Legea nr. 85/2006, modif. – art. 8 alin. (5)
Chiar dacă legea nu impune instanţei de control judiciar să dispună suspendarea executării hotărârii recurate, o asemenea măsură trebuie dispusă atunci când ea se justifică, condiţionat însă de o motivarea convingătoare şi de depunerea unei cauţiuni, ca o garanţie împotriva eventualelor acte de rea-credinţă.
În ipoteza în care s-ar pune în sentinţa de intrare în faliment şi recurenţii ar câştiga ulterior procesul, dat fiind timpul scurs între momentul producerii efectelor hotărârii tribunalului şi data soluţionării căii de atac, lichidatorul judiciar având obligaţia de a întreprinde toate măsurile prevăzute de lege ori dispuse de judecătorul-sindic, printre care se regăsesc şi cele privind menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor şi vânzarea bunurilor din averea falitei, în cadrul dosarului de se vor efectua acte ireversibile, cu privire la care nu se va putea dispune revenirea la situaţia anterioară, ceea ce ar periclita, dacă nu chiar ar compromite definitiv eventuala reuşită a planului de redresare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 882 din 7 iulie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 15 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2244/30/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins planul de reorganizare propus de creditorii S.C. G S.R.L. Italia, S.C. F S.R.L. Italia şi F.F.M., dispunând, în temeiul art. 107 alin. (1) pct. A lit. c) din Legea insolvenţei, declanşarea procedurii de faliment a debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara, precum şi dizolvarea acesteia, ridicând, totodată, dreptul de administrare al administratorului special, în calitate de lichidator judiciar desemnând, în conformitate cu art. 24 alin. (1) şi (3), Casa de Insolvenţă T, căreia i-a stabilit atribuţiile prevăzute de art. 25 din lege, punându-i în vedere practicianului să procedeze la notificarea trecerii debitoarei în faliment.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii S.C. G S.R.L. Italia, S.C. F S.R.L. Italia şi F.F.M., cererea lor fiind înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 24 iunie 2010, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii planului de reorganizare propus de creditori şi respingerea solicitării de intrare în procedura falimentului.
La data de 25 iunie 2010 reclamanţii au formulat cerere de suspendare a executării sentinţei civile nr. 1035 din 15 iunie 2010 a Tribunalul Timiş până la soluţionarea recursului declarat împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, cu motivarea că în mod greşit prin sentinţa menţionată judecătorul-sindic a dispus respingerea planului de reorganizare şi intrarea debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara în faliment, motiv pentru care au şi atacat această soluţie cu recurs, iar art. 8 alin. (5) lit. c) din permite instanţei de control judiciar să suspende hotărârea prin care se dispune intrarea în faliment, suspendarea impunându-se tocmai datorită efectelor ireversibile pe care această măsură le produce.
Prin decizia civilă nr. 882 din 7 iulie 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis cererea reclamanţilor, dispunând suspendarea executării sentinţei civile nr. 1035 din 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2244/30/2008 până la soluţionarea recursului declarat de aceştia împotriva respectivei hotărâri judecătoreşti.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit alin. (4) şi (5) ale art. 8 din Legea insolvenţei, prin derogare de la prevederile art. 300 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs. Prevederile alin. (4) nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva următoarelor hotărâri ale judecătorului-sindic: a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art. 33 alin. (4); b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată; c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107; d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art. 122 alin. (3).
Deşi sunt reale susţinerile lichidatorului judiciar, în sensul că textul legal nu impune instanţei de control judiciar să dispună suspendarea (de altfel, nici reclamanţii nu au făcut o asemenea afirmaţie, invocând doar în sprijinul cererii lor acest articol), din analiza normei citate rezultă că suspendarea executării celor patru categorii de hotărâri ale judecătorului-sindic trebuie dispusă de instanţă atunci când o asemenea măsură se justifică, condiţionat însă de o motivarea convingătoare şi de depunerea unei cauţiuni, ca o garanţie împotriva eventualelor acte de rea-credinţă.
În primul rând, cerinţa consemnării cauţiunii stabilită de instanţa de judecată prin rezoluţia Preşedintelui din data de 28 iunie 2010, prevăzută de alin. (3) al art. 300 din Codul de procedură civilă, a fost îndeplinită de către reclamanţi la data de 7 iulie 2010, prin consemnarea cauţiunii de 2.000 lei, pe seama şi la dispoziţia Curţii de Apel Timişoara, prin recipisa nr. 679702/1 din 7 iulie 2010, înscrisă în Registrul de valori nr. II al instanţei la poziţia nr. 120, astfel cum o atestă certificatul de grefă existent la dosar.
În al doilea rând, din analiza dispoziţiilor citate rezultă că pentru a se putea suspenda executarea unei sentinţe de intrare în faliment se impune respectarea unor cerinţe de formă, care, în speţă, sunt îndeplinite, în sensul că, pe lângă dovada consemnării cauţiunii stabilită de Curte, se constată existenţa unei hotărâri de acest fel pronunţată de Tribunalul Timiş, împotriva căreia s-a înregistrat la data de 24 iunie 2010 calea de atac a recursului, cererea reclamanţilor fiind depusă la prima instanţă sub nr. 2244/30/2010 şi nesoluţionată până în prezent, neavând la această dată fixat nici termenul de judecată, după cum au arătat reprezentanţii părţilor.
În al treilea rând, unele dintre argumentele aduse în susţinerea cererii de suspendare sunt convingătoare.
Astfel, este de netăgăduit că în ipoteza în care s-ar pune în executare sentinţa civilă nr. 1035 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Timiş şi reclamanţii S.C. G S.R.L. Italia, S.C. F S.R.L. Italia şi F.F.M. ar câştiga ulterior procesul în faţa instanţei de control judiciar, în sensul că li s-ar admite recursul declarat împotriva hotărârii de intrare a debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara în faliment, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii planului de reorganizare propus de creditori şi respingerea solicitării de intrare în procedura falimentului, dat fiind timpul scurs între momentul producerii efectelor hotărârii tribunalului şi data soluţionării recursului, lichidatorul judiciar, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, modificată, având obligaţia de a întreprinde toate măsurile prevăzute de art. 25 din lege ori dispuse de judecătorul-sindic, printre care se regăsesc şi cele privind menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor şi vânzarea bunurilor din averea falitei, în cadrul dosarului de insolvenţă se vor efectua acte ireversibile, cu privire la care nu se va putea dispune revenirea la situaţia anterioară, ceea ce ar periclita, dacă nu chiar ar compromite definitiv eventuala reuşită a planului de redresare. În alte cuvinte, odată ce lichidatorul judiciar îşi va prelua atribuţiile, lucru care s-a şi întâmplat, imediat după pronunţarea de către judecătorul-sindic, în temeiul art. 107 din lege, a sentinţei de intrare în faliment, procedura insolvenţei pătrunde pe un culoar cu sens unic, legiuitorul român nereglementând posibilitatea ca din faliment un debitor să mai poată reveni în reorganizare judiciară, cu consecinţa salvării sale de la finalul tragic – radierea sa din registrul în care este înmatriculat, ştiut fiind faptul că în urma radierii respectiva persoană încetează să mai existe.
În condiţiile în care unul dintre rolurile axiomatice ale lichidatorului judiciar este maximizarea valorificării bunurilor debitorului, noua Lege a insolvenţei a introdus o foarte mare flexibilitate în alegerea metodei de vânzare a proprietăţilor, asumându-se implicit faptul că practicianul va face toate demersurile care îi stau la îndemână pentru a identifica cât mai mulţi potenţiali cumpărători pentru aceste active. După obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor asupra modalităţii de vânzare, pe baza informaţiilor culese în timpul inventarierii, a rezultatelor evaluării şi a opţiunilor strategice decelate, lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate (mare publicitate, utilizarea unor canale de publicitate specializate, abordarea unor investitori identificaţi şi cuprinşi într-o listă scurtă etc.), după care va testa interesul pieţei pentru respectivele proprietăţi.
Articolul 116 alin. (2) din lege statuează expres că lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului, bunurile putând fi vândute în bloc – ca un ansamblu în stare de funcţionare – sau individual. Metoda de vânzare, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor.
Şi lichidatorul debitoarei S.C. C S.R.L. Timişoara a arătat că, până să se ajungă în momentul valorificării bunurilor falitei, vor trebui întreprinse mai multe măsuri, precum: inventarierea bunurilor, evaluarea acestora, stabilirea unei proceduri de valorificare, convocarea comitetului creditorilor şi apoi a adunării generale a creditorilor pentru prezentarea şi aprobarea procedurii de valorificare, demararea procedurii de expunere pe piaţă şi stabilirea licitaţiilor de vânzare, măsuri care se vor desfăşura pe o perioadă de aproximativ 3 luni. Or, tocmai pentru că nu se ştie când va fi soluţionat recursul declarat de creditori împotriva sentinţei a cărei suspendare se solicită, pentru a preîntâmpina producerea unor consecinţe negative, suspendarea se impune datorită efectelor ireversibile pe care hotărârea de intrare în faliment le produce. Aceasta, chiar şi în ipoteza în care, ulterior eventualei soluţii de admitere a căii de atac, nu înseamnă că în mod automat se va implementa planul de reorganizare propus de cei trei creditori, acest plan urmând a fi supus aprobării în adunarea generală a creditorilor şi doar ulterior unei asemenea aprobări şi confirmării de către judecătorul-sindic, el va putea fi pus în executare, cum în mod corect a arătat şi practicianul prin întâmpinarea depusă la dosar, iar faptul că trei din cei cinci membri ai comitetului creditorilor, încă de la discutarea de principiu a planului, au învederat că nu sunt de acord cu acesta, considerându-l neviabil, nu poate să conducă la o concluzie contrară, pentru că votul dat în condiţiile art. 100 din lege este unul diferit, şi el poate fi altul decât cel de la discuţiile de principiu.
Nu în ultimul rând, interesele creditorilor nu sunt lezate prin suspendarea temporară a executării sentinţei de intrare în faliment a debitoarei, cum neîntemeiat consideră lichidatorul judiciar, pentru că este posibil ca, prin executarea planului de redresare, dacă acesta va ajunge să fie votat şi aprobat de adunarea generală a creditorilor, să se asigure un grad mai mare de satisfacere a creanţelor înscrise la masa credală, decât în situaţia în care activele debitoarei ar fi lichidate în condiţii de vânzare forţată.
Faţă de cele arătate, Curtea a apreciat că celelalte susţineri ale reclamanţilor referitoare la existenţa la punctul de lucru al debitoarei a unor utilaje despre care se pretinde că ar aparţine creditoarei S.C. G S.R.L. Italia, afirmaţie contestată de lichidator în condiţiile în care până în prezent nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar a acestei societăţii, ori la debitele înregistrate faţă de furnizorul de electricitate, pentru care locatarul S.C. W S.R.L. a încheiat o înţelegere de eşalonare la plată, fiind înlăturat pericolul sistării furnizării de energie electrică, nu mai prezintă relevanţă.
