– anularea deciziei nr.4108/2010 prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă, urmare a desfiinţării locului de muncă;
– reîncadrarea pe postul deţinut anterior;
– obligarea intimatei să-i plătească salariile restante pentru lunile august (parţial), septembrie, octombrie 2010 şi în continuare până la reintegrarea efectivă, indexate, majorate sau reactualizate;
– obligarea intimatei să-i plătească tichetele de masă aferente lunii octombrie, orele suplimentare şi concediul de odihnă neefectuat pentru anul 2010, precum şi despăgubiri de 155 lei şi 50 lei pentru perioada de preaviz, şi daune morale de 20.000 lei.
Se mai solicită şi drepturile rezultând din contractul de asigurare, accesoriu contractului de muncă.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea arată că a fost angajata intimatei cu contract de muncă pe durată nedeterminată, iar la 25.10.2010 i s-a desfăcut contractul de muncă, urmare a desfiinţării locului de muncă, măsură nelegală, mai ales că nu i s-au plătit drepturile salariale la zi.
Contestatoarea susţine că, abuziv, în perioada preavizului a fost mutată la centrul comercial din Şos. Alba Iulia, fapt ce a determinat efectuarea unor cheltuieli suplimentare cu transportul şi solicită aceste sume ca despăgubire (155 lei contravaloare abonament lunar şi 50 lei contravaloare transport în municipiul Sibiu, pe perioada preavizului).
În drept, se invocă art. 76 – 78 C. muncii.
Intimata nu a formulat întâmpinare şi nici nu a depus actele ce au stat la baza deciziei atacate, aşa cum i s-a solicitat de către instanţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că prezenta contestaţie este, în parte, întemeiată şi va fi admisă, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare.
Contestatoarea este angajata intimatei în baza contractului individual de muncă nr.2912/30.07.2010 (f.4-7 dos.) în funcţia de responsabil administrativ, cu un salariu de bază lunar brut de 720 lei.
În paralel, părţile au încheiat şi un contract de prin care intimata se obligă să plătească lunar contestatoarei o sumă de 582 lei (net fix) ca bonus pentru îndeplinirea în condiţii foarte bune a sarcinilor de serviciu (f. 8-9 dos.).
La 24.09.2010 contestatoarei i s-a adus la cunoştinţă că, începând cu 25.10.2010 îi va înceta contractul de muncă conform art.65 (1) C. muncii, iar că în perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, trebuie să continue activitatea cel puţin 4 ore/zi (f.15 dos.).
Ulterior, i s-a comunicat decizia nr.3738/27.09.2010 prin care s-a dispus delegarea sa la un alt punct de lucru pe perioada preavizului şi decizia nr.4108/25.10.2010 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, în baza art.65 (1) C. muncii (f.17 dos.).
În urma sesizării formulate de contestatoare, Inspectoratul Teritorial de Muncă Sibiu a efectuat verificări la sediul intimatei şi a constatat că se înregistrează restanţe la plata drepturilor salariale şi că aceasta se află în procedură de .
Conform art.287 C. muncii, sarcina probei în conflictul de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa, până la prima zi de înfăţişare.
Intimata (citată şi prin administrator judiciar) nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului contestatoarei şi a faptului că nu s-au mai făcut angajări după concedierea acesteia sau că nu mai deţine posturi similare pentru a-i oferi în schimb.
În aceste condiţii, instanţa nu poate verifica legalitatea şi temeinicia măsurii dispuse care apare ca fiind abuzivă.
Ca urmare, s-a admis în parte contestaţia, s-a anulat decizia nr.4108/2010 şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior.
În baza art.154 şi 161 C. muncii, întrucât s-a prestat munca, intimata a fost obligată şi la plata salariilor restante pentru lunile august (numai 1 din salariu), septembrie şi octombrie 2010, iar în baza art. 269 C. muncii, angajatorul a fost obligat şi la plata salariului în continuare, până la reintegrare, întrucât măsura concedierii s-a dovedit a fi abuzivă.
Tribunalul nu a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006, întrucât prezenta cauză avea ca obiect principal anularea deciziei de concediere şi reintegrarea pe postul deţinut anterior, iar creanţele asupra intimatei au un caracter accesoriu.
Intimata a fost obligată să plătească şi celelalte drepturi neachitate contestatoarei, respectiv contravaloarea tichetelor de masă aferente lunii oct. 2010 şi a concediului de odihnă neefectuat pe anul 2010.
S-a admis şi cererea de a i se plăti contestatoarei drepturile rezultând din contractul de asigurare începând de la data angajării (3.08.2010) şi până la reintegrarea efectivă.
Acest contract a fost încheiat de părţi pentru a suplimenta veniturile angajatului şi pentru a reduce contribuţiile pe care angajatorul le are de plătit la bugetul de stat, dacă aceste sume vor fi incluse în contractul de muncă, cu titlu de salariu.
Din punct de vedere legal, contractul este perfect valabil şi conform art. 969 Cod civil, reprezintă legea părţilor, urmând a fi executat cu bună credinţă (art. 970 Cod civil).
Ca urmare, cât timp intimata nu a făcut dovada neîndeplinirii de către contestatoare a sarcinilor de serviciu, sumele din contractul de asigurare sunt datorate. Desfacerea contractului de muncă fiind abuzivă, sumele se datorează şi pentru perioada cât contestatoarea nu a lucrat, întrucât încetarea activităţii nu îi este imputabilă.
Celelalte cereri formulate şi precizate de contestatoare, au fost respinse.
Orele suplimentare nu au fost acordate întrucât din probele administrate nu a rezultat cu certitudine efectuarea acestora şi numărul lor.
Din cópiile condicilor de prezenţă, depuse de contestatoare, rezultă că aceasta a lucrat în medie 10 ore pe zi (dacă se face diferenţa între ora sosirii şi ora plecării), însă în aceasta nu sunt evidenţiate pauzele efectuate de angajat.
În plus, condica de prezenţă nu este semnată de un reprezentant al intimatei, iar pontajele din perioada în litigiu nu există la dosar.
Cheltuielile suplimentare cu deplasarea pe perioada preavizului la un alt punct de lucru, nu au fost acordate întrucât cererea este nejustificată.
Contestatoarea se deplasa oricum la Sibiu, deci abonamentul nu a fost achitat ca urmare a delegării la alt punct de lucru. Nici transportul în municipiul Sibiu nu se justifică, în primul rând pentru că nu s-a dovedit cu certitudine cât reprezintă acesta şi în al doilea rând, angajatorul nici nu avea obligaţia asigurării unui loc de muncă apropiat de domiciliul contestatoarei (sau de staţia de autobuz).
Nici daunele morale nu s-au acorda întrucât prejudiciul suferit de contestatoare a fost reparat prin reintegrarea şi plata tuturor drepturilor salariale (şi din contractul de asigurare) pe perioada între desfacerea abuzivă a contractului de muncă şi reintegrare.
