Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod pr. civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Textul menţionat consacră principiul rolului activ al instanţei, iar prevederile art. 4 permit judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care pot duce la dezlegarea pricinii , chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.
Instanţa nu poate însă pronunţa hotărârea în temeiul unei excepţii de care nu a pus-o în prealabil în discuţia părţilor, deoarece în caz contrar se încalcă un alt principiu care guvernează procesul civil şi anume acela al contradictorialităţii.
În condiţiile în care incidenţa excepţiei reţinută ca temei al hotărârii atacate a fost identificată doar etapa deliberării, deci după închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fond, se impune a se recurge la prevederile art. 151 Cod pr. civilă prin repunerea pricinii pe rol.
Prin sentinţa civilă nr. 2550/9 noiembrie 2006, Tribunalul Mureş a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş.
În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 215047/19.05.2003, reclamantul a fost trecut din de invaliditate în pentru limită de vârstă, stabilindu-se un punctaj mediu anual de 1,34409.
Această decizie nu a fost contestată de către reclamant, astfel încât, în baza art. 88 din Legea nr.19/2000, aceasta a devenit definitivă.
Conform art. 89 alin.1 din Legea nr.19/2000, reclamantul are dreptul de a cere oricând recalcularea pensiei pentru remedierea unor erori în stabilirea şi în plata pensiei.
Însă, conform art.95 alin.2, art.82 şi art. 155 lit. e din Legea nr.19/2000, reclamantul are obligaţia de a depune la unitatea pârâtă o cerere de recalculare şi numai în cazul refuzului de soluţionare a cererii (în termenul prevăzut de art. 86 alin.1 din Legea nr.19/2000) sau în cazul respingerii cererii, reclamantul se poate adresa instanţei de judecată.
În consecinţă, având în vedere că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă se sesizare a instanţei, aceasta a respins ca prematură acţiunea reclamantului.
Acesta a declarat recurs împotriva hotărârii anterior descrise, criticând-o pentru nelegalitate pe considerentul greşitei soluţionări a procesului prin admiterea excepţiei prematurităţii, care nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind invocată şi reţinută din oficiu.
De asemenea, reclamantul a susţinut că în mod eronat s-a reţinut de către prima instanţă că ar fi avut obligaţia parcurgerii unei proceduri prealabile şi că nu ar fi contestat decizia de pensionare, care a devenit, astfel, definitivă. Sub acest aspect, a precizat că la dosarul cauzei nu există dovada comunicării cu el a respectivei decizii, despre a cărei emitere a aflat doar în cursul lunii ianuarie 2006, când i-a fost înmânată de un funcţionar al instituţiei pârâte, cu ocazia solicitării unor relaţii referitoare tocmai la necomunicarea deciziei.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este întemeiat, astfel că urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Prin contestaţia adresată primei instanţe la data de 20 ianuarie 2006, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea pensiei cuvenite începând cu data de 01.05.2003, conform punctajului de 2.34235, calculat la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, în temeiul prevederilor art. 180(3).
Încă de la primul termen de judecată, prima instanţă a pus în discuţia părţilor oportunitatea efectuării în cauză a unei expertize contabile, în scopul verificării modului de calcul a drepturilor de pensie stabilite prin decizia nr. 215047/19.05.2003, ataşată contestaţiei supuse examinării.
La termenul de judecată din 4 aprilie 2006, reprezentantul pârâtei a susţinut că la termenul anterior invocase excepţia tardivităţii, iar instanţa, în urma verificării caietului de şedinţă al grefierului, a constatat că susţinerea nu este reală. De asemenea, a pus în vedere reprezentantului pârâtei să facă dovada comunicării deciziei de pensionare, însă la următorul termen de judecată acest aspect nu a mai fost pus în discuţie. În schimb, instanţa a admis cererea formulată de reclamant, prin apărător, pentru administrarea probei cu expertiza contabilă, stabilind ca obiectiv verificarea modului de calcul al pensiei stabilite prin decizia în litigiu.(fila 34 fond).
Raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la termenul de din 27 iunie 2006, când s-a dispus amânarea judecăţii pentru 12 septembrie 2006, în vederea studierii de către părţi a lucrării. Ulterior, în urma obiecţiunilor formulate de pârâtă, expertul a depus completări pentru termenul din 10 octombrie 2006, când s-a dispus amânarea judecăţii în vederea studierii acestora.
La următorul termen de judecată – 7 noiembrie 2006 – instanţa a declarat încheiată faza procedurii probatorii şi a acordat cuvântul în fond, dispunând amânarea pronunţării pentru data de 9 noiembrie 2006, când, adoptând hotărârea supusă examinării prin prezentul recurs, a respins ca prematură acţiunea reclamantului.
Procedând în acest mod, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât, după cum rezultă din starea de fapt anterior descrisă, excepţia prematurităţii cererii nu a fost invocată şi pusă în discuţia părţilor, încălcându-se, astfel, principiul contradictorialităţii dezbaterilor. Pe de altă parte, din întregul mod de derulare a procesului a reieşit că prima instanţă s-a considerat investită cu examinarea fondului cauzei, iar nu a unei excepţii, cu atât mai mult cu cât a procedat şi la administrarea probei cu expertiza contabilă, probă care, în mod evident ar fi fost inutilă în condiţiile reţinerii excepţiei menţionate. În fine, aceeaşi instanţă nu a lămurit nici aspectul formulării tardive a contestaţiei, prin raportare la data comunicării deciziei atacate cu reclamantul, deşi această problemă s-a pus în discuţie la termenul de judecată din 4 aprilie 2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Textul menţionat consacră principiul rolului activ al instanţei, iar prevederile alin.4 permit judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care pot duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.
În schimb, instanţa nu poate pronunţa hotărârea în temeiul unui mijloc procedural pe care nu l-a pus în prealabil în discuţia părţilor, precum excepţia din prezenta cauză, în caz contrar încălcându-se în mod flagrant un alt principiu care guvernează procesul civil – şi anume acela al contradictorialităţii, prin nerespectarea căruia este anihilat însuşi dreptul la apărare şi la un proces echitabil, garantat deopotrivă de României şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Evident că prima instanţă putea să invoce din oficiu excepţia reţinută ca temei al hotărârii pronunţate în prezenta cauză, însă, în condiţiile în care incidenţa acesteia a fost identificată doar în etapa deliberării, deci după închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fond, se impunea a se recurge la prevederile art. 151 Cod procedură civilă, prin repunerea pricinii pe rol, deoarece numai printr-o atare strategie s-ar fi răspuns exigenţelor principiilor anterior enunţate.
Raportat la cele anterior relevate, Curtea reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, observând că prin soluţionarea procesului pe baza unei excepţii nepuse în discuţia părţilor, reclamantului-recurent, care a invocat acest motiv de nulitate, i s-a creat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, respectiv prin casarea hotărârii astfel pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea supunerii dezbaterii contradictorii a tuturor aspectelor la care s-a făcut trimitere în cuprinsul considerentelor prezentei decizii, precum şi a celor care vor reieşi ulterior din dezbateri, în raport de toate susţinerile părţilor.
