Sucursala unei bănci, deşi nu are personalitate juridică, acţionează în temeiul unui mandat legal, care include nu numai acordarea, dar şi recuperarea creditelor, inclusiv în procedura executării silite.
Mandatul, în limita căruia a acţionat sucursala pentru recuperarea pe cale silită a creditului, îi conferă capacitate procesuală de exerciţiu, având în vedere dispoziţiile art. 3 pct. 4 şi art. 24 lit. c) din Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 485/2003, raportate la prevederile interne de organizare şi funcţionare a băncii.
(Decizia nr. 999 din 30 noiembrie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 12.02.2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a încuviinţat executarea silită asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, proprietatea garanţilor A.Ş. şi A.A., la cererea creditoarei Banca X- Sucursala V., reţinând că sunt îndeplinite cerinţele art. 372 şi 3731 din Codul de procedură civilă.
împotriva acestei încheieri a declarat apel debitoarea garantă A.A., iar, prin Decizia civilă nr. 597 din 02.07.2004, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a intimatei creditoare Banca X-Sucursala V., precum şi apelul, ca nefondate; apelul a fost judecat în contradictoriu cu intimata creditoare Banca X – Sucursala V. şi cu intimaţii garanţi P.O., A.F. şi A.O., moştenitori ai garantului decedat A.Ş.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că încheierea de încuviinţare a executării silite are caracterul unui act necontencios, supus dispoziţiilor art. 331 şi următoarele din şi de aceea, la pronunţarea unei asemenea hotărâri, nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic; pe cale de consecinţă, judecarea cererii de încuviinţare a executării silite nu se impune a se face în contradictoriu cu debitorii, instanţa putând verifica în acest cadru doar dacă titlul a cărui se solicită îndeplineşte condiţiile de a fi titlu executoriu, potrivit art. 372 şi următoarele din Codul de procedură civilă, nu şi apărările debitorilor în contra executării silite, care pot fi valorificate de aceştia exclusiv pe calea contestaţiei la executare.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că nu are nici o relevanţă faptul că la data pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite unul dintre debitorii garanţi, respectiv A.Ş., era decedat, această împrejurare neatrăgând nulitatea încheierii de încuviinţare a executării, întrucât nu s-a produs debitorilor nici o vătămare în sensul art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă; pe de altă parte, s-a apreciat că nu se poate invoca drept temei al nulităţii acestei încheieri art. 398 din Codul de procedură civilă, deoarece textul indicat se referă la actele de executare, or încheierea de încuviinţare a executării silite nu are un asemenea caracter.
Cât priveşte excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a creditoarei, Sucursala V. a Băncii X, de a porni executarea silită, tribunalul a reţinut netemeinicia ei în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 4 şi art. 24 lit. c) din Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998, modificată prin Legea nr. 485/2003, precum şi de dispoziţiile regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea Băncii X şi a sucursalelor băncii, dispoziţii potrivit cărora sucursalele acţionează în temeiul unui mandat general, având atât atribuţii de acordare, cât şi de recuperare a creditelor, inclusiv prin procedura executării silite.
Faptul că intimata, sucursală a băncii, nu şi-a declinat calitatea de mandatar, s-a apreciat a fi lipsit de relevanţă, întrucât aceasta îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulamentele interne de organizare şi funcţionare a băncii, în exerciţiul atribuţiilor încredinţate de societatea mamă, fiind unitatea operaţională prin care s-a procedat la acordarea şi recuperarea creditului a cărui restituire a fost garantată de apelantă.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de garanţii A.A., A.O., A.F. şi P.O., care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
încheierea de încuviinţare a executării silite din 12.02.2002 este lovită de nulitate absolută, întrucât s-a obţinut împotriva garanţilor A.Ş. şi A.A., deşi A.Ş. decedase anterior, la data de 15.11.2001, şi acest fapt fusese adus la cunoştinţa pretinsului creditor.
De asemenea, această încheiere este lovită de nulitate absolută pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a Băncii X – Sucursala V., care nu are personalitate juridică şi deci nu poate avea calitatea de creditoare, respectiv calitate procesuală activă în procedura de executare silită; o asemenea calitate nu o poate avea decât banca mamă – Banca X, şi nu o sucursală fără personalitate juridică, care, atâta timp cât nu şi-a declinat calitatea de mandatară a băncii mamă, făcând toate actele de executare silită în nume propriu, nu poate invoca un mandat legal.
în mod greşit instanţa de apel a apreciat că ambele motive de nulitate a încheierii de încuviinţare a executării silite nu pot fi invocate pe calea apelului exercitat împotriva acestei încheieri, pe calea procedurii necontencioase, deşi apelul şi recursul se judecă cu citarea părţilor, astfel că prin forma şi conţinutul dezbaterilor devin contencioase.
Este inadmisibil a se susţine că lipsa capacităţii de folosinţă a unei persoane, respectiv faptul că aceasta era decedată la data pronunţării unei hotărâri în contradictoriu cu ea, nu ar viza chiar încheierea de încuviinţare în sine, ci doar procedura de executare silită; lipsa capacităţii de folosinţă duce la nulitatea hotărârii pronunţate, nulitate care nu este condiţionată de vreo vătămare, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de apel a făcut o dublă greşeală de aplicare a legii, pentru că, după ce a reţinut că motivele de nulitate invocate nu pot fi analizate în cadrul procedurii necontencioase, a trecut totuşi la analiza lor pe fond, stabilind că nu operează nulitatea încheierii de încuviinţare a executării silite în absenţa unei vătămări, deşi nulitatea absolută nu este condiţionată de vătămare; de altfel, nu se poate susţine absenţa vătămării în condiţiile în care executarea silită s-a finalizat prin evacuare, în baza unei încheieri de încuviinţare a executării care este nulă absolut şi în care cei executaţi nu sunt menţionaţi, deşi la data pronunţării ei aveau calitatea de succesibili.
Faptul că sancţiunea procedurală pentru lipsa capacităţii de folosinţă este nulitatea absolută, coroborat cu regimul juridic procedural al nulităţii absolute, constând în aceea că partea nu este ţinută să demonstreze vătămarea, care este prezumată absolut, conduc la concluzia că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, respectiv că ar fi vorba despre o nulitate relativă, la care vătămarea trebuie demonstrată.
Intimata creditoare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în acest scop apărările din apel.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Obiectul apelului soluţionat prin hotărârea recurată l-a constituit o încheiere de încuviinţare a executării silite, pronunţată pe temeiul art. 3731 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cererea de executare silită se depune la judecătoresc, care va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu, iar, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate rezultă că încuviinţarea executării silite constituie în fapt o autorizare judecătorească a începerii procedurii de executare silită, la a cărei judecată nu participă părţile raportului juridic de executare silită, iar încheierea prin care se dă această autorizare este guvernată de regulile privind procedura necontencioasă, fapt corect stabilit şi de instanţa de apel.
în procedura de încuviinţare a executării silite, atribuţiile instanţei se rezumă doar la verificarea aspectelor formale ale titlului executoriu, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic al creditorului faţă de debitori, ceea ce justifică de ce cererea de încuviinţare a executării silite nu se judecă în contradictoriu cu debitorii.
în acest context, tribunalul a apreciat corect că moartea unuia dintre debitorii garanţi înainte de data pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite nu atrage nulitatea acestei încheieri, care a finalizat o procedură în care părţile raportului juridic de executare nu participă.
Din moment ce încheierea de încuviinţare a executării silite nu se pronunţă în contradictoriu cu debitorii, care nu dobândesc calitatea de parte în această procedură, nu se poate susţine nulitatea respectivei încheieri pentru lipsa capacităţii de folosinţă a debitorului garant A.Ş.; această nulitate este condiţionată de calitatea de parte a celui faţă de care se invocă lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, or, în speţă, lipseşte această premisă a nulităţii, căci judecata cererii de încuviinţare a executării silite nu se face în contradictoriu cu debitorii.
Numai împotriva hotărârilor pronunţate în procedura contencioasă, în care judecata se face cu participarea părţilor în vederea stabilirii unui drept potrivnic între ele, se poate valorifica nulitatea decurgând din lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a părţilor.
Cum corect a apreciat şi instanţa de apel, moartea debitorului are relevanţă numai asupra valabilităţii executării propriu-zise, în acest sens fiind dispoziţiile art. 398 din Codul de procedură civilă, care instituie sancţiunea nulităţii executării în contra moştenitorilor debitorului decedat înainte de începerea executării, dacă acestora nu li s-a făcut cu 8 zile înainte o înştiinţare colectivă a titlurilor executorii sau a hotărârilor ce se execută, la domiciliul deschiderii succesiunii, pe numele moştenirii.
în acest context s-a susţinut de către instanţa de apel că apărările debitorilor legate de executarea silită propriu-zisă nu pot fi valorificate în procedura de încuviinţare a executării silite, ci doar pe calea contestaţiei la executare, dar această susţinere este un argument al netemeiniciei nulităţii încheierii de încuviinţare a executării silite, invocată de debitori, care nu echivalează cu neprimirea spre analiză a acestei nulităţi în apelul la încheierea de încuviinţare a executării silite, cum greşit s-a susţinut prin motivele de recurs.
în ce priveşte faptul dacă nulitatea unei hotărâri motivată pe lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a uneia din părţile în contradictoriu cu care a fost pronunţată este sau nu condiţionată de dovedirea unei vătămări, recurenţii au susţinut corect că aceasta este o nulitate absolută în cazul căreia vătămarea este prezumată, dar aceasta nu schimbă cu nimic soluţia pronunţată în apel, care este corectă, întrucât, aşa cum s-a arătat deja, încheierea de încuviinţare a executării silite nu se pronunţă în contradictoriu cu debitorii, fiind o hotărâre dată în materie necontencioasă, aşa încât nu se poate pune problema nulităţii ei pentru lipsa capacităţii de folosinţă a debitorului.
Instanţa de apel a dezlegat corect şi problema capacităţii procesuale de exerciţiu a Sucursalei V. a Băncii X de a porni executarea silită, stabilind că această sucursală, deşi nu are personalitate juridică, a acţionat în temeiul unui mandat legal, care include nu numai acordarea, dar şi recuperarea creditelor, inclusiv în procedura executării silite, astfel că ea are capacitate procesuală de exerciţiu.
Mandatul în limita căruia a acţionat sucursala pentru recuperarea pe cale silită a creditului şi care îi conferă în acest cadru capacitate procesuală de exerciţiu rezultă din dispoziţiile art. 3 pct. 4 şi art. 24 lit. c) din Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 485/2003, raportate la prevederile regulamentelor interne de organizare şi funcţionare a Băncii X.
Astfel, art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998, modificată, prevede că sucursala este unitatea operaţională fără personalitate juridică a unei instituţii de credit, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activităţile instituţiei de credit, în limita mandatului dat de aceasta, iar art. 24 lit. c) din aceeaşi lege prevede că fiecare bancă va avea un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, prin care va stabili atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii.
Rezultă că prin legea bancară s-a stabilit cadrul juridic de delegare de atribuţii în favoarea sucursalelor, sub forma unui mandat, ale cărui limite se regăsesc în regulamentele proprii de funcţionare a fiecărei bănci.
în speţă, s-a dovedit că mandatul dat de bancă sucursalelor sale cuprinde încheierea de contracte de credit, garanţii şi alte facilităţi de creditare, dar şi luarea măsurilor de urmărire şi de recuperare a creditelor, precum şi reprezentarea intereselor băncii în procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale în scopul recuperării creanţelor sau al apărării drepturilor sale în orice fel de litigiu; în acest sens sunt dispoziţiile Regulamentului de funcţionare a Băncii X, aprobat la data de 16.12.1998 – anexa 4 din documentaţia depusă în apel.
Prin urmare, sucursala Băncii X are capacitate procesuală de exerciţiu în procedura executării silite, în baza mandatului legal conferit de societatea bancară mamă.
Faptul că această intimată nu şi-a declinat calitatea de mandatară în procedura de executare silită pe care a iniţiat-o nu afectează validitatea actelor efectuate în cadrul acestei proceduri, în condiţiile în care ea a acţionat în exercitarea atribuţiilor încredinţate de societatea mamă şi cu respectarea limitelor mandatului primit, situaţie corect apreciată şi în apel.
Având în vedere considerentele prezentate, Curtea a constatat că hotărârea tribunalului a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, ceea ce face inaplicabil în cauză motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, invocat prin cererea de recurs.
Pe cale de consecinţă, recursul apare ca nefondat şi, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a fost respins ca atare.
