Cu toate că din cuprinsul deciziei atacate rezultă pronunţarea sa “în opinie majoritară”, în fapt, nu s-a conturat o asemenea opinie, sens în care aceasta nu este menţionată în minută şi nici motivarea sa nu apare “în josul hotărârii”, după cum prevede art. 261 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Având în vedere şi împrejurarea că minuta este semnată de toţi judecătorii ce au participat la soluţionarea pricinii, respectate fiind cerinţele din art. 258 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nu operează sancţiunea nulităţii deciziei atacate.
(Decizia nr. 278 din 4 februarie 2003 – Secţia a IlI-a civilă)
Prin cererea înregistrată la 29.11.2000 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii L.A.E. şi H.C.E. l-au chemat în judecată pe pârâtul P.C., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 125/21021 din 19.09.1996, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1, iar, în subsidiar, să fie obligat pârâtul să le lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul, împreună cu părţile comune şi terenul aferent, consecinţă a faptului că titlul de proprietate al reclamanţilor are forţă juridică mai mare decât cel al pârâtului.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a SC “H.” SA şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând ca acestea să îl garanteze împotriva evicţiunii şi să fie obligate la restituirea preţului vânzării la valoarea de circulaţie din ziua plăţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 9637 din 28.09.2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 125/21021 din 19.09.1996, având ca obiect imobilul în cauză, a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematele în garanţie la plata unei sume de bani către pârât, reprezentând valoarea reactualizată la indicele de inflaţie a preţului imobilului.
împotriva sentinţei civile au declarat apel pârâtul P.C. şi chematele în garanţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul-pârât a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut reaua sa credinţă la încheierea contractului, de vreme ce statul şi-a transcris dreptul de proprietate şi nici nu a fost chemat în judecată până la 30.07.1996, aşa încât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului.
Apelanta Primăria Municipiului Bucureşti a arătat că, în mod greşit, s-a admis cererea de chemare în garanţie, neavând calitate procesuală pasivă, dat fiind că beneficiar al sumei obţinute din vânzarea imobilelor, în baza Legii nr. 112/1995, este Ministerul Finanţelor, conform art. 13 alin. 6 lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996.
SC “H.” SA nu a depus motive de apel.
Prin Decizia civilă nr. 1768/A din 26.09.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, în opinie majoritară, a respins apelurile formulate, reţinând că, prin Decizia civilă nr. 2605 din 11.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâtul P.C. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului. Prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată, odată cu respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulate de acesta în cadrul acţiunii în revendicare promovate de adevăraţii proprietari, intimaţii din proces, având ca obiect constatarea calităţii sale de subdobânditor de bună-credinţă.
A mai reţinut tribunalul că reaua-credinţă a subdobânditorului, coroborată cu reaua-credinţă a vânzătorului, care cunoştea despre existenţa procesului de revendicare şi deci avea indicii în legătură cu demersul adevăratului proprietar, conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în condiţii de fraudă la lege şi având o cauză ilicită şi imorală.
S-a apreciat că statul a urmărit să aplice în mod incorect Legea nr. 112/1995 şi să lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său, în contra dispoziţiilor art. 480 şi 481 din Codul civil, iar chiriaşul a urmărit deopotrivă un scop ilicit şi imoral, prin realizarea vânzării în condiţii de incertitudine cu privire la titlul statului vânzător.
Aşa fiind, a apreciat tribunalul, reaua-credinţă a părţilor contractante ce a caracterizat voinţa acestora este similară unei conivenţe frauduloase, scopul fiecăreia dintre părţi, ilicit şi imoral, conducând la nevalabilitatea contractului.
împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâtul P.C. şi chematul în garanţie, municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Recurentul-pârât a criticat decizia ca nelegală, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, arătând că, în mod greşit, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 2605/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, a stabilit cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător, în realitate fiind vorba de imposibilitatea reţinerii bunei-credinţe, determinată de împrejurarea că intervenientul chiriaş subdobânditor avea la îndemână diligente minime pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi a nu cumpăra un bun litigios, exceptat de la vânzare; pe de altă parte, instanţa de apel a omis a se pronunţa cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la obligarea chematelor în garanţie la plata valorii de circulaţie a apartamentului.
Recursul declarat de municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul general, vizează motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, învederându-se că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 1337 din Codul civil cu privire la cererea de chemare în garanţie, la momentul perfectării contractului neexistând vreo normă care să interzică vânzarea imobilelor naţionalizate, prevederile art. 1338, 1339, 1340, 1352 şi 1353 din Codul civil fiind aplicabile.
Totodată, recurentul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, contractul fiind încheiat în calitate de reprezentant al statului, iar preţul vânzării intrând în conturile Ministerului Finanţelor, conform prevederilor speciale arătate.
Recurentul-pârât a formulat deopotrivă întâmpinare la recursul declarat de chematul în garanţie şi a invocat nulitatea deciziei recurate, pentru faptul că minuta nu cuprinde opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, în raport de prevederile art. 258 alin. 1 din Codul de procedură civilă, termenul în care se poate exercita calea de atac şi motivarea judecătorului ce a exprimat opinia minoritară la pronunţarea hotărârii.
Examinând temeinicia şi legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că recursurile sunt fondate, pentru argumentele ce se vor arăta.
în ceea ce priveşte motivul de ordine publică, invocat prin întâmpinare şi reiterat în cadrul dezbaterilor de către apărătorul recurentului-pârât, cu privire la nulitatea hotărârii, Curtea a apreciat că acesta nu se susţine şi nu poate determina prin el însuşi admiterea recursului formulat.
Astfel, Curtea a constatat, în urma verificării actelor dosarului, că decizia din apel a fost pronunţată “în opinie majoritară”, iar dispozitivul hotărârii (minuta) este semnat de toţi judecătorii ce au intrat în alcătuirea completului de judecată.
Este adevărat că minuta nu menţionează opinia judecătorului rămas în minoritate, iar decizia pronunţată cuprinde părerea aceluiaşi judecător, dar aceste aspecte nu conduc la nulitatea hotărârii judecătoreşti, de vreme ce o atare sancţiune este prevăzută de lege exclusiv pentru nesemnarea dispozitivului de către judecători, după ce s-a întrunit majoritatea, aşa cum se arată în cuprinsul art. 258 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar arătarea opiniei separate se va face, potrivit aceleiaşi norme, “când este cazul”.
Or, în speţă nu rezultă că s-ar fi conturat o astfel de opinie, sens în care aceasta nu este menţionată în minută şi nici motivarea acesteia nu apare “în josul hotărârii”, astfel cum prevede art. 261 alin. 3 din Codul de procedură civilă, neputând fi produse probe extrinseci dosarului din care să reiasă menţinerea unei opinii separate.
Având în vedere şi împrejurarea că minuta este semnată de toţi judecătorii ce au participat la soluţionarea pricinii, fiind astfel întrunite cerinţele art. 258 alin. 1 teza 1 din Codul de procedură civilă, nu operează nulitatea deciziei recurate susţinute de recurent.
Recursul pârâtului este însă fondat, dat fiind că instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra tuturor criticilor formulate de acesta, vizând fondul cauzei, respectiv asupra greşitei soluţionări a cererii de chemare în garanţie, sub aspectul întinderii obligaţiei de restituire a preţului încasat de vânzător, recurentul chemat în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, acesta nefiind reactualizat în funcţie de valoarea de circulaţie a apartamentului.
Mai mult, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate se precizează de către tribunal că “singurul motiv de apel se referă la aprecierea instanţei de fond asupra relei-credinţe” a recurentului-pârât la momentul achiziţionării apartamentului, împrejurare neexactă, de vreme ce critica mai sus menţionată se regăseşte distinct în conţinutul cererii de apel formulate.
De altfel, instanţa de apel apreciază că, prin Decizia nr. 2605 din 11.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra relei-credinţe a chiriaşului subdobânditor (recurentul-pârât), dar, în atare ipoteză, pierde din vedere solicitarea acestuia cu privire la dreptul său de a fi despăgubit la valoarea de circulaţie a apartamentului ce a făcut obiectul contractului a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, de vreme ce a fost evins.
Pe de altă parte, instanţa de apel omite deopotrivă să procedeze în acord cu dispoziţiile art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă, sens în care nu se pronunţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate în cuprinsul motivului de apel formulat de apelanta Primăria Municipiului Bucureşti, excepţie reiterată şi prin recursul declarat.
Acest aspect nu ar fi putut fi rezolvat de instanţa de recurs fără a fi fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi fără posibilitatea administrării de probe, de vreme ce aprecierea cuantumului valorii actualizate nu s-ar putea realiza decât pe calea unei expertize tehnice de specialitate.
Procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit acele forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, vătămarea pricinuită în atare împrejurare atât reclamantului-pârât, cât şi chematului în garanţie fiind evidentă.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra procesului, fără a intra în cercetarea tuturor chestiunilor ce ţin de fondul pricinii, rezumându-se la a aprecia asupra existenţei puterii lucrului judecat în privinţa relei-credinţe a subdobânditorului apartamentului, păstrând sub acest aspect soluţia fondului, dar fără a proceda la devoluarea pricinii sub toate celelalte aspecte invocate.
în consecinţă, în temeiul consideraţiilor expuse şi având în vedere prevederile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursurile, a casat decizia civilă atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
