ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECTIA A VI- A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1304
Şedinţa publică de la 8.06.2012
Tribunalul constituit din :
PREŞEDINTE: Popescu Rodica
JUDECĂTOR: Vasilache Maria Aurelia
JUDECĂTOR: Bălan Ionica
GREFIER: Manea Camelia
Pe rol se află soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamanta SC E C I SRL împotriva sentinţei civile nr. 20375, pronunţată la data de 20.10.20110 de Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti, în dosarul nr. 11080/299/2009, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S.C. D SA.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns recurenta – reclamanta, prin avocat, care depune împuternicirea avocaţiala nr. 830280/2012 şi intimata-pârâtă, prin care depune împuternicirea de reprezentare la dosar
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de şedinţă, după care,
Recurenta-reclamantă, prin avocat, depune la dosar dovada achitării taxei de timbru in valoare de 177.00 lei, respectiv, chitanţa 1654445/29.05.2012 si timbru judiciar in valoare de 3 lei.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor pe excepţia de netimbrării şi nulităţii cererii de recurs şi în susţinerea respectiv combaterea motivelor de recurs, urmând ca instanţa să soluţioneze cu prioritate excepţiile puse în discuţie .
Intimata – pârâtă, prin avocat, arată că taxa judiciară de timbru nu a fost depusă odată cu cererea de recurs.
Recurenta – reclamantă, prin avocat, arată că a fost depusă la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei de netimbrare.
Intimata – pârâtă, prin avocat, solicita admiterea excepţiei nulităţii recursului întrucât cererea de recurs nu cuprinde toate datele prevăzute de art. 3021 alin 2 lit. a) C. p. civ, şi de asemenea recursul nu a fost motivat în termenul legal.
Recurenta – reclamantă, prin avocat, solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului deoarece prin Decizia nr. 176/2005 a prevederile art. 3021 alin 2 lit. a) C. p. civ, au fost declarate neconstituţionale, iar recursul a fost motivat prin chiar cererea de recurs formulată în termenul de 15 zile de la data comunicării sentinţei .
Recurenta – reclamantă, prin avocat, apreciază că sentinţa civilă pronunţată de instanţa fond este nelegală şi netemeinică, în mod greşit reţinându-se de către instanţa de fond că reclamanta nu a înregistrat factura în deoarece nu există un contract. Instanţa de fond nu a efectuat o analiză corectă a probelor, din întregul material probator rezultând că pârâta şi-a asumat obligaţi8a de a plăti comisionul de intermediere. De altfel, intimata nici nu a contestat obligaţia de plată ci faptul că factura fiscală nu a fost emisă în baza unui contract încheiat în formă scrisă. Solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, in sensul admiterii acţiunii cu cheltuieli de judecată.
Intimata – pârâtă, prin avocat, apreciază că sentinţa civilă pronunţată de instanţa fond este legală şi temeinică, în mod corect fiind respinsă acţiunea, factura deoarece reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor solicitate factura fiscală invocată nefiind acceptată la plată. Solicită respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, fora cheltuieli de judecată.
Tribunalul în temeiul art.150 Cod de procedură civilă declară dezbaterile închise şi reţine cauza spre soluţionare.
T R I B U N A L U L,
Prin sentinţa civilă nr. 20375/20.10.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.11080/299/2009, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC E C I SRL în contradictoriu cu pârâta S.C. D S.A., ca neîntemeiată şi a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut din probele administrate că reclamanta s-a obligat să intermedieze vânzarea apartamentului situat în Bucureşti , proprietatea pârâtei.
La data de 12.02.2009, reclamanta a emis factura nr. 5128896 pentru suma de 4272,9 lei (1000 Euro) reprezentând prestări servicii conform contract.
Factura susmenţionată nu a fost achitată de către pârâtă, fiind contestată de către aceasta, aspect susţinut de notificarea nr. 044/20.02.2009, în care se arată că factura nu a putut fi înregistrată în deoarece nu are la bază un contract.
Deşi reclamanta afirmă că preţul convenit între părţi reprezentând comision de intermediere s-a stabilit la suma de 1500 Euro, prin probele administrate, aceasta nu a făcut în niciun fel dovada susţinerilor sale conform art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. 1 teza 2 C. proc. civ.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit facturii nr. 5128886 emisă pentru suma de 1915,5 lei (500 Euro) şi răspunsurilor la interogatoriul administrat pârâtei, rezultă că pentru intermedierea vânzării imobilului situat in Bucureşti., str. Gura Ialomiţei, bl. PC9, se. 5, et. 2, sector 3 s-a stabilit un preţ de 500 Euro şi nu 1500 Euro.
Conform extrasului de cont nr. 36 , pârâta a achitat suma de 1915,5 lei (500 Euro) reprezentând comisionul de intermediere pentru vânzarea apartamentului.
Instanţa a mai reţinut că factura emisă de reclamantă pentru suma de 4272,9 lei ( 1000 Euro) nu poartă ştampila societăţii pârâte, este contestată de către aceasta şi în lipsa coroborării cu celelalte probe administrate nu poate antrena obligaţia de plată a societăţii pârâte.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. instanţa de fond a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.Împotriva aceste sentinţe a formulat recurs reclamanta S.C. E C I SRL considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că :
1 .In primul rând, motivarea hotărârii judecătoreşti făcuta de instanţa de fond, in raport de probele administrate in cauza, este străina de pricina dedusa judecaţii atât prin pretinsa cercetare judecătoreasca făcuta, cat si prin aplicarea temeiurilor de drept incidente, dar si la care s-a raportat instanţa de fond.
2. Hotărârea instanţei de fond este nelegală a prin raportare la dispoziţiile art. 1169 Cod civil, art. 1174 Cod civil, art. 1176 Cod civil, art. 969 si art.129 Cod proc. civ., in sensul ca din conţinutul actelor care justificau atât obiectul cererii de chemare in judecata, cat si pretenţia dedusa judecaţii rezulta că intimata parata datorează societăţii reclamante obligaţia derivata din factura nr. 5128896/12.02.2009 emisa pentru suma de 4.272 lei, sumă ce reprezintă contravaloare prestări servicii de intermediere imobiliara.
Recurenta a invocat în susţinerea pretenţiilor formulate notificarea formulata de către intimata D SA cu nr. 044/20.02.2009 prin care intimata a răspuns „ ca urmare a adresei transmise de dvs. cu nr. 51/19.02.2009, va aducem la cunoştinţa ca factura cu nr. 5128896/12.02.2009 nu a putut fi înregistrata in contabilitate deoarece nu arce la baza un contract, drept urmare nici nu a putut fi plătită”.
Acelaşi lucru rezulta si din conţinutul facturii mai sus evocata care a fost comunicata intimatei parate si semnată la rubrica „semnătura de primire” de către reprezentantul legal al intimatei D, care in lipsa unei obligaţii de natura celei consemnate in factura, nu ar fi semnat documentul transmis.
In acelaşi sens, este si răspunsul la interogatoriu dat de către intimata parata la întrebările nr.3, 6 si 9 din care rezulta că părţile au convenit comisionul pentru serviciile de intermediere pe care societatea le-a prestat şi, de asemenea, din factura emisa anterior, respectiv factura nr. 5128886/05.12.2008, rezulta că obligaţiile intimatei pârâte privind plata comisionului de intermediere au existat si că plata acestora era făcuta de către intimata parata indiferent daca la baza raporturilor comerciale exista un contract sau nu.
Astfel, din notificarea făcuta recurentei rezulta ca intimata recunoaşte existenta obligaţiei de plata, recunoaşte suma pe care o datorează societăţii reclamante cu titlu de comision de intermediere, recunoaşte factura sub aspectul conţinutului si semnăturii, singurul impediment in a face plata in ceea ce o priveşte este lipsa unui contract in formă scrisă pentru a înregistra in contabilitate factura si pentru a se efectua plata . Această probă este in strânsă legătură cu factura emisă de societatea reclamantă pentru pretenţia dedusa judecaţii, factura care poarta semnătura reprezentantului legal al societăţii, reprezentant legal care in lipsa unei obligaţii reale si cuantificata la preţul din factura în mod neîndoielnic nu ar fi semnat nici măcar de primire documentul, l-ar fi restituit si ar fi refuzat a face orice menţiune cu privire la cele pretinse înlăuntrul lui.
Ca atare, in opinia recurentei cele doua înscrisuri fac dovada suficienta a existentei dreptului de creanţă la cuantumul pretins de aceasta in cererea de chemare in judecata, nefiind necesara o alta dovada pentru a se demonstra evidenta in cauza.
Faţă de apărarea formulata de către intimata parata cum ca pentru a putea justifica plata era nevoie de o convenţie scrisa, si ca acesta ar fi fost un impediment in înregistrarea in contabilitate, dar si a plaţii efective a creanţei este de observat ca dovada raportului juridic intre parii in sensul dispoziţiilor art. 969 Cod civil a fost făcuta prin însăşi întâmpinarea depusa la dosarul cauzei de către intimata parata, unde aceasta face vorbire de existenta unei învoieli, a unei convenţii de intermediere imobiliara, de asemenea existenta convenţiei este dovedita de răspunsurile date la interogatoriu de către intimata parata la întrebările 1.2 3, 4 si 7, de unde rezulta aceasta convenţie între părţi, fapt ce denotă ca raporturile juridice dintre părţi au fost clar, precis si efectiv determinate.
În opinia recurentei este evident că şi-a executat obligaţia asumată având în vedere actele juridice translative de proprietate unde reclamanta a fost parte ca si consilier al intimatei, fapt ce obliga intimata la executarea obligaţiei corelative a plaţii comisionul de intermediere.
Instanţa de fond, prin hotărârea pronunţata nu face decât sa etaleze atât necunoaşterea pretenţiei deduse judecaţii, dar si lipsa de cercetare a probelor care justifica acţiunea, motiv pentru care, in aprecierea recurentei cele concluzionate de instanţa sunt străine de cauza dedusă judecăţii .
Potrivit art. 1169 Cod civil, dar si potrivii recunoaşterilor părţilor, intimata parata nu a contestat existenta obligaţiei de plată ci a contestat existenta unei convenţii scrise care sa stea drept suport pentru executarea acestei obligaţii.
Intr-o buna apreciere a dispoziţiilor art. 1169 Cod civil obligaţia de probaţiune în ceea ce o priveşte trebuia raportata doar la existenta convenţiei de intermediere imobiliara asumata de părţi şi la existenţa prestaţiei reciproce intre părţi după o prealabila a obligaţiei de către recurentă .
Cum intimata a recunoscut ca aceasta convenţie există deşi nu a fost scrisa, cum ca prestaţiile de intermediere au fost executate, obligaţia de plata a comisionului exista independent de existenta unui contract in forma scrisa.
Ca atare, consideră că pretenţiile sale au fost probate aşa încât instanţa de fond trebuia să admită acţiunea.
Recurenta a mai arătat că este de remarcat că intimata, nu a contestat conţinutul facturii, nu a contestat semnătura de pe aceasta, nu exista nicăieri menţiunea că nu confirmă existenţa obligaţiei de plata, aşa încât potrivit dispoziţiilor art. 1176 Cod civil raportat la art. 1174 Cod civil coroborate cu art. 1204 si art. 1206 Cod civil, factura in baza căreia se pretinde plata are caracterul unui act autentic intre părţi, in condiţiile in care recunoaşterea înscrisului reprezintă o mărturisire in sensul legii asupra căreia intimata pârâta nu mai poate reveni.
Pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii si obligării intimatei la plata debitului şi la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata SC D SA a formulat întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepţie nulitatea recursului pentru nerespectarea condiţiilor privind forma cererii de recurs, conform prevederilor art. 302 indice 1 alin 1, lit. a) din Codul de procedura civila, prin neindicarea de către recurentul reclamant pentru ambele societăţii a sediului, numărului de înmatriculare in registrului comerţului, codul fiscal si contului bancar;
De asemenea intimata a arătat că cererea de recurs este lovită de nulitate absolută conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) Cod procedură civilă, aceasta nefiind motivată de către recurent în termenul legal de 15 zile de Ia comunicarea hotărârii.
Totodată intimata a arătat că cererea de recurs nu este timbrata conform dispoziţiilor art. 2 indice 1 litera d din Legea nr. 146/1997 actualizata;
Recurenta a mai arătat că cererea de recurs este neântemeiată în raport de disp. art. 969, 1174 Cod civil invocate de recurent care susţine că intre părţi s-a încheiat un contract, motiv pentru care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În motivarea întâmpinării intimata a arătat că prin notificarea comunicata având nr. 044/ 20.02.2009, se contesta conţinutul facturii prin faptul ca acesta a fost refuzata la plata, aceasta neavând nici un temei legal deoarece serviciul facturat este „prestări servicii conform contract” si odată ce nu exista contract nu exista nici obligaţie de plata.
Cu privire la acest aspect, intimata a arătat că factura este un act unilateral al reclamantei, semnat de primire fără a fi însă acceptat la plată.
Intimata a precizat că nu a încheiat un contract cu recurenta, pentru că nu şi-a asumat fata de aceasta vreo obligaţie de plata, alta decât cea deja îndeplinita. De asemenea, intimata a arătat că recurenta este un prestator specializat de servicii imobiliare si nu ar fi putut să-i presteze servicii fără să-i comunice şi să convină în prealabil un preţ al acestora, ceea ce nu este cazul in prezenta cauză.
In acest sens, intimata a invocat Decizia nr. 4676/06.10.2000 a Curţii Supreme de Justiţie, respectiv Decizia nr. 1689/2004 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin care stabileşte că primirea facturii de către un angajat al beneficiarului, nu echivalează cu acceptarea plaţii, întrucât primirea facturii este un act material, in timp ce acceptarea facturii necesita o manifestare de voinţa a persoanei autorizate, de a face plata facturii. Ca urmare, înmânarea facturilor, nu echivalează cu acceptarea conţinutului prestaţiilor inserate in înscris.
In ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant ca factura menţionata mai sus, ar avea caracterul unui act autentic, intimata a arătat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1180 Cod civil conform căruia actul sub semnătura privata care generează obligaţii ale uneia dintre părţi, trebuie sa aibă menţiunea „bun si aprobat”, cu menţionarea alăturat a sumei, in cifre si litere. Mai mult de atât art. 1174 Cod civil invocat de recurentul reclamant face referire la actul autentic sau cel sub semnătura privata care are la baza un contract/convenţie, ori în prezenta cauză nu este vorba despre aşa ceva .
Referitor la susţinerile recurentului reclamant privitoare la răspunsul la interogatoriu, intimata a precizat că pentru intermedierea vânzării imobilului, societatea a plătit un comision de 500 euro, facturat prin factura nr. 5128886/ 05.12.2008, si achitat cu O.P. nr. 754 din data de 08.12.2008. In acest sens, factura emisa de către recurenta-reclamanta are ca obiect prestări servicii, fără a face menţiunea ca valoarea sa ar reprezenta plata parţiala a serviciilor prestate, ori daca ar fi fost vorba de un comision mai mare recurenta reclamanta ar fi menţionat acest lucru sau ar fi emis factura pe întreaga suma.
Ca urmare, serviciile de intermediere a vânzării imobilului, au fost achitate prin factura nr. 5128886/05.12.2008, pârâta având chiar de la data emiterii primei facturi, nelămuriri cu privire la neprezentarea unui contract care sa fie semnat cu recurenta-reclamanta, pe care l-a solicitat acesteia pentru a putea avea o justificare a sumei achitate, dar care nu a parvenit societăţii ulterior, nici pana in prezent. Prin urmare, consideră ca nu are nicio obligaţie de plata fata de recurenta-reclamanta, la aceasta data, contestând in mod expres conţinutul facturii asupra căreia reclamanta a formulat pretenţii.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 308 alin. (2) raportat art. 115-118 din Codul de procedura civila, art. 1180 Cod Civil.
Analizând excepţia de netimbrarea a recursului, tribunalul, având în vedere prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, C. p. civ o va respinge ca neântemeiată, constatând că recurenta şi-a îndeplinit până la primul termen de judecată obligaţia de a timbra cererea de recurs, depunând la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 177 lei, respectiv chitanţa nr. 1517791/29.05.2012 şi timbru judiciar în valoare de 3 lei.
Tribunalul va respinge, ca neîntemeiată şi excepţia nulităţii cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin 1 lit. a) C. p. civ, având în vedere că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 176/2005 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate, constatându-se că acest text de lege este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar”, precum şi – dacă recurentul locuieşte în străinătate – „domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea sa în termenul legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 306 alin. 1 C. p. civ, Tribunalul o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că recursul a fost motivat în termenul legal, prin chiar cerere de recurs, formulată la data de 25.03.2011 (data poştei), hotărârea fiind comunicată reclamantei la data de 10.03.2011 conform dovezii de comunicare a sentinţei aflată la f. 76- dosar fond.
Analizând hotărârea atacată în raport de motivele invocate de recurenta-reclamantă şi de prevederile legale incidente, Tribunalul apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce vor urma :
Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4272 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de intermediere a vânzării apartamentului proprietatea pârâtei.
Tribunalul apreciază ca nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.p.civ, întrucât motivarea hotărârii nu este străină de natura pricinii, instanţa de fond analizând pretenţiile reclamantei în raport de probele administrate în cauză, în condiţiile în care între părţi nu s-a încheiat o convenţie în formă scrisă, reclamanta având obligaţie de a face dovada susţinerilor sale conform prevederilor art. 1169 C. civ.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul reţine că reclamanta a intermediat vânzarea apartamentului proprietatea pârâtei, situat în Bucureşti, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 194/12.02.2009 .
Coroborând factura fiscală nr. 5128886/05.12.2008 acceptată la plată de pârâtă cu răspunsul pârâtei la interogatoriu, tribunalul reţine că dat fiind acordul de voinţă al părţilor pentru plata unui comision de intermediere a vânzării imobilului propriertatea pârâtei, se reţine că între părţi s-a încheiat o convenţie – negotium juris – prin care pârâta s-a obligat să achite reclamantei un comision pentru intermedierea vânzării imobilului proprietatea sa.
În ceea ce priveşte comisionul convenit de părţi, reprezentând preţul serviciilor se intermediere a vânzării, revine reclamantei sarcina de a dovedi , conform prevederilor art. 1169 C. civil, valoarea asupra căreia părţile au convenit şi neândeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plată asumate .
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că ulterior emiterii facturii fiscală nr. 5128886/05.12.2008 pentru un comision în sumă de 500 Euro, reclamanta a emis şi factura fiscală 5128896/12.02.2009 în sumă de 1000 euro.
În opinia tribunalului, faptul că factura fiscală nr. 5128896/12.02.2009 a fost semnată pentru primire, nu echivalează cu o acceptare la plată.
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată, iar nu un înscris autentic aşa cum susţine recurenta reclamantă, care constată executarea unei operaţiuni comerciale. Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovada împotriva emitentului, iar împotriva destinatarului doar dacă a fost acceptată.
Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă ori tacită. Acceptarea este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii pe care îl restituie emitentului, ca şi atunci când destinatarul confirmă factura printr-un alt înscris (fax, scrisoare, telegramă, etc. ), iar acceptarea este tacită atunci când ea este rezultatul manifestării de voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de acceptare a facturii.
Tocmai pentru că acceptarea facturii tacită sau expresă reprezintă un act juridic care obligă pe comerciantul acceptant la plată, acceptarea trebuie să fie manifestarea voinţei persoanei care angajează pe comerciant în raporturile cu terţii .
Or, în cauza de faţă, factura a fost semnată doar de primire, fără a cuprinde o menţiune în sensul acceptării la plată, iar din cuprinsul notificării nr. 44/20.02.2009, rezultă că pârâta a refuzat plata facturii nr. 5128896/12.02.2009 , arătând că nu a fost înregistrată în contabilitate şi nici plătită deoarece nu are la bază un contract încheiat între părţi.
Se observă că în cuprinsul acestei notificări pârâta nu a făcut referire la existenţa unui contract în formă scrisă ci la faptul că nu există o convenţie a părţilor care să stea la baza emiterii acestei facturi. De altfel, în răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 3 şi 4 ), pârâta a arătat că a convenit cu reclamanta doar plata comisionului de 500 de Euro, comision pe care l-a şi achitat, deşi reclamanta nu i-a mai trimis convenţia în formă scrisă.
Având în vedere aceste aspecte, poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că pârâta intimată a contestat doar existenţa unei convenţii scrise, iar nu şi obligaţia de plată a creanţei pretinse, câtă vreme nici pentru prima factură nu a existat un contract în formă scrisă şi, cu toate acestea, pârâta a înregistrat factura în contabilitate şi a achitat-o.
De altfel, poziţia pârâtei în sensul recunoaşterii doar a comisionului în sumă de 500 euro rezultă fără echivoc din răspunsul la interogatoriu ce se coroborează cu notificarea nr. 44/20.02.2009.
Întrucât prin probele administrate în cauză, reclamanta nu a făcut dovada obligaţiei de plată asumate de pârâtă privind plata unui comision de intermediere a vânzării cumpărării imobilului proprietatea sa, în sumă de 1500 euro şi, prin urmare, nici îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei conform art. 969, art. 1073 C. civ, tribunalul apreciază ca nefondate şi celelalte criticile formulate de recurentă ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. p. civ., în mod corect instanţa de fond respingând acţiunea, ca neântemeiată,
În raport de cele reţinute mai sus şi faşă de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. p. civ şi art. 304 1 C. p. civ, în temeiul art. 312 alin 1 C.p.civ. tribunalul va respinge recursul ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiate excepţiile nulităţii recursului şi netimbrării acestuia.
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamanta E C I SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 6 împotriva sentinţei civile nr.20375 pronunţată la data de 20.10.2010 de Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti, în dosarul nr. 11080/299/2009, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S.C. D SA, cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.
Ia act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată .
Irevocabilă .
Pronunţată în şedinţă publică , azi 08.06.2012.
Pentru
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
Jud. Popescu Rodica Vasilache Maria Aurelia Balan Ionica Manea Camelia
Aflat în C.O semnează
Preşedinte Secţie .
Red.jud.B.I
Dact.F.I.
Ex.2/27.07.2012
Judecător fond – Radu Bianca Elena
Judecătoria sector 1 Bucureşti – dosar nr.11080/299/2009
