive ale actului în care va fi convertit. În aceste condiţii, s-ar fi născut în patrimoniul promitentului vânzător H.I., şi, ulterior, în patrimoniul celorlalţi trei promitenţi, o obligaţie de a face, aceea de a încheia actul în formă autentică. Deşi în legislaţia anterioara anului 1989 (art. 12 din Decretul nr. 144/1958) se prevedea expres posibilitatea ca în caz de neexecutare a unui astfel de antecontract, instanţa să poată dispune încheierea contractului, hotărârea pronunţată în cauza ţinând loc de contract, în temeiul art. 1073 şi 1077 Cod civil instanţa apreciază că principiul executării în natură a obligaţiilor nu poate avea prevalenţă în raport de caracterul absolut şi exclusiv al dreptului de proprietate. Mai mult, s-a reţinut că în cauză nu există suficiente argumente pentru pronunţarea unei hotărâri care sa tina loc de act de vânzare – cumpărare, întrucât autorul pârâţilor, H.I., a fost proprietarul unei suprafeţe de 600 mp ( în fapt 574 mp.), iar înscrisul pe care reclamantul îşi bazează solicitarea se refera la jumătate din aceasta suprafaţă, respectiv 300 m.p., fără a se identifica topografic aceasta suprafaţă. Mai mult, respectivul teren a intrat in proprietatea statului în anul 1989, fiind expropriat prin Decretul nr. 112/1989, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se în anul 1999 în persoana moştenitorilor fostului proprietar, pârâţii H.L. şi U.M.A. şi s-a considerat că în cuprinsul actelor sub semnătură privata încheiate între părţi nu se regăsesc toate elementele necesare pronunţării unei hotărâri care sa ţină locul unui contract de vânzare – cumpărare.
Împotriva sentinţei pronunţate în acest sens de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, reclamantul a formulat apel cu motivarea ca este netemeinica şi nelegală întrucât instanţa trebuia sa observe ca toate clauzele anticipatorii fuseseră îndeplinite de către părţi: intrarea in posesie şi plata preţului, încălcând astfel principiul potrivit căruia convenţiile trebuie interpretate in sensul de a li se acorda eficienţă juridică.
La data de 21.04.2005, a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, dosarul cu nr. 1517/ 2005 având ca obiect apel împotriva sentinţei civile nr. 807/01.02.2005 pronunţata de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul nr. 1850/2004.
Prin încheierea de şedinţă pronunţata la data de 22.07.2005 de CAB în dosarul menţionat s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia spre competenta soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La data de 01.08.2005, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV- a Civilă, sub nr. 3409/2005 (dosar nr. unic 22986/3/2005), apelul formulat de reclamantul G.D. împotriva sentinţei civile nr. 807/01.02.2005 pronunţata de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul nr. 1850/2004.
Prin încheierea de şedinţă pronunţata la data de 09.11.2005 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV – a Civilă, in baza disp. art. 282/1 Cod procedura civilă, tribunalul a calificat calea de atac formulata de reclamant ca fiind recurs şi nu apel, având în vedere valoarea obiectului cauzei, astfel cum rezulta din raportul de expertiza de la instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 463 pronunţată la data de 01.03.2006 Tribunalul Bucureşti Secţia a IV – a Civilă a admis recursul declarat de recurentul reclamant G.D.împotriva sentinţei civile nr. 807/1.02.2005 pronunţata de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosarul nr. 1840/2004, a casat sentinţa recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că recursul este întemeiat prin raportare la motivele de recurs formulate cât şi sub toate aspectele cu următoarea motivare: instanţa de fond se bazează pe o analiza superficială a înscrisurilor existente la dosar cauzei şi a raportului de expertiza, nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, în sensul că nu s-a pronunţat şi cu privire la raporturile juridice derivate din convenţiile succesive de înstrăinare a bunului, prin stabilirea cadrului procesual, având în vedere ca reclamantul a chemat în judecată atât pe primii dobânditori ai imobilului, cât şi pe dobânditorii succesivi, dar şi pe moştenitorii proprietarului iniţial, conform contractului de vânzare cumpărare din anul 1940 şi a titlului de proprietate nr. 18233/2/29.07.1999. Instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu principiul conversiunii actelor juridice, actul sub semnătura privată avea eficienta unui antecontract, că s-a dovedit calitatea de proprietar atât al autorului pârâţilor H.I., cât şi a moştenitorilor acestuia, H.L. şi U.M.A. prin eliberarea titlului de proprietate în baza Legii 18/1991. Instanţa de recurs a apreciat că suprafaţa de teren a fost identificată prin raportul de expertiza fără temei legal, că principiul executării în natură nu ar avea prevalenta în raport cu caracterul absolut şi exclusiv al dreptului de proprietate în condiţiile în care nu s-a contestat validitatea promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare. Instanţa de fond a prezentat doar intervenirea înstrăinărilor succesive fără a analiza dacă părţile raporturilor juridice şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile asumate.
Ca urmare a admiterii recursului, casării sentinţei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, la data de 21.07.2006, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti cu nr. 11.405/300/2006.
În cursul rejudecării după casare, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: adresa nr. 32/S/20.06.1995 emisa de CLMB – DAFI, adresa nr. 19208/XII/24.01.1996, emisă de CLMB – Departamentul Patrimoniu Imobiliar, adresa nr. 479730/11818/03.10.2005 emisă de PMB Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, certificat de atestare fiscală, chitanţe de plata impozitului, înştiinţări de plată, încheierea de şedinţă din data de 05.04.2006 care face parte integrantă din sentinţa civilă nr. 3407/19.04.2006 pronunţate în dosarul nr. 12176/300/2004 ( dosar în format vechi nr. 14731/2004, adresa nr. 800139/28.05.2005 emisă de Primăria Sector 2 Bucureşti – Direcţia Venituri Buget Local Sector 2.
Prin sentinţa civila nr. 915917.11.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, a fost admisă in parte acţiunea formulata de reclamant, instanţa de fond pronunţând o hotărâre care sa tină loc de act de vânzare – cumpărare, constatându-se ca acesta este proprietarul terenului in suprafaţa de 299 m.p., din următoarele considerente: imobilul la data încheierii înscrisului se afla în proprietatea autorilor pârâţilor conform actului de vânzare – cumpărare nr. 5420/944/1945 autentificat sub nr. 408/1045 de Tribunalul Bucureşti – Secţia Notariat, pârâţii nu au contestat înscrisul, ci doar faptul că reclamantul la momentul încheierii înscrisului sub semnătură privată cu autoarea sa directă, pârâta I.I., nu a verificat situaţia juridică a terenului, nu au prezentat vreo explicaţie a faptului ca dovezile de achitare a impozitului pe numele defunctului H.I. se găsesc în posesia reclamanţilor şi nici nu au negat împrejurarea că autorii lor H.I. şi H.M. au încasat preţul vânzării. Instanţa a mai reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada ca înscrisurile încheiate între părţi şi care cuprind convenţii sinalagmatice s-au făcut in 2 exemplare, dar există proba certa că autorii pârâţilor şi-au îndeplinit obligaţia asumata prin înscris, respectiv de a preda terenul autorilor reclamantului, care, la rândul lor, au si predat acest teren, fapt recunoscut si de către pârâţi prin faptul că aceştia au solicitat reclamantului sa elibereze terenul. Antecontractul prin care părţile s-au obligat să constituie în viitor un drept real asupra unui bun imobil naşte în sarcina acestora obligaţia de a încheia contractul asumat, instanţa judecătoreasca având posibilitatea pronunţe o hotărâre care sa ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare în caz de neîndeplinire a obligaţiilor de către una dintre părţi. Pe de alta parte, prevederile art. 969 Cod civil, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, dar şi faptul ca pârâţii H.L. şi U.M.A. au preluat in patrimoniul lor odată cu drepturile lăsate de autorii lor şi obligaţiile asumate de către aceştia, duc la concluzia că, prin suplinirea consimţământului debitorilor obligaţiei de a face izvorâtă din antecontract, se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc ce act autentic de înstrăinare.
Împotriva acestei sentinţe pârâţii H.L. şi U.M.A. au formulat recurs la data de 23.02.2007, dosarul fiind înaintat Tribunalului Bucureşti, în vederea soluţionării recursului, formându-se astfel dosarul nr. 11405/300/2006.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV – a Civila a pronunţat decizia nr. 841/31.05.2007 prin care a admis recursul declarat, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu următoarea motivare: prin încheierea antecontractului de vânzare –cumpărare, corelativ obligaţiei vânzătorului, prevăzută de art. 1073-1077 Cod civil şi reglementata expres prin prevederile art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii 247/2005, in patrimoniul cumpărătorului se naşte un drept de creanţă care sta la baza legitimării procesuale active şi care trebuie exercitat in interiorul dreptului de prescripţie. Având in vedere ca acest drept de creanţă este născut „ex contractu”, rezulta că cererea prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare – cumpărare are natura unei cereri personale, care trebuie promovata in consecinţă cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, în speţa de faţă recurentul reclamant înţelege sa invoce dreptul de creanţă dobândit de la autoarea sa I.I., care la rândul sau l-a dobândit de la autorii săi B.I. şi B. P. – in patrimoniul acestora din urma născându-se ca urmare a antecontractului de vânzare – cumpărare încheiat in anul 1968 cu proprietarii, respectiv H.I. şi H.M.. Dreptul de creanţă s-a născut conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data încheierii primului antecontract de vânzare – cumpărare şi trebuie să nu se fi stins prin prescripţie, întrucât dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, astfel cum prevede art. 1 din acelaşi act normativ menţionat anterior, se stinge prin prescripţie dacă nu este exercitat in termen. Instanţa de recurs a mai arătat că în speţa de faţă trebuie dovedită posesia pentru fiecare dintre autorii intimaţilor reclamanţi, iar posesia poate fi dovedita cu proba testimonială, întrucât literatura şi practica de specialitate au recunoscut întotdeauna un efect întreruptiv al prescripţiei in situaţia in care cumpărătorul a avut posesia imobilului în condiţiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958.
Ca urmare a admiterii recursului, a casării sentinţei recurate şi a trimiterii spre rejudecare a cauzei aceleiaşi instanţe, la data de 24.10.2007 dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei Judecătoriei Sector 2 Bucureşti cu nr. 11332/300/2007.
La termenul din data de 19.11.2006, au fost depuse la dosar de către pârâţii H.L. şi U.M.A. înscrisuri, respectiv adresa nr. 2811/383329/07.08.2007 emisa de Primăria Sector 2 Bucureşti – Direcţia de Urbanism şi Gestionare Teritoriu, înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă” încheiat intre I.I. şi G.D., înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă” încheiat intre T.N. şi I.I., cererea adresata de pârâtul H.L. Primăriei Sector 2 Bucureşti, chitanţe de plata a impozitului după retrocedare din anul 1999 pana la data de 31.12.2007, certificat de atestare fiscală, înştiinţări de plată.
La termenul de judecata din data de 26.11.2007, în raport de considerentele deciziei de casare nr. 841/31.05.2007, a fost încuviinţată reclamantului proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiaţi martorii Ş.Ghe. şi B.Ghe., iar pârâţilor proba cu înscrisuri.
La termenul de judecata din data de 21.01.2008 a fost pusa în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către instanţă din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile aceleiaşi decizii de casare.
Analizând ansamblul materialului probator prin prisma excepţiei invocate, în raport şi de prevederile art. 315, alin. 1 C.proc.civ., instanţa constată următoarele:
Faţă de calificarea juridică a cererii realizată de către instanţa de control judiciar, în sensul că are natura juridică a unei cereri personale, cu privire la care este incidentă instituţia prescripţiei, se reţine că prescripţia reprezintă stingerea acelei componente a dreptului la acţiune care reprezintă posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, acţionând ca o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului respectiv.
Printre cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, Decretul nr. 167/1958 stabileşte la art. 16, alin. 1, lit. a, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie are efecte întreruptive nu numai în cazul manifestării exprese de voinţă, ci şi în cazul unei recunoaşteri tacite, respectiv atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie.
Pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie să îndeplinească trei condiţii cumulative: să fie voluntară, să fie neîndoielnică şi să fie pură şi simplă.
Din examinarea coroborată a înscrisurilor şi a declaraţiilor testimoniale administrate în cursul soluţionării cererii deduse judecăţii, instanţa reţine că aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Astfel, din declaraţiile martorilor rezultă faptul că reclamantul a exercitat o posesie continuă din momentul în care a dobândit imobilul în litigiu, respectiv în anul 1983. Însă, martorii nu au relevat aspecte cu privire la posesia exercitată de către autorii reclamantului, respectiv I.I., B.I. şi B.P., unul dintre aceştia, respectiv martorul B.Ghe. arătând că s-a mutat în imobilul vecin cu reclamantul în aceeaşi perioadă cu acesta, iar celălalt martor, Ş.Ghe,, învederând faptul că terenul a fost împrejmuit începând cu posesia exercitată de către reclamant, iar referitor la deţinerea terenului de către proprietarii anteriori, mărturia sa nu a fost nici pertinentă, nici concludentă.
Întrucât reclamantul a dobândit un drept de creanţă, rezultă faptul că trebuie apreciat cu privire la situaţia juridică a dreptului transmis, întrucât nemo dat quod non habet.
Prin urmare, întrucât recunoaşterea dreptului nu a fost probată ca întrunind condiţiile expuse mai sus din perspectiva tuturor celor care au fost pretinşi posesori ai terenului în litigiu, rezultă faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei nu s-a produs în ceea ce priveşte posesia pretins a fi exercitată de către autorii reclamantului.
De asemenea, instanţa mai reţine faptul că prin notificarea nr. 1198 comunicată la data de 18.08.1998, pârâţii au adus la cunoştinţa reclamantului faptul că terenul este ocupat fără drept de acesta. Prin urmare, lor nu li se poate opune intervenirea sancţiunii prescripţiei faţă de aspectul că nu se reţine în sarcina pârâţilor o stare de pasivitate în raport de imobilul în litigiu.
Cu privire la declaraţiile şi interogatoriile extrajudiciare depuse de către reclamant la dosar anexate concluziilor scrise, instanţa nu le va aprecia în cadrul probatoriului administrat, întrucât acestea au fost depuse după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei spre soluţionare. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea să propună spre audiere în calitate de martor orice persoană a considerat că poate depune o mărturie cât mai concludentă pe aspectele probatorii astfel cum au fost stabilite prin decizia instanţei de casare.
Pentru aceste considerente, întrucât dreptul dobândit de reclamant a fost transmis în patrimoniul acestuia cu viciile care au afectat şi dreptul de creanţă al fiecăruia dintre autorii săi, precum şi pentru că de la data la care recunoaşterea nu a mai operat în favoarea reclamantului ca situaţie întreruptivă de prescripţie, acesta avea la dispoziţie un nou termen de trei ani, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge cererea ca fiind prescrisă.
