Cererea de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ., în ce priveşte cauzele de nulitate invocându-se în esenţă faptul că statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, situaţie în care nu-l putea transmite către intervenienţi, iar preţul plătit a fost derizoriu (art. 1303 C. civ.).
Raportat la chestiunile de fapt şi de drept deja arătate, instanţele au reţinut în mod corect valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, apreciind că dobânditorii au fost de bună-credinţă la momentul facerii actelor, iar preţul plătit a fost stabilit în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie.
Şi aceasta, chiar în ipoteza în care se constată nevalabilitatea titlului statului în legătură cu preluarea imobilului.
Contrar celor susţinute în recurs, existenţa şi aplicarea în materia nulităţii actelor juridice, a unor principii precum: “desfiinţarea dreptului transmiţătorului, desfiinţează dreptul subdobânditorului (primitorului) ” sau “ceea ce nu există nu produce efecte “, nu înlătură, atunci când este cazul, incidenţa anumitor excepţii de la acestea.
Or, una dintre aceste excepţii, prin aplicarea căreia dreptul subdobânditorului este menţinut, este tocmai ocrotirea bunei-credinţe, consacrată de practica judiciară, iar în prezent prevăzută expres chiar în această materie şi de normele legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Nu este lipsită de importanţă nici referirea la “aparenţa de drept”, “eroarea comună” şi a “proprietarului aparent”, câtă vreme reclamanţii au continuat judecata pe calea dreptului comun, fără a recurge la posibilitatea oferită de art. 4 7 din Legea nr. 10/2001, situaţieîn care problema nulităţii actelor judiciare, obiect de judecată, se pune în limitele cadrului general aplicabil în această materie, noţiunile juridice menţionate constituind tot atâtea principii care pot înlătura regula “quod nullum est, nullum producit effectum “.
Formarea socio-profesională a intervenienţilor, ca şi faptul că, eventual, aceştia au făcut iniţial demersuri pentru promovarea recursului în anulare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu poate determina concluzia existenţei relei-credinţe sau înlăturarea principiilor amintite, cauzele de nulitate ca şi excepţiile de la acestea apreciindu-se la momentul încheierii actelor juridice.
(Secţiacivilă, decizianr. 3180 din 25 iunie 2001)
CURTEA,
Asupra recursurilor de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanţii E.V.D şi Ş.V.D. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în Bucureşti, Bd. D. nr. 95 (fost nr. 41), sector 2, compus din teren în suprafaţă de 1005 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, mansardă, garaj şi anexe, iar în subsidiar, pentru ipoteza în care imobilul nu poate fi predat, obligarea la plata de despăgubiri în valoare de trei miliarde lei.
în motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul a fost cumpărat de părinţii reclamanţilor, mama în calitate de tutore legal, de la numita E.M., prin actul autentificat sub nr. 6342 din 27 mai 1949 de fostul Tribunal Ilfov şi transcris în registrul de transcripţiuni al aceleiaşi instanţe în aceeaşi zi, 27 mai 1949. La data cumpărării, imobilul era închiriat fostului P.M.R., pentru perioada 1.04.1949 -1.04.1952, contractul de închiriere fiind în mod periodic prelungit. Mai arată reclamanţii că în legătură cu imobilul, au mai introdus o acţiune la Judecătoria sectorului 2, pentru a se constata validitatea dreptului lor de proprietate întrucât imobilul nu a fost naţionalizat, şi chiar dacă a fost, măsura era lovită de nulitate întrucât la acea dată reclamanţii erau minori, iar tatăl lor, intelectual, încadrat în muncă în calitate de artist liric. Acţiunea a fost admisă, sentinţa rămânând definitivă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr. 1471/ 27.09.1994 a Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Ulterior, împotriva acestor hotărâri, s-a promovat recurs în anulare, care a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia 2104 din 25 iunie 1996, în sensul respingerii acţiunii, pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
în prezent, este admisibilă o nouă acţiune, întrucât prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu s-a statuat asupra fondului.
La data de 2.04.1999, reclamanţii au formulat o cerere de intervenţie forţată, precizată ulterior, în temeiul art. 57 C. pr. civ., solicitând introducerea în cauză a numiţilor D.C., H.F. şi H.C., L.E. şi L.V., C.L., pentru a se constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat cu S.C. “A.” S.A. şi în consecinţă a fi obligaţi să restituie reclamanţilor în deplină proprietate spaţiile cumpărate din imobilul în litigiu.
S-a arătat în cerere, alături de argumentele aduse prin acţiunea introductivă, că statul, întrucât nu a avut un titlu valabil, nu putea transmite imobilul iar, pe de altă parte parte, preţul de vânzare este derizoriu faţă de valoarea apartamentelor, actele de vânzare-cumpărare nu sunt opozabile reclamanţilor şi nu pot înlătura dreptul lor de proprietate asupra imobilului. Ulterior, cauzele de nulitate a actelor juridice menţionate, au fost precizate, invocându-se cauza ilicită şi reaua-credinţă a intervenienţilor la încheierea contractelor.
Prin întâmpinare, C.L. a susţinut că imobilul în litigiu este format din două corpuri de clădire, separate, corpul A şi corpul B, acesta din urmă construit în anul 1960 de către ICRAL pe locul unui garaj, neputând constitui proprietatea reclamanţilor.
în cauză au formulat întâmpinare şi H.F., D.C. şi L.E.M., prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, a autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că: în actul de proprietate al reclamanţilor mai figurează un coproprietar care nu este parte în proces, există o incertitudine privind identitatea imobilului, titlul de proprietate putând viza un altul – respectiv clădirea învecinată; prin decizia civilă nr. 2104/25.06.1996 a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul în anulare statuându-se că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu în baza Decretului nr. 92/1950; în ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, aceasta a fost motivată pe prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 ce exclud calea dreptului comun, iar reclamanţii nu îndeplineau condiţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 pentru restituirea în natură şi nu au formulat cerere pentru despăgubiri.
Prin încheierea din 24 septembrie 1999 instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate, cu privire la inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active, identificarea imobilului, reţinându-se că toate acestea ţin de fondul cauzei urmând a fi tot astfel analizate; iar în legătură cu autoritatea lucrului judecat, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi aceasta întrucât prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nu s-a statuat asupra fondului.
în urma dezbaterii în fond a cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a admis în parte acţiunea şi în parte cererea de intervenţie forţată formulată de reclamanţii E.V.D. şi Ş.V.D., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu intervenienţii forţaţi D.C., H.F. şi H.C., L.E. şi L.V., C.L. şi, în consecinţă, a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pe intervenienţii D.C., H.F. şi C., L.E. şi V., să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, Bd. D. nr. 95 (fost 41) sectorul 2 compus din teren în suprafaţă de 1005 mp construcţie formată din subsol, parter, etaj I şi mansardă.
A respins ca neîntemeiată pretenţia din cererea de intervenţie, referitoare la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienţii D.C., H.F. şi C„ L.E. şi L.V.
A respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de reclamanţi împotriva iui C.L. S-a reţinut pentru aceasta în esenţă că: Imobilul din Bd. D. nr. 41 a constituit proprietatea reclamanţilor E.V.D., Ş.V.D. şi a fratelui lor L.V., dobândit prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 6342/27.05.1949 de fostul Tribunal Ilfov.
Reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de succesori în drepturi ai fratelui lor decedat L.V., prin certificatul de moştenitor nr. 90/16.02.1998.
La data cumpărării imobilul era închiriat de către fosta proprietară E.M., către P.M.R. Serviciul Ministere.
Identitatea între imobilul din Bd. D. nr. 41 şi cel de la nr. 95 a fost dovedită în cauză prin adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 2516/8888/19.02.1999 şi nr. 2516/8888/596/ 2.02.1999.
în legătură cu modalitatea trecerii bunului în proprietatea statului, relaţiile obţinute sunt contradictorii, imobilul figurând proprietate străină cu posesor “ambasadă”, ca trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 fără precizarea numelui fostului proprietar şi a poziţiei anexă, sau constituit ca fond de bază de către Sfatul Popular al Raionului 1 Mai, iar în baza Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966 dreptul de proprietate asupra acestui imobil s-a transcris în favoarea statului. Clarificarea situaţiei juridice este făcută însă în acest din urmă sens prin adresele nr. 395/22.02.1999 şi 724/506/12.02.1999 ale Primăriei Municipiului Bucureşti – Departamentul Patrimoniului Imobiliar şi respectiv S.C. “A.” S.A., iar Decretul nr. 218/1966 şi Decretul nr. 712/1966 în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului nu pot constitui titlu valabil pentru stat întrucât acesta nu a exercitat posesia sub nume de proprietar, bunul fiind deţinut în baza unui contract de închiriere.
în aceste condiţii, cum titlul statului asupra imobilului nu este valabil, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 conform cărora bunurile preluate astfel de stat pot face obiectul cererilor de revendicare potrivit dreptului comun.
Imobilul este ocupat în prezent de intervenienţii D.C., H.F. şi C„ L.E.M. şi V. – corpul A, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul, nr. 899/14.XI. 1996, 889/15.XI.1996 şi 1095/ 25.XI.1996; corpul B de clădire amenajat din fostul garaj este ocupat de intervenienta C.L., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4478/ 19.02.1998.
Pentru acest din urmă corp de clădire reclamanţii nu deţin titlu de proprietate, el fiind construit de stat.
Nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinută întrucât părţile contractante nu au fost de rea-credinţă, la data încheierii lor neexistând pe rolul instanţelor nici un proces de revendicare a imobilului, iar cu privire la preţul derizoriu, acesta a fost stabilit în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie – Legea nr. 112/1995.
Comparând însă titlurile de proprietate, mai bine caracterizat este cel al reclamanţilor ca provenind de la adevăratul proprietar şi fiind transcris în ziua autentificării, motiv pentru care, dându-i-se preferinţă, se impune admiterea cererii în revendicare.
Soluţionând apelurile declarate împotriva sentinţei, prin decizia civilă nr. 371 din 21 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă:
a respins ca nemotivat apelul formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
a respins ca nefondat apelul formulat de intervenienţii H.F., H.C., L.E., L.V. şi D.C.;
a admis apelul formulat de reclamanţii V.D.E. şi V.D.Ş., în contradictoriu cu intervenienta C.L. şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1696/12 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a I V-a civilă, în sensul că a obligat pe această intervenientă să lase în deplină proprietate şi folosinţă reclamanţilor partea din imobilul din Bucureşti, Bd. D. nr. 95, sectorul 2, pe care aceasta o ocupă;
a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi apelanţii intervenienţii H.F., H.C., L.E., L.V. şi D.C. la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, în cuantum de 14.000.000 lei, către apelanţii-reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Imobilul a fost dobândit prin cumpărare, conform actului autentificat sub nr. 6342/29.05.1949 încheiat cu E.M. de către reclamanţi împreună cu tatăl lor I.P. şi cu fratele lor L.V.
Reclamanţii sunt descendenţi ai defunctului I.P. şi au calitatea de succesori ai acestuia, putând exercita drepturile şi acţiunile dobândite de la defunct, fără a fi necesară atestarea calităţii de moştenitor pe cale notarială sau judecătorească.
în ce-l priveşte pe L.V.D, decedat la 30.03.1965, calitatea reclamanţilor de succesori ai acestuia a fost dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 90/ 16.02.1998 care face dovadă deplină în această privinţă.
Reclamanţii au probat şi identitatea imobilului, prin actele emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi expertiza tehnică efectuată în cauză.
în cauză nu sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 1201 C. civ., întrucât Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi pe
excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, fără o apreciere pe fond a cauzei.
Nici excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, faţă de obligativitatea recurgerii la procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, nu este întemeiată, în raport de prevederile cuprinse în art. 1 alin. 4 şi 5 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11/29 ianuarie 1997, reclamanţii putând formula acţiune pe calea dreptului comun în temeiul art. 480, 481 C.civ.
Imobilul a fost preluat de stat fără titlu, Decretul 218/1960 şi 712/1966 neputând constitui temeiul unei preluări valabile în proprietatea statului, care nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar ci a deţinut bunul în baza unui contract de închiriere, actele normative respective contravenind de altfel Constituţiei, art. 481 C. civ ca şi tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Prima instanţă nu a încălcat nici dispoziţiile art. 137 C. pr. civ., prin încheierea din 24.09.1999, aceasta pronunţându-se motivat asupra tuturor excepţiilor invocate.
Cu privire la corpul B de clădire soluţia pronunţată de tribunal este greşită, în lumina dispoziţiilor art. 492 C. civ. ca efect al succesiunii imobiliare operând în favoarea reclamanţilor o prezumţie de proprietate asupra construcţiei aflate pe terenul ce le aparţinea. De altfel, pretinsul constructor nu şi-a formulat apărări vizând situaţia clădirii respective.
Cu referire la cererea de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, la data la care acestea au fost încheiate, ca efect al admiterii recursului în anulare, imobilul reintrase în proprietatea statului. Intervenienţii au cumpărat imobilul după această dată şi anterior promovării unei noi acţiuni în revendicare cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind dobânditori de bună-credinţă. Ca atare, constatarea privind nevaliditatea titlului statului, nu duce la desfiinţarea titlului intervenienţilor.
Instanţa de fond a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate, dând preferinţă titlului reclamanţilor, mai bine caracterizat, ca provenind de la adevăratul proprietar.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii E.V.D. şi Ş.V.D., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, intervenientii C.L., D.C., H.F. şi H.C., L.E.M. şi L.V.
După introducerea recursului, intervenienta C.L. a decedat – 22 august 2000 – exercitarea căii de atac fiind continuată de succesorii acesteia, C.D. si A.A.
Cu privire la recursul reclamanţilor E.V.D. şi Ş.V.D. având ca obiect capătul de cerere privind declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpă-rare, recurenţii susţin că argumentele instanţei de apel, aduse în justificarea soluţiei date sub acest aspect, sunt greşite şi aceasta întrucât:
Potrivit art. 12 din H.G. nr. 11/1997, imobilul fiind preluat de stat fără titlu, conform art. 1 alin. 4 din aceeaşi hotărâre, contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru astfel de imobile pot face obiect al acţiunii în anulare.
Nu poate fi considerat un act de vânzare-cumpă-rare încheiat cu un neproprietar, pe motivul că persoana care a dobândit bunul a fost de bună credinţă, legea prevăzând un astfel de temei numai în ipoteza prescripţiei achizitive, ceea ce în speţă nu este cazul, iar teoriile referitoare la aparenţa de drept, eroarea comună şi proprietarul aparent sunt numai speculaţii juridice, niciodată adoptate într-o normă legală de drept pozitiv. Dimpotrivă, existenţa altor principii de drept în materia nulităţii actelor juridice trebuie să determine admiterea cererii. Ca şi faptul că în realitate, dată fiind formarea lor socio-profesională, demersurile făcute de intervenienţi pentru promovarea recursului în anulare, nu pot demonstra buna lor credinţă, ci dimpotrivă.
Recursul nu este întemeiat.
Cererea de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ., în ce priveşte cauzele de nulitate invocându-se în esenţă faptul că statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, situaţie în care nu-l putea transmite către intervenienti, iar preţul plătit a fost derizoriu (art. 1303 C. civ!).
Raportat la chestiunile de fapt şi de drept deja arătate, instanţele au reţinut în mod corect valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, apreciind că dobânditorii au fost de bună-credinţă la momentul facerii actelor, iar preţul plătit a fost stabilit în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie.
Şi aceasta, chiar în ipoteza în care se constată nevalabilitatea titlului statului în legătură cu preluarea imobilului.
Contrar celor susţinute în recurs, existenţa şi aplicarea în materia nulităţii actelor juridice, a unor principii precum: “desfiinţarea dreptului transmiţătorului, desfiinţează dreptul subdobânditorului (primitorului)” sau “ceea ce nu există nu produce efecte”, nu înlătură, atunci când este cazul, incidenţa anumitor excepţii de la acestea.
Or, una dintre aceste excepţii, prin aplicarea căreia dreptul subdobânditorului este menţinut, este tocmai ocrotirea bunei-credinţe, consacrată de practica judiciară, iar în prezent prevăzută expres chiar în această materie şi de normele legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
De altfel, şi recurenţii admit implicit aceasta -câtă vreme se susţine că dimpotrivă, în speţă, intervenienţii au fost de rea-credinţă.
Sub acest aspect, buna-credinţă a fost însă corect reţinută, intervenienţii procedând la încheierea contractelor, după ce bunul intrase în patrimoniul statului, urmare respingerii primei acţiuni prin admiterea recursului în anulare – decizia civilă nr. 2104/1996 a Curţii Supreme de Justiţie şi emiterii dispoziţiei Primarului General al Capitalei, sub nr. 1503 din 11 octombrie 1996 şi înainte de introducerea prezentei acţiuni în revendicare.
Iar cu referire la dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 invocate de recurenţi, care au prevăzut expres posibilitatea recurgerii la calea dreptului comun pentru retrocedarea în proprietate a imobilelor preluate fără titlu de către stat, este de precizat că oricum, cel puţin pentru contractele de vânzare-cum-părare încheiate în noiembrie 1996, acestea nu erau intrate în vigoare.
Nu este lipsită de importanţă nici referirea la “aparenţa de drept”, “eroarea comună” şi a “proprietarului aparent”, câtă vreme reclamanţii au continuat judecata pe calea dreptului comun, fără a recurge la posibilitatea oferită de art. 47 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care problema nulităţii actelor judiciare, obiect de judecată, se pune în limitele cadrului general aplicabil în această materie, noţiunile juridice menţionate constituind tot atâtea principii care pot înlătura regula “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Formarea socio-profesională a intervenienţilor, ca şi faptul că, eventual, aceştia au făcut iniţial demersuri pentru promovarea recursului în anulare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu poate determina concluzia existenţei relei-credinţe sau înlăturarea principiilor amintite, cauzele de nulitate ca şi excepţiile de la acestea apreciindu-se la momentul încheierii actelor juridice.
Or, din acest punct de vedere, faţă de cele arătate, corect s-a reţinut că acestea sunt valabile, respingându-se în consecinţă cererea de declarare a nulităţii.
Prin recursul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea sa, în solidar cu intervenienţii, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14 milioane lei, având în vedere că apelul nu a fost motivat, această împrejurare echivalând cu o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor.
Recursul este fondat pentru cele ce urmează.
Pentru ca o parte să fie obligată la cheltuieli de judecată, trebuie să se afle în culpă procesuală în sensul art. 274 C. pr. civ., iar potrivit dispoziţiilor art. 277 C. pr. civ., dacă sunt mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuieli de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.
Cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în apel reprezintă onorariu de avocat, ca apelanţi şi intimaţi.
Judecata s-a purtat în această fază procesuală pe fond mai ales în legătură cu apelul declarat de reclamanţi, admis în contradictoriu cu intervenienta
C.L. şi cu apelul declarat de intervenienţii H.F. şi C.,
D.C., L.E. şi V. -apel respins ca nefondat.
Municipiul Bucureşti nu şi-a motivat apelul,
acesta fiind respins ca atare.
Raportat la soluţia dată şi la cadrul procesual astfel fixat, faţă de dispoziţiile legale citate, rezultă că în mod greşit apelanta Municipiul Bucureşti a fost obligată (în solidar) la plata acestor cheltuieli de judecată care nu au fost provocate de conduita sa procesuală (prin cererea sau apărarea sa).
– Intervenienta C.L. critică hotărârea atacată în ce priveşte constatarea şi dispoziţia instanţei de apel în legătură cu partea de construcţie – corpul B din imobil, care a fost edificat de stat şi ca atare nu poate constitui proprietatea reclamanţilor.
-în recursurile formulate intervenienţii D.C., L.E. şi V., H.F. şi C., solicită casarea hotărârilor atacate, invocând:
– lipsa calităţii procesuale active – reclamanţii neavând calitatea de moştenitori după defunctul L.V., coproprietar al imobilului şi nefiind demonstrată identitatea obiectului acţiunii, imobilul revendicat cu cel achiziţionat conform actului de vânzare, iar pe de altă parte, cu privire la acest aspect, expertiza tehnică nu le poate fi opozabilă, câtă vreme au fost introduşi forţat în proces după efectuarea acesteia;
– greşita respingere a excepţiilor privind: autoritatea de lucru judecat – cauza fiind soluţionată pe fond prin decizia nr. 2104/1996 a Curţii Supreme de Justiţie – inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, întrucât imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, încheierea din 24.09.1999 prin care s-a dispus astfel, nefiind motivată;
– faptul că reţinându-se buna-credinţă a intervenienţilor şi menţinându-se deci ca valabil încheiate contractele de vânzare-cumpărare, acţiunea în revendicare a fost greşit admisă, pe această cale lipsindu-se de efecte actele juridice respective. Recursurile sunt întemeiate în parte, pentru cele ce urmează.
în ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor ca şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, astfel cum sunt susţinute ca excepţii de recurenţi, este de reţinut că, prin conţinutul lor, argumentele aduse fac necesară cercetarea pe fond a cauzei în raport de probele administrate, această instanţă putându-se pronunţa potrivit art. 314 C. pr. civ., numai în măsura în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite.
Este adevărat că, de principiu, o astfel de acţiune, cu caracter de revendicare, întemeiată fiind în drept pe dispoziţiile art. 480, 481 C. pr. civ., trebuie formulată de toţi coproprietarii.
Reclamanţii au introdus acţiunea în nume propriu şi ca succesori ai defuncţilor I.P. şi L.V., imobilul fiind achiziţionat prin cumpărare, conform actului nr. 6342/1949 depus în copie xerox la dosar, de reclamanţi-ca minori prin tutore S.N.V., I.P. şi L.V., în cote egale de câte 1/4.
Conform certificatelor de naştere aflate la filele 21,23, reclamanţii născuţi la 3 octombrie 1940 – au calitatea de descendenţi după D.P.I., decedat la 8 decembrie 1981, acte de stare civilă înregistrate în registrul stării civile la 6 noiembrie 1954.
Din extrasele din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1940 – aflate în copie la dosar, filele 58,59, rezultă însă că părinţii reclamanţilor au fost N.V. şi S.N.V.
Devine astfel de acceptat afirmaţia făcută de intervenienţi că reclamanţii au fost adoptaţi de I.P.D., părintele firesc fiind N.V.
Instanţa nu s-a preocupat însă a lămuri această chestiune, respectiv existenţa sau nu a actului juridic al adopţiei şi a efectelor juridice ale acesteia, raportate la data la care a fost încheiată şi la norma legală aplicabilă în materie la acea dată. Numai astfel se putea stabili dacă şi în ce măsură între adoptator şi adoptat s-au creat raporturi patrimoniale similare cu cele rezultate din filiaţia legitimă şi dacă s-au păstrat sau nu legăturile de rudenie ale adoptatului cu rudele sale fireşti.
Chiar dacă în speţă dovada calităţii de moştenitor a reclamanţilor după defunctul L.V. este făcută prin certificatul de moştenitor depus de asemenea în copie la dosar şi care până în prezent nu a fost desfiinţat în vreun mod; chestiunea este important de clarificat în sensul celor de mai sus, numai astfel putându-se demonstra pentru reclamanţi posibilitatea legală de a exercita drepturile procesuale pentru întreg imobilul şi ca succesori în drepturi ai celorlalţi coproprietari.
Nu mai puţin identitatea imobilului pretins prin acţiune cu cel asupra căruia reclamanţii invocă dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare – a fost soluţionată de instanţă pe baza unui material probator insuficient.
Din acest punct de vedere, expertiza tehnică efectuată în cauză -înainte de introducerea în proces a intervenienţilor – cuprinde o simplă afirmaţie, nesusţinută de vreo demonstraţie, cum că, imobilul corespunde cu descrierea din actul de proprietate şi cu planurile cadastrale din zonă, fără a stabili tehnic, în funcţie de toate elementele posibile, acest lucru.
Lipsa nu poate fi acoperită de relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti şi reţinute ca atare de instanţe, în sensul că numărul administrativ al imobilului a fost schimbat prin decizia nr. 1825/ 3.10.1988 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, din nr. 41 în nr. 95, faţă de contradicţiile şi neconcordanţele privind situaţia juridică a imobilului rezultate din celelalte probe administrate: evidenţele cadastrale în care imobilul figurează ca proprietate străină, sediu de ambasadă, ca naţionalizat prin Decretul 92/1950, situaţie în care devine demnă de
luat în seamă, spre a fi verificată, susţinerea intervenienţilor privind o posibilă confuzie făcută de reclamanţi, care nu au fost niciodată în posesia bunului, între imobilele cu numere administrative vechi – 41, respectiv 43.
In acest sens şi în aplicarea corectă a prevederilor art. 129 alin. 5 C. pr. civ. după care judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului vizând aspectele menţionate, care urmează a fi astfel pe deplin stabilite.
Numai astfel devine posibilă şi clarificarea unei situaţii juridice reale: imobilului în litigiu şi de aici, a măsurii în care acesta a fost preluat cu sau fără titlu de către stat, în funcţie de care urmează a fi avute în vedere şi celelalte susţineri din recurs sau făcute în faţa instanţei a cărei hotărâre va fi casată.
Raportat la recursul intervenientei C.L., tot astfel va face obiect de dezbatere contradictorie şi evoluţia constructivă a imobilului cu referire la Corpul B, în raport de conţinutul cererii formulate de reclamanţi, de apărările invocate ce determină sub acest aspect cadrul procesual fixat.
Instanţa de trimitere urmează a se preocupa şi de respectarea prevederilor art. 139 C. pr. civ. şi art. 1188 C. civ., întrucât soluţia instanţelor se sprijină pe existenţa unor înscrisuri nelegalizate şi necertificate. Acest lucru este necesar în scopul prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor şi aflării dacă bunul revendicat a fost sau nu proprietatea reclamanţilor şi a autorilor lor, dacă şi în ce modalitate a trecut în patrimoniul statului.
Motivele de recurs vizând autoritatea de lucru judecat şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, decurgând de aici precum şi din faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod legal, titlul fiind transcris, nu sunt fondate.
în privinţa autorităţii de lucru judecat, instanţele au reţinut în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civ. Curtea Supremă de Justiţie, soluţionând prima acţiune, pe cale de excepţie, în considerarea faptului că instanţele, procedând la o astfel de judecată, au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Iar în legătură cu inadmisibilitatea acţiunii, de asemenea în mod corect s-a apreciat în raport de argumentele aduse de intervenienţi în sprijinul acestei susţineri, că o astfel de chestiune ţine de fondul cauzei, ea vizând stabilirea împrejurării dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără titlu.
Or, din acest punct de vedere, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 adoptate şi republicate în baza H.G. 11/1997 dau posibilitatea ca pe calea dreptului comun imobilul să poată fi supus restituirii.
Faţă de toate cele arătate urmează deci, ca printr-o casare parţială, sub aspectele deja menţionate, conform dispoziţiilor art. 312 alin. 2 C. pr. civ. raportat la cele ale art. 313,314 C. pr. civ să se respingă recursul declarat de reclamanţi, să fie admise: recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General înlăturându-se din dispozitivul hotărârii atacate obligaţia acestuia privind plata în solidar a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în apel, precum şi recursurile declarate de intervenienţi, ambele hotărâri fiind casate şi cauza trimisă spre rejudecare în acest sens.
NOTĂ
Speţa pusă în discuţia Curţii Supreme de Justiţie ridică mai multe probleme, cea esenţială fiind referitoare la fondul litigiului – cu privire specială asupra bunei-credinţe a intervenienţilor D.C., H.F. şi H.C., L.E. şi L.V. în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul asupra imobilului revendicat -, însă la aceasta se adaugă unele aspecte procedurale a căror rezolvare o vom discuta în cele ce urmează. Având în vedere că fondul cauzei presupune unele precizări mai amănunţite, analiza noastră va începe cu anumite chestiuni de procedură.
I. O primă problemă este legată de calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, aceasta cu atât mai mult cu cât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie absolută, ceea ce înseamnă că poate fi invocată de către orice parte interesată sau chiar de către instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, deci inclusiv în apel sau în recurs. Din datele speţei rezultă că statul are calitate procesuală pasivă, fiind cel care – după aprecierea reclamanţilor E.V.D. şi Ş.V.D. – a încălcat obligaţia de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al titularului/titularilor acestuia. Faptul că S.C. “A” S.A. administrează bunul respectiv nu schimbă datele situaţiei, întrucât pretinsul proprietar rămâne statul român. În virtutea dispoziţiilor art. 25 alin. 2 ale Decretului nr. 31/1954, va sta, în numele statului, în procesele izvorâte din raporturile juridice deduse spre soluţionare organelor de jurisdicţie, în măsura în care nu există o prevedere specială în sens contrar.
Aşa fiind, în cauza de faţă calitate procesuală pasivă are statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, alături de acesta fiind chemată în calitate de pârâtă şi S.C. “A” S.A., în calitate de administrator al bunului. Considerăm că municipiul Bucureşti nu poate figura ca pârât alături de stat, întrucât bunul nu poate fi, în acelaşi timp, şi în domeniul statului, şi în domeniul unităţii administrativ-teritoriale. In orice caz, indiferent dacă posesorul neproprietar este statul sau unitatea administrativ-teritorială, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă împotriva unuia dintre aceştia, iar nu direct împotriva Ministerul Finanţelor Publice sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, întrucât aceştia pot fi doar reprezentanţi, iar nu pârâţi, deci nu pot sta în instanţă în nume propriu. în speţă observăm o confuzie regretabilă între prezenţa unei părţi în proces în nume propriu şi reprezentarea procesuală; de altfel, şi consecinţele pe plan juridic sunt diferite, în special în ceea ce priveşte excepţiile ce pot fi invocate : lipsa calităţii de reprezentant sau lipsa calităţii procesuale pasive.
De asemenea, o altă chestiune interesantă e dată de încheierea Tribunalului Bucureşti din 24.09.1999 prin care s-a decis asupra excepţiilor invocate de către intervenienţi, aceasta regăsindu-se atât printre motivele de apel, cât şi în cele de recurs. Prima instanţă, în speţă, a respins excepţia privind autoritatea de lucru judecat, iar în ceea ce priveşte excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii şi cea a lipsei calităţii procesuale active, instanţa le-a respins ca neîntemeiate, totodată reţinându-se că vor fi soluţionate o dată cu fondul cauzei. Pe lângă faptul că, în opinia noastră, doar discuţia asupra calităţii procesuale active şi – datorită aspectelor specifice vizate de incidenţa Legii nr. 112/1995 – cea privind inadmisibilitatea meritau o abordare comună cu fondul cauzei, este de notat contradicţia dintre respingerea excepţiilor ca neîntemeiate (ceea ce presupune soluţionarea lor) şi unirea lor cu fondul (deci amânarea soluţionării lor). Această inadvertenţă nu a fost sesizată de către instanţa de apel, aceasta din urmă observând doar că prima instanţă s-a pronunţat motivat asupra tuturor excepţiilor ridicate, omiţându-se modul în care Tribunalul Bucureşti le-a soluţionat. Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat implicit asupra acestui fapt şi a modului în care trebuia soluţionate excepţiile, făcând o amplă discuţie asupra acestora.
în ceea ce priveşte respingerea ca nemotivat a apelului înaintat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti de către Curtea de Apel, observăm că dispoziţiile normative în materia apelului, existente la acea dată, nu vorbesc despre o asemenea sancţiune în cazul în care apelantul nu a depus în termen motivele apelului său, ci doar îndreptăţesc soluţia decăderii acestuia din dreptul de a-şi motiva apelul. Aşa fiind, dacă apelantul nu formulează motive noi, instanţa va soluţiona cererea pe baza celor susţinute la prima instanţă, vădindu-se tocmai eficienţa sancţiunii procedurale a decăderii. în plus, nu trebuie omis caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, această instanţă comportându-se tot ca o instanţă de fond.
Referitor la stabilirea identităţii imobilului în litigiu, aceasta fiind un fapt juridic, cel puţin la nivel strict teoretic, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Totuşi, trebuie să avem în vedere că relaţiile cu privire la acest fapt sunt obţinute în primul rând pe baza evidenţelor cadastrale. La momentul la care era necesară verificarea identităţii imobilului, Legea nr. 7/ 1996 – care reglementează cadastrul şi cartea funciară – nu intrase în vigoare, deci bunul nu beneficia de o carte funciară, ci era încă supus sistemului de transcripţiuni-inscripţiuni, ale cărui registre nu pot furniza date referitoare la individualitatea imobilului, arătându-se doar localitatea şi natura bunului asupra căruia poartă dreptul a cărui înscriere se solicită. Considerăm că adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti în sensul identificării imobilului pot constitui, în speţă, mijloc de probă, însă trebuie corelate cu planurile cadastrale ale zonei.
înainte de a intra pe fondul cauzei, merită subliniate câteva aspecte privind accesiunea imobiliară artificială şi efectele adopţiei (în legătură cu stabilirea calităţii procesuale active). Dat fiind faptul că obiectul acţiunii în revendicare îl formează atât construcţia, cât şi trenul în suprafaţă de 1005 mp, iar instanţele de fond au recunoscut titlul reclamanţilor E.V.D. şi Ş.V.D., rezultă că garajul construit în 1960 de către I.C.R.A.L nu a fost niciodată în proprietatea statului, operând accesiunea imobiliară artificială; mai mult chiar, statul e în situaţia unui constructor de rea-credinţă, întrucât, nedobândind prin actele invocate calitatea de proprietar, şi-a păstrat poziţia de locatar, deci a detentorului precar. Contractul de închiriere care avea drept obiect imobilul revendicat, locator fiind statul, exclude buna-credinţă a constructorului, întrucât însăşi deţinerea lucrului pentru altul nu conduce către o convingere a statului că este proprietarul terenului. Fireşte, problema trebuie corelată cu actele ce au servit drept “titlu” statului în perioada edificării construcţiei, cu referire specială la Decretul nr. 92/1950. Astfel, s-ar putea ridica întrebarea dacă nu cumva statul, având cel puţin o aparenţă de titlu, nu ar putea fi considerat constructor de bună-credinţă. Răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât condiţia existenţei unui titlu trebuie cumulată, aşa cum am arătat, cu cea a necunoaşterii, la momentul edificării construcţiei, a viciilor ce afectau titlul. Or, prin ipoteză, statul a cunoscut nelegalitatea preluării bunului, el fiind – prin organele sale reprezentative – însuşi emitentul actului care îi serveşte drept titlu.
Privitor la calitatea procesuală activă – ca excepţie ridicată de intervenienţi, dar insuficient susţinută, în opinia noastră – , instanţele de fond urmau să aprecieze asupra calităţii de succesori ai fratelui decedat în persoana lui E.V.D. şi a lui Ş.V.D., aşa cum a decis şi Curtea Supremă de Justiţie, deoarece – dată fiind situaţia concretă – era necesară o analiză mai aprofundată a vocaţiei succesorale, nefiind suficientă doar menţiunea că această calitate a fost probată prin simpla prezentare a certificatului de moştenitor. în primul rând, prezintă elevanţă data încuviinţării adopţiei reclamanţilor E.V.D. şi Ş.V.D. de către D.P.I., din speţă nerezultând decât faptul că trecerea în registrul de stare civilă a noii situaţii juridice a fost făcută la 6.11.1954. Distingem, în consecinţă, două situaţii:
– adopţia a fost încheiată înainte de 1.02.1954 (data intrării în vigoare a Codului familiei). Vom avea în vedere, astfel, art. 315 C. civ.: “Cel adoptat nu va dobândi nici un drept de moştenire asupra bunurilor rudelor adoptatorului, dar va avea asupra moştenirii adoptatorului aceleaşi drepturi ca şi copiii născuţi din căsătorie, chiar dacă în urma adopţiei s-ar naşte asemenea copii din căsătorie” ; observăm că, din punct de vedere succesoral, regimul e similar adopţiei cu efecte restrânse. Dispoziţiile art. 315 C. civ. vor fi coroborate însă cu cele din art. 9 al Decretului nr. 32/1954: “Adopţiile şi înfierile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei rămân supuse legilor în vigoare la data când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor (s. n., R.R.). Toate celelalte dispoziţiuni din Codul familiei privitoare la înfiere vor fi aplicabile, de la data intrării în vigoare a acestui Cod, atât adopţiilor, cât şi înfierilor încuviinţate înainte de această dată”. Conform Codului familiei (până la adoptarea O.U.G. nr. 25/1997), regula o constituia adopţia cu efecte restrânse, iar excepţia – cea cu efecte depline. Prin urmare, adopţiilor încuviinţate înainte de 1.02.1954 li se aplică regimul adopţiei cu efecte restrânse, căci exceptio est strictissimae interpretationis ; astfel, E.V.D. şi Ş.V.D. nu au devenit rude cu L.V., nedobândind vocaţie succesorală decât în ceea ce-l priveşte pe adoptatorul D.P.I.
– adopţia a fost încuviinţată după 1.02.1954, iar în acest caz urmează a fi cercetat tipul adopţiei, în funcţie de acesta fiind stabilite şi drepturile reclamanţilor asupra moştenirii lăsate de L.V., ei neavând vocaţie succesorală în cazul lui L.V. decât în cazul adopţiei cu efecte depline.
Faptul că certificatul de moştenitor este emis în 1998 – ceea ce ne conduce la ideea că L.V. ar fi decedat după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997 – nu justifică o eventuală transformare a adopţiei cu efecte restrânse în adopţie cu efecte depline, altă soluţie conferind retroactivitate legii noi atribuindu-se, pe o perioadă anterioară, un alt statut persoanei adoptate. Nu putem considera acest efect nici un factum futurum, deoarece efectele noi ale unei situaţii trecute sunt reglementate de legea nouă doar în măsura în care situaţia trecută era aptă de a produce acele efecte. Cu alte cuvinte, legea nouă nu poate conferi unui fapt trecut efecte pe care acesta nu era apt a le genera sub imperiul legii în vigoare la momentul realizării faptului – în speţă, adopţia.
II. Problema centrală rămâne cea a regimului juridic aplicabil imobilului, fiind de luat în consideraţie chestiuni precum trecerea sa în patrimoniul statului, titlul cu care s-a făcut această trecere, soarta contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către stat cu intervenienţii, buna-credinţă sau reaua-credinţă a cumpărătorilor şi relevanţa sa concretă.
1. Natura juridică a preluării imobilului de către stat. Din relaţiile “contradictorii” obţinute de prima instanţă credem totuşi că se desprinde destul de clar natura preluării imobilului de către stat, raţionamentul bazându-se pe atitudinea consecventă a statului relative la acest imobil, cu referire şi la textele de lege invocate. Astfel, Decretul nr. 218/1960, prevede în art. III că “dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de faţă (1 iulie 1960, -n.n.), în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951 (s. n., -R.R.), se prescrie prin doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesiune”, iar Decretul nr. 712/1966 consolidează dispoziţia art. III ale Decretului nr. 218/1960, arătând că “bunurile ce se încadrează în prevederile art. III ale Decretului nr. 218/1960 (…) şi se află în posesia unor organizaţii socialiste, sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste”. Rezultă, în mod evident, că Decretele nr. 218//1960 şi 712/1966 nu puteau constitui “titlu” (în vederea înscrierii dreptului statului în registrele de transcripţiuni-inscripţiuni) decât în una din cele două situaţii expres arătate în art. III al Decretului nr. 111/195112). Cum din datele speţei nu reiese că ar fi vorba de una din procedurile Decretului nr. 111/1951, suntem în situaţia unei preluări fără titlu, “recunoscută” chiar de stat prin Decretul nr. 218/1960. Aşadar, situaţia – interpretată ca neclară – referitoare la aplicarea diferitelor texte legale este consecinţa unei preluări în fapt, Decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 neconstituind titlu”.
Argumentului expus anterior i se adaugă cel puţin două. Primul este dat de faptul că Decretul nr. 218/1960 se referă explicit la bunurile aflate “în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste” ; or, pentru a fi în prezenţa unei posesii utile, aceasta trebuie să fie neviciată, iar viciul evident ce afectează această “posesie” este violenţa. Al doilea argument vizează concordanţa prevederilor actelor normative sus-menţionate cu sistemul de transcripţiuni-inscripţiuni, deoarece informaţiile speţei indică faptul că dreptul statului a fost transcris în temeiul Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966. însă, potrivit sistemului de transcripţiuni-inscripţiuni, transcrierea unui drept are doar efect de opozabilitate, nu şi un efect constitutiv, astfel încât anterior efectuării acestei formalităţi trebuia să existe un act constitutiv sau translativ al dreptului de proprietate în favoarea statului, iar cele două decrete nu au jucat, prin ele însele, rolul unui titlu.
Analiza noţiunii de “titlu” în raport cu decretele amintite trebuie corelată şi cu alte dispoziţii legale incidente în cauză, în primul rând cu Legea nr. 112/1995. Aparent, acestea reprezintă un “titlu” în conformitate cu H.G. nr. 20/1996 (care constituie tocmai normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995), adică un act juridic justificativ pentru dobândirea dreptului de proprietate în favoarea statului. Cercetând din punct de vedere terminologic definiţia propusă ad hoc, observăm că Decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 sunt, de fapt, acte juridice cu o natură specifică, fiind acte normative, deci de aplicare generală. Aşa fiind, după cum am mai arătat, prin ele însele, aceste decrete nu respectă condiţiile pentru a fi “titlu”, atât timp cât nu reflectă transferul dreptului de proprietate asupra imobilului individualizat în favoarea statului. Ca şi în alte cazuri, este necesară incidenţa unui fapt juridic sau a altui act juridic pentru a caracteriza şi a conferi aplicare concretă acestor decrete. în speţă, acest fapt juridic a fost considerat – de o parte a practicii judiciare – drept o posesie a statului, pe care însuşi Decretul nr. 218/1960 o aminteşte, care ar conduce la o “uzucapiune prescurtată” în favoarea statului. Argumentul nu rezistă însă unei observaţii amănunţite, deoarece, aşa cum s-a mai arătat, Decretul nr. 218/1960 se referă expressis verbis la modificarea Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, iar o extindere către domeniul prescripţiei achizitive este forţată, contravenind regulii exceptio est strictissimae interpretationis. Pe de altă parte, se poate discuta în legătură cu retroactivitatea acestor două decrete, căci, referindu-se la termene deja împlinite, aplică unor facta praeterita legea nouă; în realitate, atribuindu-se retroactiv o aparentă de legalitate unor preluări în fapt.
Această discuţie a fost necesară din punct de vedere al incidenţei H.G. nr. 20/1996 în litigiul de faţă – contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate în noiembrie 1996 – întrucât, din punct de vedere al regimului juridic, imobilele preluate fără titlu, ca şi cele preluate fără titlu valabil se supun aceloraşi reguli, conform prevederii-cadru din Legea nr.213/1998) şi detaliată în Legea nr. 10/2001. în concluzie, este exclusă incidenţa în speţă a Legii nr. 112/ 1995, reclamantul urmând a susţine revendicarea potrivit dreptului comun – cum de altfel se şi întâmplă în litigiul de faţă -, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
2. Soluţii posibile incidente în cauză. Relevanţa bunei-credinţe a subdobânditorilor. Error communis facit ius. Fiind stabilit, aşadar, că statul nu a fost nici un moment proprietar asupra imobilului revendicat, urmează a lămuri problema sancţionării, în speţă, a situaţiei în care statul a vândut bunul unor terţi, încercând a propune soluţii şi temeiuri juridice pe cele două direcţii posibile – nulitatea relativă şi nulitatea absolută -, cu referire şi la posibilitatea menţinerii acestor contracte de vânzare-cumpărare.
Luând ca primă ipoteză de lucru schema vânzării lucrului altuia, observăm că în soluţiile prezentate de practica judiciară şi doctrină se oferă anulabilitatea sau, potrivit altor opinii, rezoluţiunea. Astfel, o asemenea construcţie juridică nu poate primi valenţe de validitate de sine-stătătoare, întrucât ar contraveni principiului nemo dat quod nori habet (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet) şi, nu în ultimă instanţă, chiar ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzută în art 41 alin. 1 şi 2 din Constituţie; însă, unită cu buna-credinţă a achizitorului, vânzarea lucrului altuia este doar anulabilă.
Relativ recent, s-a susţinu ideea conform căreia subdobânditorul de bună-credinţă al unui bun imobil, în cadrul cumpărării unui bun ce nu aparţine vânzătorului, devine proprietar al respectivului imobil, opunând “titlul” său lui verus dominus, acesta devenindu-i deci opozabil. Raţiunile care stau la baza acestei soluţii se deduc, în principal, din ocrotirea bunei-credinţe şi/sau din regula error communis facit ius. Vom încerca, în cele ce urmează, să demonstrăm, că principiile enunţate anterior nu pot contrabalansa, cel puţin în speţă, titlul de proprietate al adevăratului proprietar, făcând şi scurte consideraţii generale asupra celor două reguli amintite.
Preluată iniţial din sfera conduitelor morale, buna-credinţă, a fost în mod treptat, dar sistematic, încorporată în termeni juridici. În principal, în materia actelor juridice buna-credinţă a evoluat pe două coordonate, corespunzătoare celor două etape ce configurează traseul acestei manifestări de voinţă.:
– loialitatea la încheierea actului juridic;
– activitatea onestă în executarea actului juridic,
adăugându-li-se, pentru întregul sistem juridic, elemente de credinţă eronată, de convingere greşită pe care o are persoana cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care legea ţine seama pentru a-i recunoaşte fie dreptul însuşi, fie numai alte efecte juridice.
În ceea ce priveşte acest din urmă aspect – care, de altfel, ne şi interesează în cazul dat -, observăm că recunoaşterea bunei-credinţe cu referire la D.C., H.F. şi H.C., L.E. şi L.V. ar conduce fie la nulitatea relativă a contractelor de vânzare-cumpărare, fie chiar la dobândirea dreptului de proprietate. în primul rând, buna-credinţă e cerută în momentul încheierii actului juridic. Astfel, pentru a afirma că o persoană este de bună-credinţă trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile necesare acestei stări psihice în chiar momentul exprimării consimţământului -în speţă, la 14.11.1996, 15.11.1996, respectiv 25.11.1996. Dintre aceste condiţii, cel puţin una presupune şi o activitate cu o anumită anterioritate în timp faţă de momentul propriu-zis al vânzării-cumpărării, adică diligenta, obligaţia de a se informa asupra termenilor contractuali şi asupra situaţiei de fapt reale. îndoiala dă naştere culpei (oricât de mică), ceea ce conduce la rea-credinţă. Practic, prin condiţia diligenţei cumpărătorului la încheierea contractului, orice dubiu asupra calităţii de proprietar a vânzătorului este, în mod inevitabil, generator de rea-credinţă, întrucât prudenţa terţului achizitor, în cazul în care se manifestă, va arăta – finalmente – că vânzătorul nu este veritabil proprietar al imobilului. Or, în speţă, “itinerarul” juridic al bunului este suficient de convingător pentru a determina terţul să aibă o atitudine reticentă faţă de validitatea titlului statului. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 25.06.1996 nu poate constitui, aşa cum ar părea la o primă vedere, un argument solid în favoarea bunei-credinţe a cumpărătorului, căci instanţa supremă, prin decizia sa, nu a “validat” titlul statului, nepronunţându-se asupra fondului dreptului; în temeiul acestei hotărâri s-a mentinut stătu quo-ul existent înainte de introducerea acţiunii în justitie de către E.V.D. si Ş.V.D.
Nu mai puţin, promovarea recursului în anulare constituie un indiciu pentru a pune la îndoială buna-credinţă a cumpărătorilor D.C., H.F. şi H.C., L.E. şi L.V. În acest context menţionăm şi faptul că aceştia aveau pregătire de specialitate, după cum a reţinut însăşi Curtea Supremă de Justiţie în considerentele deciziei sale din 2001; prezumţia de bună-credinţă funcţionează in concreto, prin raportare la toate condiţiile şi circumstanţele situaţiei date, nefiind excluse criteriile subiective şi/sau aparent subiective. Corelând aceste date cu faptul că Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996 nu sunt incidente în cauză, se conturează mai pregnant ideea relei-credinţe a cumpărătorilor.
După observaţiile făcute anterior, problema ridicată de error communis facit ius se pune în termeni mai simpli. Aceasta, deoarece printre condiţiile necesare aplicării regulii amintite se numără şi buna-credinţă a terţului achizitor. Cerinţele trebuind întrunite în mod cumulativ, rezultă că absenţa oricăreia dintre ele – în cazul dat, este vorba despre buna-credinţă -conduce la inaplicabilitatea principiului. în aprecierea teoriei aparenţei în drept intervine atât un aspect pozitiv – convingerea asupra conformităţii conduitei persoanei cu legea -, dar şi unul negativ – ignorarea, necunoaşterea unui viciu care afectează dobândirea dreptului sau chiar inexistenţa dreptului. Această convingere greşită, care, în plus faţă de principiul clasic al bunei-credinţe, trebuie să fie comună, obştească, va avea la bază – în mod necesar – o examinare atentă a legitimităţii dreptului. Ideea se reflectă, pe plan juridic, într-o adevărată obligaţie de informare care-i incumbă terţului dobânditor, ea fiind şi un corolar al invincibilităţii erorii. Dat fiind că este vorba despre o eroare comună, conduita nu poate fi apreciată decât după un criteriu dual: în abstract – relativ la persoană (bonus pater familias) şi în concret -în funcţie de operaţiunea care este realizată. în cazul dat, intervenienţii nu îndeplinesc nici unul dintre criteriile menţionate, atât formaţia lor profesională, cât şi vânzarea -cumpărarea ce a avut ca obiect un imobil cu o situaţie şi cu un regim juridic deosebit îndreptăţindu-ne a crede nu numai că subdobânditorii nu au fost de bună-credinţă la încheierea actului, dar şi că eroarea în care aceştia pretind că au fost nu răspunde cerinţelor de a fi comună şi invincibilă.
În acest context se pune şi chestiunea unei adevărate excepţii de la resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis pe temeiul dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor imobiliare. Doctrina şi jurisprudenţa în materie nu sunt unitare, conturându-se două tendinţe diametral opuse :
-într-o opinie se susţine că această ipoteză este o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, prevalând buna-credinţă, corelată cu menţionarea siguranţei circuitului civil, astfel încât subdobânditorul ar trebui protejat juridic, cu atât mai mult cu cât, pornindu-se de la definiţia nulităţii – actul juridic neproducând efectele contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului – ar rezulta că efectele relative la terţul achizitor nu vin în contradicţie cu scopul normei legale înfrânte, astfel încât nu s-ar justifica extinderea sancţiunii nulităţii şi a efectelor sale şi în ceea ce-l priveşte pe terţ;
-într-o a doua opinie se arată, dimpotrivă, că recunoaşterea acestei excepţii, pe lângă faptul că ar goli de conţinut un principiu ce guvernează efectele nulităţii, nu are o consacrare legislativă ca atare. Faptul că Legea nr. 7/1996 are în vedere două ipoteze prin care se reglementează cazurile subdobânditorului de bună-credinţă cu titlu oneros, respectiv gratuit – art. 36 pct. 1, coroborat cu art. 37, precum şi art. 38 -, iar Legea nr. 10/2001 vorbeşte -într-o dispoziţie controversată a art. 46 – despre “acte încheiate cu bună-credinţă” nu ne îndreptăţesc – considerăm – să afirmăm generalitatea regulii potrivit căreia dobândirea subsecventă a unui bun imobil nu este afectată de resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis; în plus, dacă aceasta era o normă de principiu, nu mai era necesară determinarea prin legi speciale a unor cazuri particulare, ci – eventual – doar a unor excepţii de la “regulă”. De asemenea, riscăm a transforma o situaţie de excepţie într-un principiu de aplicabilitate generală, cu acoperire limitată practic doar de buna sau reaua-credinţă a terţului, contravenind regulilor de interpretare juridică, mai ales că în cazul acţiunii în revendicare soluţia e dată de o comparare a titlurilor, care ar fi pur formală, din moment ce – oricum – pentru ipoteza relei-credinţe avem o sancţiune distinctă – nulitatea absolută determinată de o cauză ilicită.
Nici invocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu acoperă situaţia din speţă. Conform art. 46 alin. 1 – “Actele juridice de înstrăinare (…) având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (s. n., -R.R.)”, celelalte alineate ale textului fiind interpretate în lumina alin. 1; or, la data înstrăinării actul nu era valabil, făcându-se o greşită aplicare a normelor Legii nr. 112/1995, astfel încât o discuţie privind alineatul 2 al art. 46, fiind abia subsecventă interpretării alineatului 1, este inutilă în cazul dat.
Considerăm că, pe fond, soluţia trebuie căutată pe domeniul nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în primul rând pentru faptul că ambele părţi au fost de rea-credinţă la încheierea actelor juridice. Dincolo de acest fapt, observăm că în speţă temeiurile nulităţii absolute se regăsesc pe mai multe paliere. În primul rând, obiectul vânzării-cumpărării nu îndeplineşte condiţia liceităţii, întrucât au fost încălcate normele imperative ale art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, care se referă în mod expres la imobilele preluate cu titlu. Pornind de la încălcarea acestor dispoziţii se poate discuta şi dacă nu sunt îndeplinite chiar condiţiile fraudei la lege, interpretând nesocotirea art. 1 alin. 1 ca pe o folosire deviată de la finalitatea specifică a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru a fi eludate normele de principiu în materia garantării şi reglementării dreptului de proprietate – art. 41 din Constituţie şi art 480-481 C. civ. Nu în ultimul rând, se poate face o interesantă discuţie asupra nevalabilităţii cauzei actului juridic.
S-a arătat că reaua-credinţă, ca element ilustrativ al cauzei ilicit, nu trebuie neapărat regăsită la ambele părţi contractante, fiind suficient scopul ilicit din partea statului şi doar cunoaşterea de către cocontractant a faptului că statul a urmărit o cauză ilicită sau, chiar mai mult, că acest scop nici măcar nu trebuie cunoscut de cocontractant. în ceea ce priveşte această opinie, apreciem că relaţia va fi permanent corelată cu buna sau reaua-credinţă. Aceasta, deoarece simpla cunoaştere a scopului ilicit este un element al relei-credinţe, ducând la nulitatea absolută. Pe de altă parte, în situaţia necunoaşterii de cealaltă parte a scopului ce animă statul, considerăm că, pentru a reţine reaua-credinţă, e obligatoriu ca partea să fi acceptat măcar – în sensul dubiului real – existenţa scopului ilicit al vânzătorului.
III. Concluzii. Considerăm că instanţa supremă trebuia să respingă acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă – fiind o chestiune de drept, Curtea Supremă de justiţie se putea pronunţa ea însăşi asupra excepţiei, care este, de altfel, una absolută, ce poate fi invocată şi din oficiu. Dincolo de chestiunile procedurale, am considerat că problema de fond merita o atenţie specială, dată fiind rezonanţa sa în practică şi necesitatea de a încerca o clarificare pornind de la un caz concret, a anumitor noţiuni des uzitate în materia revendicării imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
