În motivarea cererii reclamantul a aratat ca prin sentinta civila nr.13454/2001 a Judecatoriei Constanta a fost obligat catre pârât la plata sumei de 105.249.516 lei cu titlu de impozit retinut nelegal si cheltuieli de judecata.
Se mai sustine ca dupa ramânerea irevocabila a acestei hotarâri, prin decizia nr.2272/11.12.2001 a Tribunalului Constanta întreaga suma a fost platita pârâtului prin judecatoresc.
Ulterior, procurorul general a atacat cu recurs în anulare cele doua hotarâri judecatoresti pronuntate în cauza, care a fost admis prin decizia nr.4831 din 19.11.2003 a Curtii Supreme de Justitie cu consecinta casarii acestor hotarâri.
Prin sentinta civila nr.6312 din 23.06.2005 Judecatoria Constanta a admis actiunea formulata de M.A.I., a dispus restabilirea situatiei anterioare executarii silite si a obligat pârâtul sa restituie reclamantului suma de 105.249.516 lei actualizata în raport cu indicele de inflatie.
Tribunalul Constanta – sectia civila investit cu solutionarea recursului – prin decizia nr.470/16.05.2006 a admis recursul formulat de recurentul – pârât B.C. cu consecinta casarii hotarârii pronuntate de Judecatoria Constanta si a constatat ca tribunalul este competent a solutiona cererea de întoarcere a executarii formulata de M.A.I.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. R 3478/2006.
Prin sentinta civila nr. 2414/24.11.2006 pronuntata de Tribunalul Constanta s-a respins actiunea formulata de reclamantul M.A.I. – prin Directia Generala Reglementari Juridice si Contencios, ca neîntemeiata si s-a luat act ca pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecata.
În motivarea hotarârii prima instanta a retinut ca în baza hotarârii irevocabile nr.13454 din 19.09.2001 reclamantul B.C. a dobândit un drept de creanta exigibil.
De altfel, M.A.I. în baza titlului executoriu a achitat reclamantului suma astfel obtinuta de care acesta s-a folosit netulburat pâna la momentul pronuntarii hotarârii Curtii Supreme de Justitie care a admis recursul în anulare si prin care s-au casat ambele hotarâri care consfinteau dreptul de creanta în favoarea reclamantului.
Prin actiunea separata care face obiectul prezentei cauze M.A.I. a solicitat obligarea pârâtului sa ramburseze creanta încasata conform unei hotarâri judecatoresti irevocabile având regim de „res judicata”.
În solutionarea cauzei de fata se va avea în vedere în principal respectarea reglementarilor referitoare la proprietate cuprinse în Conventia pentru apararea dreptului omului si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie, ratificata de România prin Legea nr.30/1994.
În acest sens prezinta relevanta deosebita în adaptarea solutiei respectarea exigentelor art.1 din primul Protocol Aditional la Conventie potrivit caruia „orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si principiile generale de drept international.
În acest context Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat într-o cauza similara împotriva Statului Român retinându-se ca o „imixtiune în exercitarea dreptului de creanta în relatia cu statul poate fi interpretata ca o privare de proprietate”.
S-a apreciat de asemenea ca interventia Procurorului General dupa terminarea procedurii judiciare prin declansarea recursului în anulare care a avut drept consecinta casarea unei hotarâri judecatoresti irevocabile reprezinta o imixtiune în exercitarea drepturilor, fiind încalcat principiul securitatii raporturilor juridice si a respectarii unei hotarâri judecatoresti având regim „res judicata” si în consecinta s-a adus o încalcare a art.1 din Protocol.
Împotriva acestei sentinte a formulat recurs reclamantul Ministerul Administratiei si Internelor.
În motivarea recursului a aratat ca hotarârea este nelegala si netemeinica având în vedere ca Tribunalul Constanta si-a motivat hotarârea pe o decizie a Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata în cauza Stere contra României, care nu priveste cauza de fata, deoarece în decizia mai sus mentionata este vorba de o alta persoana.
Instanta a ignorat dispozitiile din Codul de Procedura Civila referitoare la întoarcerea executarii silite.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.4041 C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinteaza titlul executoriu sau însasi executarea silita, cel interesat are dreptul la întoarcerea executarii prin restabilirea situatiei anterioare, iar conform art.4042 al.2 si 3 C.pr.civ. daca nu s-a dispus restabilirea situatiei anterioare în conditiile al.1 si 2, cel îndreptatit o va putea cere instantei judecatoresti competente, potrivit legii.
Tribunalul nu are competenta de a se pronunta cu privire la legalitatea demersului Procurorului General în declararea unui recurs în anulare sau cu privire la legalitatea unei hotarâri pronuntate de instanta suprema în solutionarea unei astfel de cauze.
Analizând sentinta recurata din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursul ca nefondat pentru urmatoarele considerente:
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si protocoalele aditionale la aceasta a fost ratificata prin Legea nr.30/18.05.1994.
Efectul principal al ratificarii unor conventii internationale consta în introducerea în dreptul intern a prevederilor conventiei ratificate.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.11 al.2 din Constitutia României „ tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern”.
Aceste prevederi se coroboreaza cu cele ale art. 20 al.2 din Constitutia României potrivit carora daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Ratificarea conventiei care contine dispozitii diferite fata de cele existente în dreptul intern conduce implicit la modificarea dispozitiilor contrare acesteia.
Potrivit art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie „orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni cu poate fi privat de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si principiile generale de drept international”.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în cauze similare atât prin cauza Stere si altii cât si prin cauza Stângaciu si Tudor împotriva României faptul ca obligatia la restituirea sumelor percepute în temeiul unei hotarâri definitive constituie o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor.
Suprematia dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societati democratice presupune respectarea principiului sigurantei raporturilor juridice si în special a hotarârilor judecatoresti definitive.
De asemenea s-a apreciat ca promovarea recursului în anulare care a avut drept consecinta casarea unei hotarâri judecatoresti irevocabile da nastere la un climat general de insecuritate juridica, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar si deci în statul de drept.
Prevederile conventiei si ale protocoalelor sale aditionale nu pot fi interpretate si aplicate în mod corect decât prin raportare la jurisprudenta Curtii. Normele cuprinse în conventie si în protocoalele sale aditionale alcatuiesc împreuna cu jurisprudenta organelor sale un bloc de conventionalitate, cu consecinta ca aceasta se impune autoritatilor nationale.
Prin urmare, jurisprudenta Curtii Europene este direct aplicabila în sistemul român de drept, iar autoritatile statale române confruntate cu aplicarea dispozitiilor conventiei si ale protocoalelor sale aditionale vor fi obligate sa tina seama si sa aplice solutiile jurisprudentiale ale organelor Conventiei, indiferent daca ele au fost pronuntate în cauze privitoare la România sau, în cauze privitoare la celelalte state parti.
Aceasta solutie se impune în virtutea principiului subsidiaritatii.
Chiar Curtea Constitutionala a României a retinut ca interpretarea Curtii Europene privitoare la normele conventiei, astfel cum rezulta din jurisprudenta acesteia, se impune pe principiul subsidiaritatii si fata de ea „a fortiori” jurisprudenta instantei europene se impune celorlalte autoritati publice române, inclusiv instantelor judecatoresti (decizia nr.81/1994 si decizia nr.136/1994 publicate în Monitorul Oficial nr. 14/25.01.1995).
Pentru considerentele aratate mai sus, Curtea a respins recursul ca nefondat si a mentinut sentinta recurata ca legala si temeinica.
