Cererile fiind înregistrate separat s-a pus în discuţia părţilor conexarea acestora în temeiul art. 164 Cod procedură civilă, apreciindu-se că este vorba despre autorul comun al reclamanţilor, situaţie în care se impune administrarea de probatorii comune pentru dovedirea pretenţiilor părţilor.
Prin încheierea din 01.11.2010, instanţa a dispus în sensul admiterii cererii de conexare.
Reclamanţilor li s-a încuviinţat proba testimonială şi proba cu acte.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, aceasta nefiind întemeiată, iar susţinerile reclamanţilor nu sunt apte să demonstreze intensitatea prejudiciului şi cu atât mai puţin cuantificarea realistă a despăgubirilor solicitate.
În cauză a fost audiat martorul M. A. M. propus de reclamanţi, depoziţia acestuia urmând a fi considerată cu înscrisurile depuse în cauză şi raportat la susţinerile şi apărările părţilor.
Totodată, temeiul de drept al pretenţiilor reclamanţilor a fost declarat neconstituţional conform deciziei nr. 1360/21.10.2010.
Reclamanţii au invocat următoarele aspecte de fapt:
Defunctul la vârsta de 19 ani a fost condamnat prin sentinţa nr. 52/18.01.1950, pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 Cod penal din anul 1936, fiind condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani şi 2 ani interdicţie corecţională.
Acesta şi-a executat pedeapsa în Penitenciarul Târguşorul Nou din Prahova, loc în care a îndurat numeroase umilinţe şi torturi. Acolo a muncit cel puţin câte 12 ore zilnic, iar alimentaţia era aproape inexistentă, toţi deţinuţii din acel penitencioar fiind subnutriţi. Din cauza lipsei de hrană şi a torturilor fizice la care erau supuşi mulţi dintre deţinuţi, slăbiţi fiind decedau, iar replica miliţienilor era una de încurajare în sensul în care pentru deţinuţi acesta trebuia să fie un motiv de bucurie pentru ca – un mort semnifica mâncare în plus pentru restul.
Aceste scene erau atât de dese încât deveniseră o rutină, iar trauma psihică a tuturor deţinuţilor este de necontestat. Având în vedere că defunctul la acea dată avea puţin peste 19 ani, aceste lucruri i-au marcat viaţa şi în mod indirect a marcat-o şi pe a reclamanţilor pentru că au trăit alături de el reminiscenţele acelor evenimente tragice.
Pe lângă trauma psihică din acea vreme defunctul a dobândit numeroase boli care s-au manifestat d-ea lungul vieţii. Numai faptul că era subnutrit, aşa cum adesea povestea, arată ca un „schelet viu”, i-a produs boli ale sistemului digestiv, ale ficatului. Deşi organismul era tânăr şi la vremea respectivă şi-a revenit cât de cât, odată cu trecerea timpului bolile îşi spuneau cuvântul, sensibilitatea organelor era foarte mare şi reacţiile erau pe măsură. Finalitatea a fost imobilizarea sa la pat în ultimii ani de viaţă şi în final decesul.
În perioada de detenţie, din cauza evadării a altor doi deţinuţi, defunctul a fost mutat în Penitenciarul Piteşti. Nu este nevoie a se reitera în cadrul acestei acţiuni ce a însemnat Penitenciarul Piteşti între anii 1949 – 1952, expresia de „ experimentul Piteşti” este arhicunoscută şi numai pronunţarea acestor două cuvinte oripilează opinia publică.
Un an petrecut în cadrul Penitenciarului Piteşti a lăsat în psihicul şi în subconştientul defunctului urme şi răni necicatrizate până în ultimul său moment de viaţă. Bătăile aproape zilnice, umilinţe de neimaginat şi alte asemenea lucruri l-au marcat pe acesta, şi deşi nu a trăit personal acele momente au fost şi urmaşii afectaţi în mare măsură.
Totuşi efectele condamnării politice pe care deţinutul a suferit nu s-au limitat la cei aproape 4 ani de închisoare. În primul rând că la data când a fost arestat era elev al Liceului de Băieţi Fălticeni, iar în urma arestării a fost eliminat din şcoală, şi aşa cum reiese din foaia sa matricolă a fost eliminat din toate şcolile pentru că a avut abateri de la disciplina şcolară şi este deţinut de organele de stat”. Ulterior datorită regimului politic în care se afla şi având în vedere condamnarea suferită nu şi-a mai continuat niciodată studiile, fiind în imposibilitate obiectivă de a face acest lucru.
Pe de altă parte, deşi şi-a executat condamnarea avută, cei din securitate îl urmăreau zilnic şi adesea era chemat pentru tot felul de declaraţii. Toată familia a fost hăituită în acest mod de-a lungul anilor şi au avut de suferit din acest motiv. Defunctul adesea lipsea de acasă, pentru că la întoarcere să spună că iar a fost chemat la securitate pentru declaraţii. Întotdeauna au trăit cu frică că odată s-ar putea să nu se mai întoarcă şi să nu mai ştie nimic de el.
Defunctul a fost membru al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România şi a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, fapt atestat prin Hotărârea nr. 294/1990 emisă de către Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990.
Instanţa apreciind susţinerile părţilor, raportat la probele administrate şi văzând reglementările legale aplicabile speţei deduse judecăţii, constată că acţiunea reclamanţilor nu este întemeiată şi reţine următoarele considerente:
În fapt, reclamanta prin cererea introductivă de instanţă arată că soţul său S. M. a fost condamnat prin sentinţa nr. 52/18.01.1950 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 Cod penal din anul 1936, fiind condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani şi 2 ani interdicţie corecţională, dar a executat efectiv 3 ani, 9 luni şi 1 zi de închisoare.
Reclamanta susţine că urmare a faptului că tatăl său a fost condamnat politic a avut repercusiuni şi în plan social, soţul ei fiind afectat psihic întreaga viaţă de condamnarea suferită.
Urmare a faptului că soţul reclamantei a fost condamnat şi ulterior întreaga familie a avut de suferit aceasta se consideră îndreptăţită să solicite despăgubiri Statului român pentru suferinţele îndurate.
Într-adevăr prin Legea nr. 221/2009 s-a urmărit în principal ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militară, afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, nu este suficientă şi reglementarea unei posibilităţi speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.
Reclamanta a arătat că soţul său a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, fapta testat prin Hotărârea nr. 294/1990 emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, motiv pentru care apreciază că pretenţiile acestea nu sunt justificate întrucât solicită maximul prevăzut de lege.
Rolul activ al judecătorului, precum şi formarea convingerii sale cu privire la motivele acţiunii sunt consfinţite de art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă. Din economia acestui text rezultă că instanţa are obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi concludent în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererilor formulate în justiţie, fiind necesară în acest sens parcurgerea procedurilor specifice şi, în nici un caz, hotărârea nu poate fi influenţată numai de susţinerile părţilor, ci mai ales de dovezile depuse în cauză.
Nu există o corelaţie între actele depuse, motiv pentru care nu poate fi obligat statul la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale sau morale şi mai ales dacă reclamanta nu face dovada cu acte a celor arătate.
Totodată însă, urmează a se avea în vedere şi faptul că persoana condamnată a decedat, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, deşi prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra familiei sale.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă nici faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent – mai bine de 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului însăşi înlăturarea prin lege ( art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1360/21.10.2010 temeiul de drept invocat în susţinerea cererii reclamanţilor a fost declarat neconstituţional.
Potrivit considerentelor expuse, instanţa va respinge acţiunea civilă formulată de S. A. şi S. C., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi.
