ROMANIA
TRIBUNALUL BUCURESTI – SECTIA A V-A CIVILA
DECIZIA CIVILĂ nr. 344
ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 05.04.2011
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PRESEDINTE EVELINA OPRINA
JUDECĂTOR SANDA PĂUN
GREFIER ALINA LAURA DÎRVĂ
Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea apelului civil formulat de apelantul-reclamant I.D. împotriva sentinţei civile nr. 7915.20.04.2010 pronunţată în dosarul nr. 3803/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în contradictoriu cu intimata-pârâtă F.M.R. şi intimaţii-chemaţi în garanţie Statul Român prin MFP, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi S.C. ROM VIAL S.A., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns apelantul-reclamant, prin avocat şi intimata-pârâtă, prin avocat, lipsă intimaţii-chemaţi în garanţie.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, Tribunalul acordă cuvântul asupra apelului.
Apelantul-reclamant, pune concluzii de admitere a apelului, desfiinţarea sentinţei atacate, admiterea acţiunii principale, cu cheltuieli de judecată pe cale separată şi amânarea pronunţării pentru a depune la dosar concluzii scrise. Cu privire la cererea de chemare în garanţie arată că o lasă la aprecierea instanţei.
Intimata-pârâtă, prin avocat pune concluzii de respingere a apelului, menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, apreciind că apelantul nu deţine un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul CEDO. De asemenea, învederează că apelantul-reclamant a dobândit imobilul în urma cumpărării de drepturi litigioase. Solicită instanţei a avea în vedere faptul că legea specială se aplică cu prioritate, faţă de faptul că foştilor li s-a retrocedat un număr de apartamente mai puţin cele solicitate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată. În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, solicită admiterea acesteia, cu obligarea chemaţilor în garanţie la plata contravalorii stabilită prin raportul de expertiză, admiterea cererii reconvenţionale.
Tribunalul reţine cauza spre soluţionare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul acestei instanţe la data de 15.04.2005, sub nr. 8772/2005 (nr. nou 8926/299/2005), reclamanţii P.E.F., F.D.E. si F.L .au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtele F.M.R., Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. ROM-VIAL S.A., să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, …., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 287/112/2000 încheiat între pârâtele F.M.R.şi S.C. ROM-VIAL S.A. şi să se dispună obligarea pârâţilor să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 din imobilul de la adresa de mai sus.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autorului lor, F.C., că acesta din urma a dobândit imobilul-construcţie situat în Bucureşti, …. prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7208/15.03.1929, că, ulterior, prin mai multe cumpărări succesive, a dobândit terenul în suprafaţă de 1.923 m.p., situat la adresa de mai sus şi că, în anul 1950, imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950. Au mai arătat reclamanţii că apartamentul nr. 1 al acestui imobil a fost înstrăinat cu rea-credinţă către pârâta F.M.R. printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, că preluarea imobilului de către statul roman s-a făcut fără titlu valabil şi că se impune, în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamantelor şi pârâtei, a se da câştig de cauza titlului exbihat de către reclamanţi.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 Cod civil, ale art. 46 si următoarele din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 112 şi art. 274 Cod procedură civilă.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâţilor.
La data de 16.05.2006, pârâta F.M.R. a formulat întâmpinare (filele 50-51), prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând că contractul de vânzare-cumpărare nr. 287/112/2000 a fost încheiat cu respectarea tuturor prevederilor legale, pârâta fiind cumpărătoare de bună-credinţă, fiind îndeplinite toate cerinţele art. 9 din Legea nr. 112/1995. A invocat principiul aparenţei validităţii de drept şi al ocrotirii drepturilor terţului subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil. A mai susţinut că autorul reclamanţilor, numitul F.C., nu mai era proprietar, astfel cum rezultă din Decretul nr. 92/1950 (poziţia 7918).
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă, ale Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001.
În dovedirea susţinerilor sale, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamanţilor.
La data de 17.05.2005, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat întâmpinare (filele 44-45), prin care a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 287/112/2000, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului in litigiu.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
În dovedirea susţinerilor sale, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 08.09.2005 (fila 73), reclamanţii au învederat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, pe capătul 1 al cererii introductive, cu pârâtele S.C. ROM-VIAL S.A. şi F.M.R., pe capătul 2 al cererii şi cu pârâta F.M.R., pe capatul 3 de cerere, privind revendicarea imobilului in litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 8342/8.09.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 8772/2005, instanţa a admis excepţia prescripţiei, a respins ca prescris capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins capetele de cerere privind revendicarea şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu ca inadmisibile.
Prin Decizia civila nr. 913A/05.05.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 35086/3/2005 (nr. vechi 5130/2005), rămasă irevocabila prin Decizia civilă nr. 793/R/8.12.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a, instanţa a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru rejudecarea acţiunii în revendicare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 13.02.2007 sub nr. 3803/299/2007.
Prin Încheierea din data de 20.03.2007 (fila 14), instanţa a luat act că obiectul cauzei îl constituie revendicarea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, …., bazată pe comparare de titluri şi că are calitatea de pârâtă – F.M.R..
La termenul de judecată din data de 24.04.2007, pârâta F.M.R.a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, faţă de Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 4202/17.11.2005, depus de reclamanţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 6529 din 24.04.2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 3803/299/2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea pentru ca formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Prin Decizia civilă nr. 630/A din 21.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a fost admis recursul formulat de recursul formulat de reclamanţi, iar sentinţa a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare. Instanţa de recurs a reţinut că prin înstrăinarea drepturilor litigioase a intervenit trasmisiunea calităţii procesuale active şi că instanţa nu putea ignora solicitarea reclamanţilor de a se lua act de această transmisiune intervenită la data de 17.11.2005, opoziţia pârâtei fiind irelevantă.
Dosarul s-a reînregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 03.11.2008.
Reclamanta a depus Contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. 4202 din 17.11.2005 şi sub nr. 3234 din 21.06.2007 de B.N.P…., dobânditorul drepturilor litigioase fiind numitul I.D..
La data de 24.02.2009, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie (fila 40) a Statului Român prin , Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi S.C. Rom Vial S.A., prin care a solicitat ca, în situaţia în care va cădea în pretenţii, instanţa să dispună obligarea chemaţilor în garanţie la plata contravalorii imobilului la valoarea de piaţă, în conformitate cu art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în proces.
În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe prevederile art. 1337, art. 1341, art. 1347 şi ale art. 60-63 Cod procedură civilă.
La aceeaşi dată, pârâta a formulat cerere reconvenţională (fila 41) prin care a solicitat ca în situaţia în care se va admite cererea de chemare în judecată, instanţa să constatate că pârâta a redobândit calitatea de chiriaşi şi că s-a prelungit de drept contractul de închiriere, continuând locaţiunea în conformitate cu art. 1 şi art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999, iar reclamanţii să fie obligaţi să încheie contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
Pârâta a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor P.E.F., F.D.E., F.L. şi P.D.C., excepţia inadmisibilităţii introducerii în cauză a numiţilor V.S. şi B.D.I. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare (filele 41-44).
Prin Încheierea din 24.03.2009 (filele 57-58), instanţa a respins excepţiile reiterate de pârâtă, având în vedere dispozitivul şi considerentele deciziilor pronunţate în căile de atac şi a constatat că I.D. are calitatea de reclamant, în urma transmiterii dreptului litigios prin Contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. 4202 din 17.11.2005 şi sub nr. 3234 din 21.06.2007 de B.N.P…., F.M.R. are calitatea de pârâtă, iar obiectul cererii principale cu care a rămas învestită instanţa este revendicarea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, ……
Prin aceeaşi încheiere, instanţa a încuviinţat, pe cererea principală, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia s-a emis adresă către P.M.B. – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru a comunica dacă reclamanta a formulat cerere de restituire a imobilului revendicat, precum şi toate înscrisurile existente în dosarul constituit, pe cererea de chemare în garanţei, proba cu expertiză în specialitatea construcţii, iar pe cererea reconvenţională, proba cu înscrisuri.
Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul judiciar B…, a fost ataşat la dosar (filele 114-120), stabilindu-se că valoarea totală a imobilului revendicat este de 318.122 lei.
Relaţiile solicitate de la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie, Serviciul analiză contestaţii şi evidenţa dispoziţii Legea nr. 10/2001 au fost ataşate la dosar (filele 133-409).
Analizând probele administrate, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin „Actul de vindere-cumpărare” autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 7208 din 15.03.1929 (filele 20-21, Dosar 8772/2005), autorul reclamantului, numitul C.F.a cumpărat de la numitul G.Ş.imobilul situat în Bucureşti, …., în toată întinderea sa, astfel cum era stăpânit de vânzător. Prin Actele de vânzare-cumpărare nr. 9318 din 11.04.1932 (filele 23-24) şi 15083 din 24.05.1929 (filele 25-26), C.F.a cumpărat de la numitul Anton Berbec două porţiuni de teren aflate în continuarea terenului Bucureşti……
Prin procesul-verbal din 09.11.1945 (fila 27) s-a consemnat ipotecarea imobilului în favoarea Federaţiei pentru Sprijinirea Sinistraţilor.
Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de către stat, numitul T.C. figurând la poziţia nr. 7918 din Anexa la Decret (fila 32) cu 25 de apartamente situate în Bucureşti, str. Cobălcescu, , str. Ştirbei Vodă, , str. 16 Februarie, Prelungirea Giuleşti, şi str. Eduard Grand.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare în rate nr. 287/112 din 2000 (fila 9), Municipiul Bucureşti, prin S.C. ROM-VIAL S.A. a vândut pârâtei F.M.R. locuinţa situată în Bucureşti, str. Grigore Cobălcescu, cota indiviză de 2,75% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 12,55 m.p. teren situat sub construcţie, pentru preţul de 51.341.421 lei ROL. Valoarea actuală a acestui imobil este de 318.122 lei RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul judiciar.
Numitul F.C. a decedat la data de 14.03.1961, fiind moştenit de P.E.P. şi B.G.E., după cum reiese din Certificatul de moştenitor nr. 84 din 2.06.2000 eliberat de B.N.P. .. (fila 36).
Numita B.G.E. a decedat la data de 20.09.2004, fiind moştenită de F.L. şi F.D.E., după cum reiese din Certificatul de moştenitor nr. 72 din 14.10.2004 eliberat de B.N.P. …. (fila 14).
Moştenitorii lui F.C. au efectuat demersuri pentru restituirea imobilului naţionalizat. Cu privire la apartamentul ce face obiectul prezentului dosar, la data de 13.08.2001, P.E.F. şi B.G.E. au formulat notificarea nr. 1024, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 12968 (fila 264, Dosar 3803/299/2007, Vol. I), prin care au solicitat restituirea în natură, întrucât a fost preluat abuziv de către stat.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 4202 din 17.11.2005 de B.N.P. … (filele 13-17), vânzătorii P.E.F., F.D.E. şi F.L. au înstrăinat către cumpărătorii V.S., B.D.I. şi C.C.C. toate drepturile litigioase cu privire la imobilul situat în Bucureşti, …, izvorâte din notificarea înregistrată sub nr. 3264/1996 adresată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi din notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, inclusiv nr. 1024/2001, precum şi din acţiunile intentate în instanţă în vederea revendicării dreptului de proprietate şi a restituirii în natură a imobilului.
Susţinerile pârâtei în sensul că nu s-ar fi transmis dreptul litigios ce face obiectul prezentului dosar sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că se menţionează cu claritate că se înstrăinează dreptul litigios privind întregul imobil, inclusiv acţiunile în revendicare aflate pe rolul instanţelor şi se precizează numărul notificării prin care vânzătorii au solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din Corpul B, cumpărat de pârâtă.
Prin Contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 715 din 15.04.2006 de B.N.P. (filele 25-26), cedentul C.C.C. a transmis către cesionarii V.S. şi B.D.I. cota sa din drepturile litigioase.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 3234 din 21.06.2007 de B.N.P. … (filele 18-20), vânzătorii V.S. şi B.D.I. au înstrăinat către cumpărătorul I.D. drepturile litigioase cu privire la cele trei corpuri de clădire şi terenul pe care sunt amplasate acestea, aşadar şi dreptul litigios ce face obiectul prezentului dosar.
În urma acestor contracte de cesiune a dreptului litigios a intervenit transmiterea convenţională a calităţii procesuale active de la reclamanţii iniţiali către reclamantul I.D., în conformitate cu art. 1403 Cod civil. Sunt vădit neîntemeiate susţinerile pârâtei în sensul că reclamantul nu are calitate procesuală activă pe motiv că nu şi-ar fi manifestat intenţia de a continua procesul. Nu există nicio normă de procedură care să impună o asemenea manifestare de voinţă; atâta vreme cât reclamantul a cumpărat dreptul litigios se presupune că acestea doreşte câştigarea litigiului, având în vedere că nu a formulat nicio cerere de renunţare la judecată.
Prin Dispoziţia nr. 12152 din 16.09.2009 a Primarului General al Municipiului Bucureşti (filele 136-137) s-a dispus restituirea în proprietatea cesionarului I.D. a imobilului situat în Bucureşti, …….., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care şi apartamentul revendicat. Prin Dispoziţia nr. 12153 din 16.09.2009 a Primarului General al Municipiului Bucureşti (filele 138-139) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cesionarului I.D. pentru o parte din apartamentele ce nu i-au fost restituite, însă nu şi pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar.
Deliberând cu privire la cererea principală, având ca obiect revendicare, instanţa reţine următoarele:
Reclamantul solicită compararea titlului său de proprietate reprezentat de „Actul de vindere-cumpărare” autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 7208 din 15.03.1929 cu titlul de proprietate al pârâtei reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare în rate nr. 287/112 din 2000.
În urma comparării titlurilor de proprietate, potrivit regulilor de drept comun aplicabile acţiunii în revendicare, se dă câştig de cauză titlului mai bine caracterizat. Compararea nu se poate face după criteriul vechimii, întrucât dreptul de proprietate a fost transmis succesiv de la autorul reclamantului, numitul F.C., către stat prin Decretul nr. 92/1950, iar de la stat către pârâta F.M.R.. Chiar dacă preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, aspect recunoscut prin prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, aceasta nu transformă transmiterea succesivă a dreptului de proprietate într-una paralelă, pentru a fi aplicabil criteriul vechimii.
Prin preluarea în patrimoniul statului al imobilului situat în Bucureşti, …., acest bun a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului, iar apartamentul nr. 1 din corpul B nu s-a mai întors în acest patrimoniu sau în cel al succesorilor lui în drepturi. În aceste condiţii, titlul invocat de reclamant nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât acest drept s-a transmis (este adevărat, în mod forţat şi abuziv) către stat. Statul nu a putut restitui apartamentul cumpărat de pârâtă, întrucât nu se mai afla în patrimoniul său.
În cazul transmisiunilor succesive, este mai bine caracterizat ultimul titlu de proprietate valabil, acesta fiind Contractul de vânzare-cumpărare în rate nr. 287/112 din 2000. Instanţa va acorda preferinţă acestui titlu de proprietate cu atât mai mult cu cât valabilitatea sa nici nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind prescrisă chiar şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute, aspect stabilit în mod irevocabil prin Sentinţa nr. 8342 din 8.09.2005, care a fost menţinută în căile de atac sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Totodată, din analiza dispoziţiilor Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, rezultă că legiuitorul a înţeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situaţiei în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil şi a vândut imobilului unei terţe persoane.
Astfel, potrivit Legii nr.10/2001, într-o astfel de situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent şi anume, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, însă numai dacă a formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.
Din analiza actelor existente la dosarul cauzei, precum şi din susţinerile părţilor, se constată că autorii reclamantului au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 obţinând restituirea în natură a imobilului cu excepţia mai multor apartamente, prin care şi cel care face obiectul litigiului de faţă, pentru care i s-a recunoscut dreptul la obţinere de despăgubiri în măsura în care a formulat cereri în acest sens.
În aceste condiţii, instanţa apreciază faţă de situaţia de fapt reţinută, că reclamantul nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecţie, care să impună prevalenţa dreptului subiectiv afirmat de reclamant este necesar, potrivit jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul lui), calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speţă, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâtei, prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii.
În plus, este de reţinut că dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o „speranţă legitimă” de redobândire a bunului.
Câtă vreme reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească de natura celei prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu se poate reţine că acesta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Dimpotrivă, pârâta este cea care, la data soluţionării acţiunii în revendicare are un bun în sensul Convenţiei, deoarece titlul ei de proprietate a fost confirmat de instanţele judecătoreşti prin respingerea acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamantul nu poate pretinde existenţa unei „speranţe legitime” de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situaţia de fapt concretă.
Potrivit art. 18 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
A considera că indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unei compensaţii, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului. Legea nr. 1/2009 prevede acordarea de despăgubiri, dar numai pentru chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, nu şi pentru cei ale căror contracte sunt valabile (fie declarate ca atare în instanţă, fie necontestate).
Ca atare, norma de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este incidenţă situaţiei pârâtei şi de natură să conducă la respingerea acţiunii îndreptate împotriva ei.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate anterior, instanţa urmează să respingă ca neîntemeiată cererea referitoare la obligarea pârâtei să lase în deplina proprietate şi posesie a reclamantului imobilul situat în Bucureşti, ….
În ceea ce priveşte celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, instanţa constată că au fost soluţionate irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 8342 din 8.09.2005, cauza fiind trimisă spre rejudecare numai în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.
Deliberând cu privire la cererea reconvenţională, instanţa reţine următoarele:
Cererea formulată de pârâtă în sensul obligării reclamantului să încheie contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani va rămâne fără obiect, faţă de faptul că instanţa a acordat prioritate titlului de proprietate invocat de pârâtă, constatând implicit că reclamantul nu este proprietarul imobilului revendicat.
Deliberând cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa reţine următoarele:
Faţă de faptul că cererea de chemare în judecată va fi respinsă în totalitate, cererea de chemare în garanţie rămâne fără obiect, pârâta nefiind obligată în prezentul dosar. Instanţa nu va mai analiza nici excepţiile invocate cu privire la această cerere.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, faţă de declaraţiile reprezentanţilor părţilor formulate la ultimul termen de judecată, instanţa va lua act că acestea nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.D. solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, s-au invocat următoarele:
1. Existenţa contradicţiei între considerente şi dispozitiv, în sensul că, deşi iniţial se recunoaşte contractul ca titlu ce se compară şi după ce se invocă şi criteriul vechimii, ulterior instanţa de fond crează alte argumente.
Prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul revendicat a fost preluat de statul român pe numele T.C., naţionalizarea pe numele altei persoane decât proprietarul ducând la nulitatea actului de naţionalizare, aceasta făcându-se fără titlu. Această împrejurare echivalează cu nelegalitatea măsurii de naţionalizare.
Astfel, având în vedere că titlul apelantului provine de la autorul său, proprietar încă din anul 1929, iar titlul pârâtei provine de la un detentor precar, atâta vreme cât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul statului, urmează să se dea eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluţie se întemeiază şi pe principiul nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet. Este de necontestat că titlul apelantului este mai puternic întrucât a dobândit imobilul prin moştenire de la adevăratul proprietar, necontestat, în timp ce pârâţii au dobândit imobilul de la un non-proprietar, care l-a preluat în mod abuziv şi cu nerespectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la acea dată.
2. Instanţa a făcut o greşită aplicare şi interpretare a legii.
Astfel, în privinţa bunei-credinţe, apelantul a arătat că aceasta este irelevantă în acţiunea în revendicare, aceasta putând fi analizată numai în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie în care se dă câştig de cauză celui care are posesia mai bine caracterizată. Astfel, instanţa de fond a făcut în mod greşit aprecieri pe buna-credinţă la încheierea actului.
A mai arătat apelantul că există o diferenţă de reglementare a problemei lipsirii de proprietate între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cele ale Protocolului nr. 1 la CEDO. Legea nr. 10/2001 nu are incidenţă în litigiile având ca obiect conflictul de interese dintre proprietarii deposedaţi de statul comunist şi cumpărătorii în baza Legii nr. 10/2011, conflict care se rezolvă exclusiv prin acţiunea în revendicare. Singurele dispoziţii din Legea nr. 10/2011 care au incidenţă în ce priveşte dreptul comun şi care vizează raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat, sunt dispoziţiile art. 46 a căror aplicare este, însă, limitată la acţiunea în nulitatea contractului.
3. Instanţa a încălcat grav dispoziţiile art. 44 şi art. 20 alin. 2 din României şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa era obligată să verifice valabilitatea titlului chiriaşului prin prisma dreptului vânzătorului, autorul acestuia şi să constate că acesta nu a avut niciodată proprietatea imobilului şi deci nu a avut ce transfera. Neprocedând astfel, instanţa a privat pe reclamant de dreptul de proprietate, nesocotind dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi violând în mod grav art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO.
Apelantul a mai arătat că instanţa era datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic, prin raportare la normele juridice superioare ca forţă juridică.
4. Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că instanţa a ignorat o serie de aspecte de drept.
Statul roman nu a dobândit niciodată “de jure” dreptul de proprietate asupra imobilului, ci a intrat doar în posesia acestuia în mod illegal şi abuziv, exercitată prin intermediul autorităţilor publice locale.
Analiza titlurilor de proprietate ale părţilor impune în primul rand stabilirea faptului dacă, prin preluarea imobilului de stat în baza Decretului nr. 92/1950, autorii apelantului şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia, iar răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea era contrar prevederilor art. 8 din Constituţia României şi anul 1948. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului este condiţionată de conformitatea Decretului de naţionalizare şi a actelor administrative de aplicare a acestuia cu constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data la care bunurile în cauză au intrat în patrimonial statului.
Apelantul a mai arătat că că se impune o precizare şi în ce priveşte modul în care a acţionat vânzătorul. Astfel, în baza Legii nr. 112/995, se puteau înstrăina imobile preluate cu titlu de stat, or, statul nu putea exhiba un titlu valabil de preluare. Modul de a acţiona al statului se circumscrie unei modalităţi generale prin care acesta a înţeles să-şi exercite atribuţiile şi care a fost criticată şi sancţionată de CEDO.
Prin urmare, apelantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu de la autorii săi, în vreme ce intimata invocă drept titlu contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar şi în frauda legii. Toate aceste aspecte nu au fost avute în vedere de instanţa de fond.
Apelantul a mai arătat că, deşi buna-credinţă, nu duce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate, se impune o observaţie, în sensul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a efectuat nicio operaţiune de verificare a situaţiei imobilului de către pârâtă.
În plus, prin raportare la cauza Raicu c. României, CEDO a statuat că orice inegrinţă în folosinţa proprietăţii trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 282-297 Cod procedură civilă.
Analizând apelul declarat prin raportare la motivele invocate şi care constituie limitele devoluţiunii, conform dispoziţiilor art. 295 Cod procedură civilă, tribunalul constată următoarele:
Apelantul reclamant a întemeiat cererea dedusă judecăţii pe prevederile art. 480 Cod civil, împrejurare faţă de care tribunalul consideră că solicitarea acestuia nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere desigur şi decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, dar şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Astfel, tribunalul consideră că schimbarea practicii instanţei europene sub aspectul drepturilor foştilor proprietari de a obţine în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
Tribunalul observă că potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate. După cum se menţionează în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, însă, tribunalul constată că urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotararile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept, Curtea Europeană a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă a urmat calea deschisă de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanţa europeană a considerat că, prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi care naşte un drept de indemnizaţie, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură (paragraful 142 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
În plus, Curtea a mai observat că hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naţionalizării nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condiţiile în care nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Astfel, Curtea a reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). Ca atare, se constată o circumstanţiere a noţiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu.
Aşa fiind, în ceea ce-l priveşte pe apelantul reclamant, se reţine că, prin „Actul de vindere-cumpărare” autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 7208 din 15.03.1929 (filele 20-21 din dosarul nr. 8772/2005), autorul reclamantului, numitul C.F. a cumpărat de la numitul G.Ş. imobilul situat în Bucureşti, …, în toată întinderea sa, astfel cum era stăpânit de vânzător. Prin Actele de vânzare-cumpărare nr. 9318 din 11.04.1932 (filele 23-24 din dosarul nr. 8772/2005) şi 15083 din 24.05.1929 (filele 25-26 din dosarul nr. 8772/2005), C.F. a cumpărat de la numitul Anton Berbec două porţiuni de teren aflate în continuarea terenului.
Prin procesul-verbal din 09.11.1945 (fila 27 din dosarul nr. 8772/2005) s-a consemnat ipotecarea imobilului în favoarea Federaţiei pentru Sprijinirea Sinistraţilor.
De pe urma defunctului F.C., decedat la data de 14.03.1961, au rămas în calitate de moştenitori P.E.P. şi B.G.E., în calitatea de descendenţi, astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 84/02.06.2000 eliberat de public (fila 36 din dosarul nr. 8772/2005). Iar, de pe urma defunctei B.G.E., decedată la data de 20.09.2004, au rămas drept moştenitori F.L. şi F.D.E., în calitate de descendenţi, astfel cum reiese din Certificatul de moştenitor nr. 72/14.10.2004 eliberat de notar public (fila 14 din dosarul nr. 8772/2005).
Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de către stat, numitul T.C. figurând în calitate de proprietar la poziţia nr. 7918 din Anexa la Decret (fila 32 din dosarul nr. 8772/2005) cu 25 de apartamente situate în Bucureşti, str. 16 Februarie, Prelungirea Giuleşti, şi str. Eduard Grand.
Ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare în rate nr. 287/112 din 2000 (fila 9 din dosarul nr. 8772/2005), Municipiul Bucureşti prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A. a vândut intimatei pârâte F.M.R. locuinţa situată în Bucureşti, …, cota indiviză de 2,75% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 12,55 m.p. teren situat sub construcţie, pentru preţul de 51.341.421 lei ROL.
Moştenitorii defunctului F.C. au efectuat demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, apartament nr. 1, situat în Bucureşti,…, astfel cum rezultă din notificarea nr. 1024/2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 12968/13.08.2001 (fila 264 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I).
Prin Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 4202/17.11.2005 de notar public … (filele 13-17 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I), vânzătorii P.E.F., F.D.E. şi F.L. au înstrăinat către cumpărătorii V.S., B.D.I. şi C.C.C. toate drepturile litigioase cu privire la imobilul situat în Bucureşti, …., izvorâte din notificarea înregistrată sub nr. 3264/1996 adresată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi din notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, inclusiv nr. 1024/2001, precum şi din acţiunile intentate în instanţă în vederea revendicării dreptului de proprietate şi a restituirii în natură a imobilului.
Ulterior, prin Contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 715/15.04.2006 de notar public (filele 25-26 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I), cedentul C.C.C. a transmis către cesionarii V.S. şi B.D.I. cota acestuia din drepturile litigioase anterior menţionate.
Iar, prin Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 3234/21.06.2007 de notar public (filele 18-20 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I), vânzătorii V.S. şi B.D.I. au înstrăinat către cumpărătorul I.D. drepturile litigioase cu privire la cele trei corpuri de clădire şi terenul pe care sunt amplasate acestea, inclusiv şi dreptul litigios ce face obiectul prezentului dosar.
Tribunalul reţine, astfel, că, prin aceste contracte de cesiune a dreptului litigios, apelantul reclamant a preluat calitatea procesuală activă în cauză.
Prin Dispoziţia nr. 12152/16.09.2009 a Primarului General al Municipiului Bucureşti (filele 136-137 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I) s-a dispus restituirea în proprietatea cesionarului I.D. a imobilului situat în Bucureşti…., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care şi apartamentul revendicat. Iar, prin Dispoziţia nr. 12153 din 16.09.2009 a Primarului General al Municipiului Bucureşti (filele 138-139 din dosarul nr. 3803/299/2007, Vol. I) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cesionarului I.D. pentru o parte din apartamentele ce nu i-au fost restituite, însă nu şi pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar.
Având în vedere circumstanţierea noţiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, astfel cum se desprinde din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, tribunalul constată că pentru imobilul apartament în litigiu, deşi s-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificare, urmată de emiterea celor Dispoziţii ale Pimarului General al Municipiului Bucureşti anterior menţionate, niciuna dintre acestea nu vizează imobilul litigios, iar apelantul reclamant nu a mai efectuat niciun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu, apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură şi nici acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta. Mai mult decât atât, în cuprinsul Dispoziţiei nr. 12153/16.09.2009, se menţionează că apelantul reclamant a solicitat, prin cererea nr. 828779/11.05.2009, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru 11 apartamente, printre care nu se regăseşte şi imobilul în litigiu. În acest sens, tribunalul reţine că apelantul-reclamant ar fi avut la îndemână procedura contestaţiei pusă la dispoziţie de Legea specială nr. 10/2001 prin intermediul căreia ar fi avut posibilitatea de a contesta cele două Dispoziţii menţionate, mijloc procedural la care, însă, nu a apelat.
Totodată, se observă că cererea având ca obiect desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 287/112 din 2000 (fila 9 din dosarul nr. 8772/2005) încheiat între Municipiul Bucureşti prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A. şi intimata-pârâtă F.M.R. în condiţiile reglementate de Legea nr. 112/1995 a fost respinsă ca prescrisă, soluţia intrând în puterea lucrului judecat prin sentinţa civilă nr. 8342/8.09.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 8772/2005, definitivă prin decizia civila nr. 913A/05.05.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 35086/3/2005 (nr. vechi 5130/2005) şi rămasă irevocabila prin Decizia civilă nr. 793/R/8.12.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Acestă soluţie conduce la concluzia că dreptul de proprietate al intimatei-pârâte s-a consolidat şi că deţine la rândul său un „bun”, o „speranţă legitimă” de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aşa fiind, tribunalul constată că, deşi apelantul-reclamant a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu, în urma demersurilor întreprinse în vederea redobândirii şi a acestui apartament, nu a obţinut o hotărâre sau dispoziţie favorabilă.
În privinţa intimatei-pârâte, tribunalul constată că aceasta deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 287/2000 încheiat cu Municipiul Bucureşti prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A., în calitate de vânzător, intimata-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, ….
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul apreciază că apelantul-reclamant nu este îndreptăţit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care, imobilul a fost preluat în mod abuziv, iar acesta nu a parcurs în totalitate procedura prevăzută de legea specială şi în situaţia în care potrivit dispoziţiilor acesteia, restituirea în natură nici nu ar fi fost posibilă, faţă de faptul că titlul intimatei-pârâte, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuţie la acest moment.
În plus, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de “bun” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă fără putinţă de tăgadă că apelantul-reclamant nu are un “bun actual”, nicio instanţă sau autoritate administrativă nerecunoscându-i dreptul la restituirea în natură a imobilului apartament în litigiu. Numai într-o astfel de ipoteză, refuzul administraţiei de a se conforma unei asemenea hotărâri ar fi constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, circumscrisă primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Constatarea naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire.
În consecinţă, acţiunea apelantului-reclamant nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, nu se poate aprecia că singurul criteriu de analiză al acţiunii în revendicare îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci şi atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâtului este preferabil.
De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.
Faţă de toate considerentele ce preced, tribunalul, apreciind că acţiunea în revendicare nu mai poate fi primită, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire în condiţiile legii speciale, văzând şi dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul formulat de apelantul-reclamant I.D. ca nefondat.
Va lua act că intimata-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât I.D., împotriva sentinţei civile nr. 7915.20.04.2010 pronunţată în dosarul nr. 3803/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în contradictoriu cu intimata-pârâtă F.M.R., şi intimaţii-chemaţi în garanţie Statul Român prin MFP, Municipiul Bucureşti prin Primar General, cu şi S.C. ROM VIAL S.A.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05.04.2011.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Evelina Oprina Sanda Păun Alina Laura Dîrvă
Red. EO/Dact. EO/7 ex.
Jud. Sectorul 1, Jud. Marius Stancu
