– art. 480 cod Civil;
– Legea nr. 10/2001;
DECIZIA CIVILA NR.1170 R
Sedinta publica din data de 23.09.2010
Prin cererea din data de 18.10.2007 înregistrata la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti sub nr. 1990/299/2007, reclamanta N. I. D. a chemat în judecata pe pârâtii M. I. si M. A., solicitând instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa oblige pârâtii la a-i lasa în deplina proprietate si linistita posesie reclamantei imobilul situat în Bucuresti, cu terenul aferent si sa-i oblige pe pârâti la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea actiunii s-a aratat ca imobilul revendicat a fost dobândit de tatal reclamantei prin cumparare de la numitul V. N., în baza contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 33432 de fostul Tribunal Ilfov Sectia Notariat si transcris sub nr. 10482/4.07.1945.
Autorul reclamantei a decedat la data de 29.06.1998, fiind mostenit de catre fiica sa astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 79/16.07.1998.
Imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Lege nr. 92/1950, pozitia nr. 458, în legatura cu acest aspect reclamanta aratând ca autorul ei era exceptat de la nationalizare.
Reclamanta arata ca nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului a fost constatata prin sentinta civila nr. 361/28.05.2001 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a V-a Civila, ramasa definitiva si irevocabila.
Reclamanta mai arata ca dupa preluarea de catre stat imobilul a fost divizat în doua unitati locative identificate astazi prin apartamentele nr. 1 si 4. Ulterior, în 1996, apartamentul nr. 4 a fost înstrainat de catre stat prin SC H. N.SA, în temeiul Legii nr. 112/1995 catre pârâtii din prezenta cauza.
În opinia reclamantei statul avea un titlu viciat, singurul titlu valabil fiind cel al autorului ei care are o data certa anterioara titlului pârâtilor.
Reclamanta sustine ca pârâtii nu au fost de buna credinta la data achizitionarii imobilului deoarece aveau cunostinta despre modul în care a fost preluat de catre stat.
În drept actiunea a fost întemeiata pe dispozitiile art. 480 – 481 Cod civil.
Pârâta M. A. a formulat întâmpinare aratând ca nu are calitatea procesuala pasiva în conditiile în care a înstrainat imobilul la data de 19.04.2007 catre numitul L. A V. M. Pârâta precizeaza ca vânzarea a fost posibila în urma divortului de sotul sau si a partajului voluntar încheiat cu acesta din urma.
Prin încheierea de la data de 17.01.2008 Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a luat act de precizarea cererii reclamantei în sensul ca adresa imobilului revendicat este str. B. nr. 14 si nu 14 B cum din eroare s-a indicat. Prin aceeasi încheiere s-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor, acordându-se termen pentru precizarea cererii de catre reclamanta în conditiile art. 132 Cod procedura civila.
Prin cererea din data de 31.01.2008 aflata la fila 42 dosar fond, reclamanta si-a precizat actiunea în sensul ca revendica apartamentul nr. 4 de la actualul proprietar si anume L. A. V. M.
Precizându-si actiunea pe latura pasiva, reclamanta a solicitat sa fie obligat pârâtul sa-i lase în deplina proprietate apartamentul nr. 4 compus din doua camere de locuit si dependinte în suprafata utila de 49,92 m.p (conform actelor) si 59,92 m.p (conform cadastrului), precum si cota parte indiviza de 11,27 % din partile de folosinta comuna împreuna cu terenul de 55,45 m.p situati sub constructie.
Pârâtul L. A. V. M. a depus întâmpinare invocând exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare fata de existenta legii speciale si exceptia lipsei calitatii procesuale active fata de faptul ca nu exista identitate între fostul proprietar al imobilului si autorul reclamantei.
Pe fond pârâtul arata ca actiunea este netemeinica întrucât actiunea în revendicare introdusa de reclamanta în contradictoriu cu statul fusese respinsa în mod irevocabil de catre Înalta Curte, anterior încheierii actului de vânzare – cumparare din anul 2007. Pârâtul invoca în favoarea sa principiul validitatii aparentei în drept.
La data de 03.04.2008 pârâtul L. A. V. M. a formulat cerere de chemare în garantie în contradictoriu cu numita M. A., solicitând ca în masura în care se va admite actiunea sa fie obligata chemata în garantie la restituirea pretului imobilului în valoare de 70.000 Euro.
Pârâta M. A. a formulat la rândul ei cerere de chemare în garantie împotriva garantilor M. B. prin P. G., SC H. N. SA si M. E. si F.
Chematul în garantie S. R. prin M. E. si F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii introductive, ca nefondata si cererii de chemare în garantie a SC H. N. SA, în situatia în care ar cadea în pretentii.
La data de 29.01.2009 pârâtul L. A. V. M. a formulat o cerere prin care invoca exceptia prescriptiei achizitive sub forma uzucapiunii scurte.
Invocarea uzucapiunii pe cale incidentala a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata unei taxe de timbru în cuantum de 6086,52 lei, aceasta fiind achitata.
Prin sentinta civila nr. 6992/21.05.2009 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul nr. 19990/299/2006, s-a respins actiunea precizata ca inadmisibila, s-a respins exceptia lipsei de interes invocata de reclamanta, s-a respins exceptia inadmisibilitatii invocata de reclamanta cu privire la solicitarea constatarii prescriptiei achizitive pe cale incidentala, s-a respins cererea pârâtului prin care se solicitat constatarea uzucapiunii ca neîntemeiata, s-a respins cererea de chemare în garantie formulata de pârât ca neîntemeiata, s-a respins cererea de chemare în garantie formulata de M. A., de asemenea ca neîntemeiata, s-a luat act ca reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecata, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 6087 lei cu titlu de cheltuieli de judecata catre pârât si s-a respins cererea chematei în garantie M. A. cu privire la cheltuielile de judecata ca neîntemeiata.
În motivarea sentintei s-a aratat ca prin decizia civila nr. 26/2003, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 6171/2003, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, s-a recunoscut valabilitatea titlului de proprietate al numitilor M. A. si M. I. asupra imobilului în cauza, acest lucru intrând sub puterea lucrului judecat.
Cu privire la fondul actiunii principale instanta a retinut inadmisibilitatea cererii decurgând din considerentele deciziei nr. 33/2008 pronuntata de ICCJ.
Anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operatiunii juridice de restituire integrala ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun în materia revendicarii, reprezentat prin dispozitiile art. 480 si art. 481 din Codul civil. Legea noua extinde aplicarea principiului restitutio in integrum si totodata diversifica amplu gama masurilor reparatorii pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ si în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Instanta a avut în vedere faptul ca legea speciala stabileste si o posibilitate de reparatie în echivalent. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c. din Legea nr. 10/2001 daca imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Având în vedere solutia pe actiunea principala, instanta în lumina dispozitiilor art. 60 Cod procedura civila, a respins cererea de chemare în garantie, ca neîntemeiata.
Astfel, temeiul juridic al cererii de chemare în garantie îl reprezinta dispozitiile art. 1337 si uratoarele Cod civil, ori în speta evictiunea nici totala, nici partiala nu s-a produs.
În conditiile în care pârâtul nu a cazut în prezentii fata de reclamant, nici cererea acestuia îndreptata împotriva chematului în garantie – vânzatorul – nu poate fi primita, astfel în baza art. 60 Cod procedura civila, cererea de chemare în garantie este în interdependenta cu soarta actiunii principale fata de pârât.
Aceleasi considerente le-a avut în vedere prima instanta pentru a respinge cererea de chemare în garantie formulata de M. A. în contradictoriu cu M. B. prin P. G.
Cu privire la cererea pârâtului de constatare a intervenirii uzucapiunii scurte, prima instanta a retinut netemeinicia acesteia si totodata a apreciat ca exceptia lipsei de interes si exceptia inadmisibilitatii raportate la aceasta cerere sunt de asemenea neîntemeiate.
Constatând ca doar pârâtul a solicitat cheltuieli de judecata si ca taxa de timbru platita de catre pârât a fost rezultatul introducerii actiunii de catre reclamanta, prima instanta a apreciat ca aceasta din urma trebuie sa-i plateasca pârâtului contravaloarea cheltuielilor de judecata.
Relativ la cheltuielile de judecata solicitate de chemata în garantie Matei Aurica, prima instanta a retinut ca acestea nu au fost dovedite.
Prin decizia civila nr. 370/A/18.03.2010 s-a respins apelul formulat de reclamanta N. I. D. împotriva sentintei judecatoriei, ca nefondat si de asemenea s-a respins ca nefondata cererea de aderare la apel formulata de apelantul pârât L. A. V. M.
Decizia tribunalului a fost pronuntata în complet de divergenta cu opinie separata în sensul admiterii apelului, a desfiintarii sentintei primei instante si a trimiterii cauzei pentru continuarea judecatii pe fond.
Decizia pronuntata de tribunal în opinie majoritara, are la baza faptul ca actiunea introductiva de instanta este inadmisibila atât prin raportare la principiul specialia generalibus derogant cât si prin raportare la principiul electa una via.
Tribunalul a apreciat ca reclamanta nu are un titlu de proprietate preferabil în conditiile în care nu a formulat cerere de restituire în natura sau de acordare de masuri reparatorii prin echivalent conform dispozitiilor Legii nr. 10/2001 si în conditiile în care actiunea în revendicare introdusa în contradictoriu cu statul a fost respinsa, ca nefondata, fiind admisa cererea de interventie în interes propriu formulata de M. I. si M. A. prin care se solicita constatarea valabilitatii titlului de proprietate al intervenientilor.
Examinând jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul retine ca dreptul de acces la instanta nu este unul absolut, ca în speta atât reclamanta cât si pârâtul au un bun în sensul conventiei si ca pentru respectarea principiului securitatii raporturilor juridice este necesara constatarea preferabilitatii ultimului titlu.
În ceea ce priveste cererea de aderare la apel, tribunalul a constatat ca nu se impune admiterea acesteia deoarece autorii pârâtului aveau un titlu valabil recunoscut prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, care nu mai putea fi desfiintat si nu un just titlu în sensul de act translativ de proprietate lovit de un motiv de nulitate relativa.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta care a solicitat în principal casarea cu trimitere spre rejudecare si în subsidiar modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii apelului reclamantei si actiunii introductive de instanta.
În motivarea recursului se arata ca solutia de casare este justificata pe de o parte de faptul solutionarii actiunii introductive pe exceptie si nu pe fond, iar pe de alta parte de faptul neanalizarii de catre instanta de apel a criticilor legate de obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata catre pârât.
Invocând dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, reclamanta sustine ca prima instanta si instanta de apel nu i-a oferit posibilitatea apararii dreptului de proprietate, încalcând jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Recurenta sustine ca în cauza sunt incidente dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, ca Legea 10/2001 nu interzice apararea proprietatii pe dreptul comun si ca aceasta lege ar fi incompatibila cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului în conditiile în care ar fi interpretata în sensul ca nedepunerea notificarii în termen are drept efect pierderea oricarei posibilitati de aparare a dreptului de proprietate.
Recurenta mai arata ca imobilul a trecut în patrimoniul statului fara titlu si ca nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995.
În fine, recurenta invoca hotarârea pronuntata de CEDO în cauza S. T. împotriva României în care s-a retinut ca nerespectarea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 nu este relevanta atâta timp cât societatea pe actiuni Fondul Proprietatea nu functioneaza în prezent.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila.
Împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs si pârâtul care solicita modificarea deciziei recurate în sensul admiterii exceptiei prescriptiei achizitive în conditiile art. 1842 Cod civil.
Recurentul sustine ca instantele de fond au apreciat în mod gresit cu privire la lipsa justului titlu.
Recursul pârâtului a fost întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Recurentul – intimat – pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia ca nefondat .
În motivarea întâmpinarii se arata ca inadmisibilitatea actiunii în revendicare a unui imobil preluat abuziv de catre statul comunist întemeiata pe dreptul comun nu este o veritabila exceptie de procedura ci o simpla aparare de fond.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele si lucrarile dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea retine urmatoarele:
Recursul declarat de pârât este vadit nefondat deoarece instantele de fond au retinut cu just temei ca pârâtul a dobândit dreptul de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumparare valabil, iar autorii acestuia detineau la rândul lor bunul înstrainat în baza unui contract de vânzare – cumparare constatat ca fiind valabil prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Concluzia celor aratate este aceea ca bunul ce face obiectul cauzei a intrat în patrimoniul pârâtului, urmare a vânzarii, si nu urmare a uzucapiunii care reprezinta un mod de dobândire a dreptului de proprietate originar bazat pe faptul posesiei.
Având în vedere ca proprietatea nu poate fi dobândita atât prin vânzare valabila cât si prin uzucapiune si tinând seama de faptul ca titlul valabil reprezentat de un act de vânzare – cumparare neafectat de motive de nulitate, nu poate fi în acelasi timp just titlu (act de vânzare – cumparare lovit de un motiv de nulitate relativa) Curtea constata ca instantele de fond au facut o corecta interpretare a legii sub acest aspect.
Recursul declarat de catre reclamanta vizeaza în primul rând solutia de respingere a actiunii introductiva, ca inadmisibila, mentinuta prin decizia din apel si în al doilea rând solutia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata catre pârât, pastrata prin decizia din apel.
Prealabil analizarii motivului de recurs relativ la solutionarea actiunii principale, întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, Curtea constata ca recurenta si-a întemeiat recursul si pe dispozitiile pct. 8 ale aceluiasi articol, fara a arata care act a fost gresit calificat de catre instantele de fond si fara a sustine ca natura vreunui act juridic ar fi fost în mod gresit schimbata de catre acestea. Fata de acest aspect, Curtea retine ca în realitate recurenta si-a întemeiat ambele motive de recurs pe dispozitiile art.304 pct. 9 Cod procedura civila.
Atât solutia primei instante, cât si solutia instantei de apel s-au raportat la rezultatul litigiului rezolvat anterior de instantele judecatoresti (Tribunal, Curte de Apel, Înalta Curte de Casatie si Justitie) prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Litigiul transat în mod irevocabil prin decizia nr. 6171/9 noiembrie 2004 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în dosarul nr. 1516/2003 rezolva cu putere de lucru judecat raporturile juridice existente între reclamanta si stat pe de o parte, respectiv între reclamanta si cumparatorii în baza Legii nr. 112/1995, pe de alta parte.
În speta este relevant pe de o parte faptul ca prin decizia civila nr. 26/2003, mentinuta prin decizia Înaltei Curti aratate anterior, s-a respins actiunea în revendicare formulata de reclamanta din prezenta cauza în contradictoriu cu statul, ca nefondata, iar pe de alta parte faptul ca prin aceeasi decizie s-a constatat valabilitatea actului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În considerentele deciziei nr. 26/2003 se analizeaza atât raporturile juridice dintre fostul proprietar (mai exact succesorul acestuia) si stat (care a preluat abuziv imobilul în baza Decretului nr. 92/1950) cât si raporturile juridice dintre stat si cumparatorii imobilului în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea se analizeaza raporturile juridice dintre fostul proprietar si subdobânditorii de buna credinta ai imobilului.
Concluzia instantelor în litigiul anterior ( care avea ca obiect revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 si constatare valabilitate act de vânzare – cumparare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), este obligatorie în prezenta cauza si justifica solutia de respingere ca inadmisibila a actiunii în revendicare introdusa de reclamanta în prezenta cauza. Astfel, în litigiul anterior, instantele au statuat ca, prin prisma raporturilor juridice existente între parti, consecinta mentinerii titlului subdobânditorului este aceea ca actiunea în revendicare nu poate fi primita, reclamanta putând obtine (n.ns. daca a formulat notificare) masuri reparatorii prin echivalent în conditiile Legii nr. 10/2001.
Curtea retine ca toate criticile recurentei relative la încalcarea dreptului de acces la justitie si la îngradirea posibilitatilor de aparare a dreptului de proprietate de catre instantele de fond sunt nefondate deoarece pornesc de la premiza gresita ca recurentei nu i s-a dat posibilitatea sa-si apere proprietatea potrivit dreptului comun.
În realitate actiunea în revendicare introdusa de reclamanta pe dreptul comun înainte de aparitia Legii nr. 10/2001 si solutionata irevocabil dupa intrarea în vigoare a acestei legi, a fost respinsa prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Reclamanta nu se afla în situatia în care nu a putut obtine despagubiri în natura sau prin echivalent potrivit legii speciale, ceea ce ar fi putut sa-i permita în anumite conditii accesul în justitie potrivit dreptului comun, ci în situatia în care a pierdut prin hotarâre judecatoreasca irevocabila posibilitatea redobândirii bunului în natura pe calea dreptului comun, fara a apela prin formularea unei notificari la prevederile legii speciale în materie.
Statuarea prin hotarâre judecatoreasca irevocabila a faptului ca recurenta-reclamanta nu poate obtine restituirea în natura a bunului nici pe calea dreptului comun, nici pe calea prevazuta de legea speciala, face inadmisibila actiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze.
Solutia inadmisibilitatii este rezultatul analizarii raporturilor juridice dintre parti si nu a faptului ca actiunii introductive îl lipseste una dintre conditiile generale de exercitiu. Altfel spus, actiunea a fost constatata ca fiind inadmisibila tocmai urmare a analizarii titlurilor invocate de parti, adica a cercetarii fondului cauzei si nu urmare a existentei unui fine de neprimire formal.
Respingerea anterioara a actiunii în revendicare introdusa de reclamanta împotriva statului este o solutie care transeaza raporturile juridice cu privire la imobilul preluat abuziv de catre stat. Aceasta solutie nu mai poate fi rediscutata într-un alt proces independent de cauzele care au determinat-o pe reclamanta sa nu apeleze la procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001.
Data fiind situatia raporturilor juridice dintre parti, Curtea constata ca recurenta putea cel mult sa obtina masuri reparatorii prin echivalent în conditiile în care ar fi formulat notificare în baza Legii nr.10/2001.
Instantele de fond au facut o corecta aplicare a dispozitiilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, atunci când au retinut ca principiile electa una via non datur recursus ad alteram si specialia gereralibus derogant sunt de natura a face inadmisibila actiunea în revendicare în prezenta cauza. Trebuie precizat ca în speta recurentei i-au fost analizate pretentiile potrivit dreptului comun si ca acestea au fost gasite ca fiind nefondate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Dispozitiile din cauza S. T. împotriva României nu sunt relevante în cauza deoarece actiunea în revendicare a fost respinsa din alt motiv decât acela ca F. P. ar functiona în prezent. De altfel, cauza mentionata nu se refera la o situatia comparabila cu cea a recurentei, deoarece Curtea Europeana nu a analizat situatia în care o persoana a pierdut actiunea în revendicare pe dreptul comun, nu a apelat la legea speciala si doreste sa-i fie considerata admisibila o noua actiune în revendicare împotriva unor persoane care fusesera parti (în nume propriu sau reprezentati de autorii lor) în prima actiune.
Practica instantei suprema valideaza solutia instantelor de fond în conditiile în care stabileste în mod constant ca recurgerea la procedura speciala prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu este facultativa.
Înalta Curte de Casatie Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala, a stabilit în decizia civila de speta nr. 145 din 13 ianuarie 2009 ca “protectia pe care o ofera art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie este acordata proprietarului pentru “bunurile sale” si se refera la proprietar fara sa faca distinctie între modul în care proprietatea a fost dobândita. Singura precizare facuta este în legatura cu legalitatea dobândirii. Cum valabilitatea titlului de proprietate al chiriasilor cumparatori ai unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 a fost cercetata pe calea unei actiuni în constatarea nulitatii contractelor de cumparare si stabilita printr-o hotarâre judecatoreasca, persoana îndreptatita beneficiaza de masura acordarii de despagubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispozitiile art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001″.
Într-o alta decizie de speta instanta suprema a aratat ca un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în conditiile si cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001. Fostii au avut asigurat accesul la justitie, atâta vreme cât li s-a pus la dispozitie o cale speciala de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în conditiile în care termenul de depunere a notificarilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care fostii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au facut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natura sa asigure respectarea principiului securitatii si stabilitatii raporturilor juridice în materia proprietatii. În acest context nu exista o încalcare a prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, care ocroteste un bun actual, deci existent, iar nu speranta de a vedea renascut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, o perioada îndelungata de timp. (ICCJ, Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 1774 din 17 martie 2008).
Retinând ca solutia de respingere a cererii în revendicare ca inadmisibila este legala si temeinica, Curtea va analiza motivul de recurs prin care se sustine ca reclamanta a fost în mod gresit obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Sub acest aspect Curtea retine ca reclamanta nu a cazut în pretentii pe cererea pârâtului relativa la prescriptia achizitiva, astfel ca în mod gresit prima instanta a obligat-o la plata cheltuielilor de judecata reprezentate de taxa de timbru, iar a doua instanta a mentinut aceasta obligatie.
Cheltuielile de judecata cad în sarcina partii care a cazut în pretentii, astfel ca respingerea cererii de constatare a prescriptiei achizitive formulata de pârât în contradictoriu cu reclamanta nu are în nici un caz semnificatia faptului ca aceasta din urma ar fi cazut în pretentii.
Faptul ca pârâtul a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune si a timbrat aceasta cerere conform legii, nu este imputabil reclamantei fata de care cererea apare ca fiind respinsa.
În concluzie, Curtea constata ca singurul motiv de recurs gasit întemeiat este cel relativ la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata catre pârât. Temeinicia acestui motiv de recurs atrage incidenta dispozitiilor art.304 pct. 9 Cod procedura civila (gresita interpretare a dispozitiilor art.274 Cod procedura civila de catre prima instanta si instanta de apel). Lipsa argumentarii solutiei instantei de apel cu privire la cheltuielile de judecata acordate de prima instanta si mentinute în apel, nu are semnificatia necercetarii fondului litigiului si nu atrage aplicarea dispozitiilor art. 312 alin. 3 teza finala.
Pentru motivele aratate, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul pârât, ca nefondat, va admite recursul declarat de reclamanta N. I. D., va modifica în parte decizia recurata, va admite apelul declarat de reclamanta, va schimba în parte sentinta si va respinge cererea pârâtului cu privire la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata (aferente capatului de cerere având ca obiect prescriptia achizitiva), urmând a mentine celelalte dispozitii ale sentintei apelate si ale deciziei recurate.