În condiţiile invocării concomitente a 2 excepţii de fond (cea a lipsei de interes şi cea a prescripţiei dreptului material la acţiune), instanţa de fond era datoare să acorde prioritate excepţiei lipsei de interes, deoarece se impune stabilirea mai întâi a folosului practic urmărit de reclamant pentru a cere constatarea nulităţii unui act juridic.
În condiţiile invocării concomitente a 2 excepţii de fond (cea a lipsei de interes şi cea a prescripţiei dreptului material la acţiune), instanţa de fond era datoare să acorde prioritate excepţiei lipsei de interes, deoarece se impune stabilirea mai întâi a folosului practic urmărit de reclamant pentru a cere constatarea nulităţii unui act juridic.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. 127/R/5 mai 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 323/2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa la data de 21 ianuarie 2010 în dosarul nr. 3461/190/2009 s-au admis excepţiile invocate de pârâţii SG şi SV, s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul VIO împotriva pârâţilor SG şi SV.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi din oficiu conform art. 3041 C.proc.civ., tribunalul constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.
Ca temei al nulităţii absolute s-a invocat:
1. lipsa discernământului care împiedică exprimarea unui consimţământ valabil;
2. lipsa cauzei şi lipsa obiectului, deoarece dreptul de proprietate nu poate fi transmis pentru lipsa formei, pe de o parte, iar pe de altă parte, proprietatea s-a transmis prin contractele de încheiate anterior pronunţării sentinţei civile nr. 6966/1998.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâţi instanţa a fost sesizată cu 2 excepţii de fond şi anume: excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii în nulitatea antecontractului şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anularea contractului.
În mod corect, în baza art. 137 alin. 1 C.proc.civ. instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor, care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, dat fiind faptul că unirea acestora cu fondul nu poate avea loc decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Însă, excepţiile trebuie soluţionate nu haotic, ci într-o anumită ordine, care trebuie dedusă din caracterul şi efectele pe care le determină fiecare excepţie invocată.
Numai după ce se stabileşte folosul practic urmărit de reclamant, deci numai dacă se respinge excepţia lipsei de interes, instanţa poate analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Conform minutei şi dispozitivului hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond a admis ambele excepţii. Cu toate acestea, acţiunea s-a respins ca fiind prescrisă, deşi s-a reţinut ca întemeiată şi excepţia lipsei de interes.
Totodată, în considerentele acţiunii nu se argumentează temeiurile pentru care s-a apreciat că reclamantul nu urmăreşte niciun folos practic prin promovarea acţiunii în nulitate, întreaga motivare a instanţei fiind grefată pe considerente teoretice ale interesului.
În condiţiile în care s-ar fi apreciat întemeiată excepţia lipsei de interes, admiterea acesteia împiedica instanţa să analizeze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În soluţionarea celei de a doua excepţii, cea a prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că motivul invocat al lipsei de discernământ se circumscrie unei cauze de nulitate relativă, supusă prescripţiei în termenul general de 3 ani, fără însă a indica momentul de la care începe să curgă termenul.
În privinţa celorlalte motive invocate, lipsa obiectului şi cauzei, instanţa a reţinut că şi acestea sunt motive de nulitate relativă dat fiind faptul că sunt grefate pe lipsa de discernământ.
Tribunalul nu poate împărtăşi statuarea instanţei de fond în sensul că lipsa obiectului şi a cauzei, invocate prin acţiunea introductivă, s-au grefat pe lipsa discernământului, această reţinere a instanţei neavând nicio justificare de fapt sau de drept.
Acţiunea introductivă a fost formulată în termeni clari, neechivoci, din cuprinsul ei rezultând fără niciun dubiu că lipsa cauzei şi a obiectului, invocată ca motiv de nulitate absolută se grefează nu pe lipsa discernământului, ci pe lipsa formei, pe lipsa lucrului vândut care a ieşit din patrimoniul înstrăinătorului la data încheierii contractelor de donaţie.
Or, dacă într-adevăr lipsa discernământului constituie un motiv de nulitate relativă, care este prescriptibilă în termenul general, instanţa de fond era datoare să analizeze dacă nu cumva lipsa obiectului şi a cauzei pentru considerentele invocate de reclamant în cuprinsul acţiunii sale (lipsa formei, lipsa lucrului vândut ieşit din patrimoniul său) constituie motive de nulitate absolută, care fac ca acţiunea în nulitate întemeiată pe lipsa de obiect şi cauză să fie imprescriptibilă.
Întrucât între considerentele şi dispozitivul hotărârii există contradicţie vădită, iar considerentele nu cuprind motivele pentru care excepţia lipsei de interes a fost admisă, tribunalul în baza art. 312 C.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 7 C.proc.civ. va admite recursul declarat, va casa în tot hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Bistriţa.
În rejudecare, instanţa de fond va soluţiona excepţiile în ordinea lor firească, pronunţându-se mai întâi asupra excepţiei lipsei de interes.
Numai în condiţiile în care această excepţie va fi găsită ca neîntemeiată şi se va respinge, instanţa de fond va analiza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ansamblul ei, ţinând seama de motivele de nulitate invocate de reclamant (lipsa de discernământ, lipsa obiectului, lipsa cauzei) şi arătând momentul de la care începe cursul prescripţiei.
Fondul cauzei va fi antamat numai dacă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se va găsi neîntemeiată.
