Lămurirea obiectului acţiunii este şi în sarcina instanţei, aceasta neputând lua măsura suspendării cauzei pentru neconformarea unei obligaţii de explicitare a petitelor, ci poate doar să pună în discuţia părţilor lămurirea unor aspecte, fără a putea transforma acest lucru într-o obligaţie în sensul art. 1151 din Codul de procedură civilă, cât timp cererea reclamantei îndeplineşte cerinţele esenţiale prevăzute la art. 112 din şi 133 din acelaşi cod.
(Decizia nr. 118/R din 23 aprilie 2010)
Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Năsăud în şedinţa publică din 21 ianuarie 2010 s-a dispus în temeiul art. 1551 Cod procedură civilă suspendarea judecării cauzei cu privire la efectuarea unei precizări de acţiune care să fie întocmită adecvat conform dispoziţiilor art. 113 şi următoarele din Codul de procedură civilă cu sublinierea efectuării cu precădere în termeni juridici a petitelor de rectificare de C.F., cu corespondenţa şi indicarea temeiului legal incident, cu menţiunea că starea de fapt a fost expusă.
Pentru a pronunţa această încheiere instanţa a reţinut că prin încheierile anterioare s-a pus în vedere atât reclamantei cât şi prin mandatar să se conformeze depunerii unei precizări de acţiune în scris în sensul celor mai sus arătate, obligaţie pe care reclamanta nu a îndeplinit-o.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii cu trimiterea cauzei în vederea repunerii pe rol.
Examinând recursul prin prisma criticilor din motivele de recurs care se pot circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.
Prin Decizia civilă nr. 15/A/2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a casat cu trimitere Sentinţa civilă nr. 1765/2003 pronunţată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 3330/2002 cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea de a se pronunţa pe fond asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii, lăsând posibilitatea instanţei de rejudecare să solicite părţilor orice lămuriri asupra împrejurărilor de fapt şi de drept pe care le invocă în susţinerea pretenţiilor.
La data de 17.11.2006, reclamanta face anumite clarificări în privinţa petitelor acţiunii introductive, precizând că petitele acţiunii sunt cele din notele scrise depuse la termenul din 27.09.2006 înregistrate la dosar la 22.09.2006, aceasta ca urmare a dispoziţiilor instanţei de la termenul din 31 august 2006.
Apoi, la data de 29.05.2007 reclamanta înregistrează la dosarul nr. 2094/265/2006 vol. I un script intitulat despre acţiune şi petitele ei, prin care relatează istoricul stării de fapt, îşi expune poziţia cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat şi face trimitere în privinţa petitelor acţiunii la scriptul intitulat „note scrise” din 27.09.2006.
La termenul de judecată din 31.08.2006, instanţa pune în vedere reclamantei să-şi precizeze clar în scris petitele din acţiunea introductivă, reclamanta conformându-se depunând prin scriptul intitulat Note Scrise precizările petitelor.
Apreciind neadecvată precizarea la termenul de judecată din 27.09.2006, revine cu aceeaşi solicitare către reclamantă, punându-i în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 1151 din Codul de procedură civilă în caz de neconformare.
Prin scriptul depus la 20.10.2009 în respectarea obligaţiei impuse face clarificări ale petitelor, pe care le reiterează şi prin scriptul depus la 11.12.2006.
Instanţa la 13.12.2006 suspendă cauza potrivit art. 1151 din Codul de procedură civilă, apreciind că toate demersurile scrise ale reclamantei nu clarifică petitele.
După repunerea pe rol a dosarului reclamanta prin avocat a depus precizări asupra petitelor acţiunii.
Apreciind din nou asupra neadecvării precizărilor de petite, instanţa reiterează obligaţia la mai multe termene de a depune o nouă precizare care să clarifice fiecare petit de rectificare cu precizarea temeiului de drept.
Pe baza acestei noi solicitări reclamanta depune noi precizări şi pe baza angajamentului luat în şedinţa publică din 13 mai 2009 indică şi temeiurile de drept pe care îşi întemeiază petitele.
La acest termen instanţa pune din nou în vedere reclamantei să-şi clarifice petitele, reclamanta face precizări indicând fiecare act ce trebuie anulat şi apoi noi precizări detaliate cu anexare de înscrisuri. Apoi, reclamanta face noi precizări prin scriptul de la fila 532.
La termenul din 21 ianuarie 2010 instanţa a apreciat asupra solicitării impuse reclamantei privind precizarea acţiunii introductive şi a constatat îndeplinirea cerinţelor art. 1551 din Codul de procedură civilă şi a dispus suspendarea cauzei.
Aprecierea primei instanţe cu privire la neîndeplinirea de reclamantă a obligaţiei de precizare a acţiunii este greşită.
Aşa cum rezultă din cronologia stabilirii obligaţiei arătate reclamanta şi-a îndeplinit de fiecare dată obligaţia, atât prin folosirea propriilor cunoştinţe, cât şi prin persoana calificată, respectiv prin avocat.
Prima instanţă a transformat recomandarea instanţei de casare într-o obligaţie procedurală stabilită în sarcina reclamantei, deşi nu era o îndrumare obligatorie.
Având în vedere totuşi că decizia de casare a lăsat posibilitatea primei instanţe să facă acest lucru, se impunea ca obligaţie stabilită să fie conformă cu dispoziţiile art. 112 din Codul de procedură civilă aşa cum lasă să se înţeleagă şi art. 114 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Or, în cauză acţiunea reclamantei are toate elementele prevăzute de art. 112 din Codul de procedură civilă.
În speţă prima instanţă a insistat pentru o anumită adecvare a formulării completării de acţiune introductivă şi nu pe constatarea că reclamanta ar fi respectat cerinţele art. 112 din Codul de procedură civilă, cerinţe care pot fi desprinse din succesivele precizări de acţiune, unde au fost precizate petitele, actele ce trebuie anulate, temeiurile de drept.
Lipsa unei forme, cu o anumită acurateţe în formularea petitelor şi indicarea temeiurilor legale, a cererii de chemare în judecată şi a întregirii şi modificării ei nu constituie un motiv de întrerupere a cursului judecăţii cât timp pretenţiile deduse judecăţii sunt cunoscute şi încadrarea în drept în final a acestor pretenţii revine instanţei de judecată (art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă).
Indicarea anumitor temeiuri de drept este o componentă a principiului disponibilităţii şi o obligaţie a instanţei de a le respecta.
Pe de altă parte, potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă cererea de chemare în judecată este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă, se poate constata că lămurirea obiectului acţiunii este şi în sarcina instanţei, aceasta neputând lua măsura suspendării cauzei pentru neconformarea unei obligaţii de explicitare a petitelor, ci poate doar să pună în discuţia părţilor lămurirea unor aspecte, fără a putea transforma acest lucru într-o obligaţie în sensul art. 1151 din Codul de procedură civilă, cât timp cererea reclamantei îndeplineşte cerinţele esenţiale prevăzute la art. 112 din Codul de procedură civilă şi 133 din acelaşi cod.
Pe de altă parte, este de observat că pentru lipsa obiectului cererii art. 133 prevede o cu totul altă sancţiune decât suspendarea.
Dar sancţiunea aplicată reclamantei este injustă şi pentru faptul că nu se poate susţine că cererea reclamantei nu îndeplineşte cerinţele art. 112 din Codul de procedură civilă cât timp într-o primă fază de judecată s-a pronunţat o hotărâre judecătorească asupra cererii reclamantei, fiind astfel neîndoielnic că petitele acţiunii sunt formulate în condiţiile art. 112 din Codul de procedură civilă.
Deci, instanţa are cadrul procesual stabilit, inclusiv asupra obiectului ei şi deci poate pronunţa o hotărâre aşa cum a făcut-o şi instanţa iniţial investită, prin decizia de casare nefiind evidenţiate greşeli asupra acestui aspect.
În contextul celor prezentate, se poate constata în mod rezonabil că:
– prin suspendarea judecăţii s-a adus atingere dreptului reclamantei la liberul acces la justiţie în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.O;
– durata de soluţionare a procesului tinde să devină excesivă, în condiţiile criteriilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei, comportamentul instanţei şi miza procesului pentru reclamantă, aducându-se astfel atingere art. 6 alin. 1 din C.E.D.O. în privinţa unui proces echitabil.
