Prin cererea nr. Z înregistrată la Judecătoria Iaşi, reclamanta M.D.N. a chemat în judecată pârâta C.M. pentru a fi obligată să-i predea bunurile imobile promise prin contractul de împrumut încheiat la 14.12.2006.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că i-a împrumutat pârâtei suma de 10.000 lei pentru amenajarea mormântului fiului său şi organizarea pomenirilor de rigoare, pârâta obligându-se în schimb să îi predea întreaga parte ce i se cuvine din averea tatălui său S.V., obligaţie ce trebuia îndeplinită în cel mult trei luni de la rămânerea definitivă a partajului tatălui său. În urma partajului, pârâta a primit mai multe bunuri imobile terenuri şi construcţii însă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract.
Prin sentinţa civilă nr. X Judecătoria Z a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bicaz în urma calificării acţiunii ca fiind revendicare, împrejurare în care, potrivit art. 13 C. pr. civ., competenţa este dată instanţei în a cărei circumscripţie se află bunul imobil.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Bicaz stabilindu-se termen de judecată, când în condiţiile procedurii complete instanţa din oficiu a invocat necompetenţa teritorială pentru următoarele considerente:
Părţile au încheiat o convenţie pe care au intitulat-o ca fiind împrumut în baza căreia reclamanta s-a obligat să dea pârâtei suma de 10.000 lei fără obligaţia corelativă a pârâtei de a restitui suma înapoi, obligaţie care era de esenţa contractului de împrumut, ci, pârâta s-a angajat ca în schimbul acestei sume să ”predea” reclamantei partea sa din moştenire ce i se cuvine în urma partajării averii după autorul său. Pentru a stabili cu exactitate voinţa părţilor şi pentru a califica contractul, se impune ca judecătorul să facă aceste evaluări prin prisma dispoziţiilor art. 977-985 din vechiul în vigoare la momentul încheierii convenţiei. Astfel, conform art. 977, interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor şi nu după sensul literar al termenilor. Din acest punct de vedere, din cuprinsul convenţiei transpare cu evidenţă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile viitoare pe care pârâta le va dobândi pe cale succesorală pentru preţul de 10.000 lei plătit de pârâtă. Nu poate fi calificată intenţia reclamantei ca o acţiune în revendicare în condiţiile în care aceasta nu deţine un titlu cu privire la bunurile imobile şi în condiţiile în care titlul este supus formei solemne ca o condiţie de validitate. Din acest motiv judecătorul consideră că promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare a dat naştere în patrimoniul reclamantei a unui drept personal de creanţă în virtutea căruia poate cere obligarea pârâtei de a-şi respecta obligaţia asumată prin convenţie şi anume aceea de a încheia în formă solemnă actul de vânzare-cumpărare cu privire la bunurile dobândite prin moştenire.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că, fiind în prezenţa unei acţiuni personale, existând şi convenţia părţilor prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Iaşi precum şi în lipsa invocării la prima zi de înfăţişare a vreunei excepţii de necompetenţă relativă din partea pârâtei, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Iaşi astfel cum în mod corect a învestit reclamanta prin acţiune.
Prin urmare, rezultă că prezenta instanţă nu este competentă să soluţioneze cauza, motiv pentru care, în temeiul art. 158 alin. 3 Cod de procedură civilă, va admite excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu şi, pe cale de consecinţă, va declina competenţa în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Dat fiind existenţa a două sentinţe prin care ambele instanţe se declară deopotrivă necompetente, în baza art. 20 C. pr. civ., constatându-se invit conflictul negativ de competenţă, cauza va fi înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 22 C. pr.civ.
