C.fisc. art. 253 alin. (5)
Poate beneficia de cotă de impozit pe clădiri prevăzută în art. 253 alin. (5) Codul fiscal, persoana juridică care deţine în proprietate o clădire care a fost evaluată, conform reglementărilor contabile, evaluarea contabilă rezultată fiind înregistrată ca atare în contabilitate.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 810 din 13 septembrie 2010, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 130/27.01.2010 pronunţată în dosarul nr. 3182/30/2009, Tribunalul Timiş a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, societate comercială, împotriva pârâtei Primăria Municipiului Timişoara – Direcţia Fiscală având ca obiect cererile de anulare a Dispoziţiei nr. 33/12.05.2009 şi a Deciziei de impunere nr. 7330/19.03.2009 ca fiind netemeinice şi nelegale precum şi suspendarea punerii în silită a Deciziei de impunere în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 completată şi modificată prin Legea nr. 262/2007, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta şi prin decizia civilă nr. 810/13.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 3182/30/2009, Curtea de Apel Timişoara la respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu motivarea că în speţă este vorba despre un imobil achiziţionat de reclamantă la data de 05.06.2003 la valoarea de 367.709,20 lei şi se contestă modul în care organul fiscal a calculat pe seama societăţii diferenţele de impozit pe clădire pe anii 2007 şi 2008, precum şi majorările de întârziere calculate până la data de 23.03.2009.
Reclamanta recurentă contestă cota impozitului pe clădiri de 5% şi respectiv 10%, aplicată la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitate, considerând că la valoarea clădirii se aplică cota de impozitare cuprinsă între 0,25% şi 1,5% stabilită prin Hotărâre a Consiliului Local în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, arătând că dispoziţiile cuprinse în fraza a -11-a a punctului 55 lit. b), priveşte acele clădiri, la care au fost efectuate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere.
Recurenta, prin cererea de recurs invocă faptul că hotărâre atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond a motivat eronat hotărârea şi cu o greşită interpretare prin trimiterea la dispoziţiile punctului 55 litera b) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Codului Fiscal şi pe dispoziţiile art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, deoarece au fost scoase din context numai acele dispoziţii care au permis instanţei de fond o interpretare şi o aplicare greşită, iar pe cale de consecinţă respingerea acţiunii şi că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 253 alin.(1), (2) şi (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Codului Fiscal cu modificările şi completările ulterioare.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit de către Curte, întrucât temeiul de drept aplicabil speţei nu reiese din probele administrate în cauză, sau din răspunsurile formulate de părţi, reevaluarea este o instituţie de drept contabil, supusă reglementarilor imperative în materie, iar nu o stare de fapt lăsată de legiuitor la aprecierea subiectiva a organului fiscal sau a contribuabilului.
Prin operaţiunea de reevaluare a imobilizărilor corporale existente în patrimoniul persoanelor juridice se realizează actualizarea valorii elementelor patrimoniale din raportările contabile pentru aducerea acestora la costul curent sau la valoarea de intrare actualizată, în corelare cu utilitatea bunurilor şi cu valoarea de piaţă a acestora.
Pct. 109 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, stipulează că ,,(1) Reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanţului. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de profesionişti calificaţi în evaluare, membri ai unui organism profesional în domeniu, recunoscut naţional şi internaţional”.
Aceste dispoziţii legale sunt imperative, iar reevaluarea imobilizărilor corporale trebuie făcută numai pe baza unei evaluări autorizate şi nicidecum în altă modalitate.
După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, înregistrarea în a investiţiilor efectuate, invocată de către reclamantă nu poate fi asimilată cu o reevaluare a valorii imobilului.
Chiar temeiul de drept invocat de către reclamantă, respectiv art. 253 alin. (1), (2) şi (6) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Codului Fiscal cu modificările şi completările ulterioare, prevede imperativ obligaţia reevaluării imobilului, iar în cazul celor neevaluate cota de impozitare este între 5% şi 10%.Lucrările de consolidare, reconstruire şi modernizare a imobilului invocate de către reclamantă, nu reprezintă o reevaluare a imobilului în sensul definiţiilor redate mai sus.
Art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, prevede că ,,în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului – persoană juridică’’, astfel o clădire nu poate fi considerată reevaluată, cu consecinţa aplicării cotei de impozitare stabilită de consiliile locale între 0,25% şi 1,5% pentru clădirile reevaluate, în lipsa unui raport de evaluare întocmit în conformitate cu reglementările contabile.
Aplicarea cotei de impozitare aferentă impozitul datorat pentru clădirile reevaluate este condiţionată de existenţa unui raport de reevaluare, întocmit conform reglementarilor contabile, raport de reevaluare ce nu a fost înregistrat în evidenţa contabilă a reclamantei.
De altfel, prin acţiunea formulată reclamanta recurentă arată că a întocmit un raport de reevaluare la data de 31.12.2008, însă acest raport nu a fost înregistrat în evidenţa contabilă a reclamantei şi nici nu a fost prezentat organului fiscal la data întocmirii actelor de impunere, respectiv martie 2009, împreună cu nota contabilă prin care s-a înregistrat în reevaluarea.
Curtea a constatat că lucrările de reconstituire, consolidare, modernizare etc., invocate de către recurenta reclamantă au fost efectuate la o clădire care nu a fost anterior reevaluată conform prevederilor legale în materie, fiind astfel aplicabile prevederile pct. 55 litera „e” din H.G. nr. 44/2004, modificată, conform cărora „ (…) impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) (…)”.
Mai mult, din textul alineatului (6) al articolului 253 reiese că această cotă de 5% şi 10%, se aplică la valoarea de inventar a clădirii până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare, deci nu până în momentul în care persoana juridică respectivă înregistrează în contabilitate lucrări de modernizare, reconstrucţie, etc., indiferent de valoarea şi amploarea acestora.
Prevederile pct. 55 litera „b”, fraza finală, invocate de reclamantă, fac referire, tot la clădirile care au fost supuse reevaluării în cei trei ani anteriori anului fiscal de referinţă, aducând o completare în sensul că, în cazul în care, ulterior reevaluării acestora, sunt efectuate alte lucrări de reconstituire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administraţie, nu este necesară o nouă reevaluare în interiorul termenului de trei ani, temei de drept ce a fost instituit pentru executarea prevederilor art. 253 alin. (6) C.fisc..
Astfel, susţinerea reclamantei recurente în sensul că, raportat la Hotărârea A.G.A. din 30.04.2005 şi P.V. de recepţie de la aceeaşi dată, organul fiscal trebuia să considere că, clădirea a fost reevaluată ca urmare a efectuării lucrărilor de extindere şi mansardare, conform dispoziţiilor pct. 55 alin. (5) lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare ale codul fiscal, nu poate fi reţinută, deoarece clădirea la care au fost efectuate lucrările de extindere şi mansardare nu a fost reevaluată la acea data conform dispoziţiilor legale arătate mai sus.
Recurenta mai arată că, deşi instanţa de fond a încuviinţat administrarea în cauză a probei cu efectuarea unei expertize tehnice judiciare contabile, expertiza ce a fost efectuată, instanţa de fond nu a făcut nici o referire la această probă în motivarea hotărârii recurate şi nici nu a înlăturat această probă, motiv ce nu constituie caz de casare sau modificare a hotărârii recurate, conform prevederilor art. 304 C. proc. civ., întrucât în speţă se pune problema interpretării unor dispoziţii legale, ce cad în sarcina exclusivă a instanţei de judecată şi nicidecum a expertului.
Prin soluţia pronunţată se deduce că, Tribunalul nu a luat în considerare raportul de expertiză contabilă, probă pe care Curtea a considerat-o inutilă şi neconcludentă cauzei, iar soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă.
Punându-se numai problema interpretării unor dispoziţii legale, în mod corect Tribunalul nu a apelat la dispoziţiile art. 212 C. proc. civ., nefiind necesară întregirea expertizei deja efectuate sau o nouă expertiză sau contraexpertiză.
Împrejurarea că pârâta intimată prin Adresa nr. E12008-035749/06.01.2009 a admis contestaţia reclamantei cu privire şi la impozite aferente anilor din litigiu nu are relevanţă câtă vreme, în dosarul de faţă se analizează legalitatea actelor fiscale, reprezentate de Dispoziţia nr. 33/12.05.2009 şi Decizia de impunere nr. 7330/19.03.2009, iar instanţa de judecată a considerat că aceste acte sunt emise cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
