Prin aprecierea că nu există stare de indiviziune pentru că s-a cumpărat o suprafaţă de teren şi nu o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate, se face o aplicare greşită a instituţiei indiviziunii; se ignoră caracteristica acestei modalităţi a dreptului de proprietate, şi anume faptul că nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale, determinate din bun.
Nu se poate reţine autoritate de lucru judecat atât timp cât printr-o primă acţiune se solicită grăniţuirea ca o consecinţă a admiterii revendicării şi a încetării deţinerii abuzive a unei părţi din bun, iar în cea de-a doua, ca rezultat al sistării coproprietăţii; obiectul şi cauza celor două acţiuni nu se suprapun.
(Decizia nr. 742 din 19 martie 2002 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, reclamanta S.C. “N.” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele G.M., F.V., F.A. şi F.D., solicitând ieşirea din indiviziune asupra terenului din str. M. şi grăniţuirea terenurilor.
S-a arătat, în motivarea cererii, că reclamanta a dobândit, prin cumpărare, suprafaţa de 476,70 mp din totalul terenului de 504 mp, situat la adresa menţionată, şi că diferenţa de 7,30 mp aparţine familiei F., aşa încât se solicită individualizarea terenurilor, în raport de întinderea dreptului fiecăruia.
Prin Sentinţa civilă nr. 11545/2000, Judecătoria Sectorului 5 a respins acţiunea faţă de pârâta G.M., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respins capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune faţă de pârâţii F., reţinându-li-se acestora lipsa calităţii procesuale pasive, iar capătul de cerere privind grăniţuirea, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtei G.M. nu i-a fost justificată poziţia procesuală, deoarece aceasta nu are o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra terenului din str. M., fiind vânzătoarea suprafeţei de 476 mp către reclamantă, şi nici nu deţine teren învecinat cu al reclamantei, pentru a se dispune grăniţuirea.
S-a reţinut că nici pârâţii F. nu au calitatea de coproprietari asupra terenului în discuţie, întrucât aceştia deţin o suprafaţă de teren determinată în materialitatea ei, şi nu doar o fracţiune din dreptul de proprietate asupra terenului.
Referitor la cererea de grăniţuire s-a constatat că există autoritate de lucru judecat, întrucât pe acelaşi aspect între părţi a mai avut loc un proces, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 4924 din 26.05.2000 a Judecătoriei Sectorului 5.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greşit s-a apreciat asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G.M., în condiţiile în care diferenţa de 27,30 mp din totalul terenului de 504 mp situat în str. M. a fost înstrăinată pârâţilor F. prin înscris sub semnătură privată, care nu are valoarea unui titlu de proprietate.
De asemenea, s-a criticat soluţia şi pe aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat, arătându-se că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 din Codul civil, în ce priveşte obiectul şi părţile.
Prin Decizia civilă nr. 2433/Â din 7.09.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă a admis apelul, a anulat în parte sentinţa, în sensul respingerii cererii de ieşire din indiviziune ca neîntemeiată, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut, în considerentele deciziei, că prima instanţă a apreciat în mod greşit lipsa de calitate procesuală a pârâtei G.M., având în vedere că în patrimoniul acesteia a rămas suprafaţa de 27,30 mp teren din totalul de 504 mp.
în acelaşi timp însă, s-a constatat că între părţi nu există stare de indiviziune, deoarece vânzarea-cumpărarea a privit o suprafaţă determinată de teren, şi nu doar o cotă ideală, aşa încât cererea de sistare a indiviziunii trebuia respinsă ca neîntemeiată.
în ce priveşte autoritatea de lucru judecat pe aspectul grăniţuirii, s-a apreciat că aceasta a fost corect stabilită de către instanţa fondului, în raport de Sentinţa civilă nr. 4924/2000 a Judecătoriei Sectorului 5, chiar dacă în respectivul proces au existat şi alte părţi şi chiar dacă acţiunile au cuprins în ambele dosare şi alte cereri alături de grăniţuire.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de apelanta-reclamantă, care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, a formulat critici sub următoarele aspecte:
– Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în speţă nu există stare de indiviziune, pe motiv că reclamanta a cumpărat suprafaţa de teren de 476,70 mp. Indiviziunea înseamnă neindividualizarea, nedeterminarea dreptului fiecărui proprietar, situaţie în care se află părţile, prin aceea că terenul înstrăinat nu a fost individualizat.
– Instanţa de apel a apreciat greşit existenţa autorităţii de lucru judecat în cauză, având în vedere că cea de-a doua cerere formulată nu are acelaşi obiect; se solicită ieşirea din indiviziune şi, pe cale de consecinţă, stabilirea graniţelor.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Părţile au administrat, în condiţiile art. 305 din Codul de procedură civilă, proba cu înscrisuri.
Examinând criticile formulate, Curtea constată recursul fondat, potrivit următoarelor considerente:
Apreciind că în cauză nu există stare de indiviziune pentru că reclamanta a cumpărat o suprafaţă de teren, şi nu o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate, tribunalul a făcut o aplicare greşită a acestei instituţii, modalitate a dreptului de proprietate.
Astfel, specific indiviziunii (mai exact proprietăţii comune, pe cote-părţi, invocată în speţă) este faptul că bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate nu este individualizat, determinat în materialitatea lui în raport de fiecare titular.
Deşi, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat, reclamanta a dobândit o suprafaţă de teren de 476,70 mp, aceasta nu este individualizată şi reprezintă o parte din suprafaţa totală de 504 mp.
De aceea, respectiva suprafaţă constituind o parte din întreg şi nefiind materializată, rezultă că reclamanta nu se poate considera proprietar exclusiv asupra unei anumite porţiuni de teren din totalul celui situat în str. M.
Această stare a proprietăţii i-a justificat reclamantei demersul de a solicita pe calea acţiunii în justiţie sistarea indiviziunii (a coproprietăţii).
Apreciind că nu există indiviziune doar pentru că dreptul reclamantei nu este exprimat sub formă de procent sau fracţie, instanţele au ignorat caracteristica acestei modalităţi a dreptului de proprietate, faptul că nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale, determinate, din bun, situaţie care se regăseşte în speţă.
în acelaşi timp, reţinând ca întemeiată excepţia puterii lucrului judecat pe aspectul grăniţuirii, în raport de Sentinţa civilă nr. 4924/2000 a Judecătoriei Sectorului 5, tribunalul a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1201 din Codul civil.
Astfel, în primul dosar, cererea de grăniţuire a fost formulată cu caracter accesoriu faţă de revendicarea bunului imobil, iar în cel de-al doilea, ca fiind accesorie sistării coproprietăţii.
Deşi pretenţiile sunt îndreptate împotriva aceluiaşi bun şi în valorificarea aceluiaşi drept de proprietate, temeiul juridic al grăniţuirii este diferit; în prima cerere s-a solicitat ca o consecinţă a admiterii revendicării şi a încetării deţinerii abuzive a unei părţi din terenul reclamantei, iar în cea de-a doua, ca rezultat al sistării coproprietăţii.
Aşadar, atât modalitatea în care a fost formulată pretenţia grăniţuirii (ca accesorie faţă de cereri principale diferite), cât şi temeiul juridic (în sensul de izvor, fundament al pretenţiei) al dreptului la grăniţuire sunt diferite, ceea ce înseamnă că obiectul şi cauza celor două acţiuni nu se suprapun, iar în speţă nu există puterea lucrului judecat.
Faţă de cele arătate, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii pe aspectul stării de coproprietate şi a excepţiei puterii lucrului judecat, se constată caracterul întemeiat al recursului, cu incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Totodată, reţinându-se că soluţionarea cauzei s-a făcut fără a se intra în cercetarea fondului şi pe de altă parte, că pentru rezolvarea fondului pricinii este necesară efectuarea unei expertize (ce nu poate fi administrată în faza recursului, faţă de dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă), hotărârea va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, conform art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă.
