În motivarea contestatiei s-a aratat ca imobilul a carui restituire se solicita a apartinut în proprietate reclamantilor, fiind dobândit conform titlului de proprietate nr. 14045/15.07.1980, si a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.223/1974, la momentul plecarii lor din tara.
Prin dispozitia contestata a fost respinsa notificarea prin care reclamantii au solicitat restituirea în natura a bunului, invocându-se prevederile art.2 lit.h din Legea nr.10/2001 si art.14 lit.B din H.G. nr.498/2003, desi preluarea a fost abuziva, fara titlu si în absenta unui contract de înstrainare, prin stabilirea unilaterala a unui pret care nu a fost primit si pe baza unor dispozitii care nu erau aplicabile reclamantilor.
Au mai sustinut reclamantii ca în 1995 au formulat actiune în revendicare, dar în timpul judecatii apartamentul a fost înstrainat numitilor S.D. si M., fara ca vânzarea sa le fie adusa la cunostinta.
Intimatii au invocat prin întâmpinare exceptia lipsei capacitatii de folosinta, motivata prin aceea ca nu au personalitate juridica, iar în subsidiar, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, în sustinerea careia au aratat ca emitentul dispozitiei contestate este primarul, iar calitatea de proprietar a imobilului o are unitatea administrativ teritoriala.
Prin precizarile scrise si verbale depuse ulterior, reclamantii si-au modificat cadrul procesual pasiv în sensul chemarii în judecata, în calitate de pârâti, a Primariei municipiului Constanta si a Municipiului Constanta, prin Primar.
Instanta de fond a respins prin încheierea din 13.03.2007 exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta si pe cea a lipsei calitatii procesuale pasive a Primariei municipiului Constanta retinând ca, anterior modificarii, prevederile Legii nr.10/2001 stabileau capacitatea speciala a primariei în cadrul procedurii de restituire, iar modificarea acestor dispozitii pe parcursul derularii procedurii nu poate agrava situatia contestatorilor si nu poate împieta asupra solutionarii definitive a notificarii.
Prin sentinta civila nr.783/10.04.2007, Tribunalul Constanta a admis în parte actiunea, a anulat dispozitia nr.321/25.10.2006 emisa de Primarul municipiului Constanta, a constatat ca reclamantii au dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în municipiul Constanta, Bd. T. nr.257-259, si a obligat pârâtii, în principal, sa le acorde un alt imobil în compensare, iar în cazul imposibilitatii aplicarii acestei masuri, sa întocmeasca propunere pentru acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Pentru a hotarî în acest sens, prima instanta a retinut ca reclamantii au calitatea de persoane îndreptatite la masuri reparatorii pentru imobilul în litigiu pentru ca l-au detinut în proprietate, în regimul comunitatii de bunuri, conform titlului de proprietate nr. 14045/15.07.1980, iar apartamentul a fost preluat în proprietatea statului prin decizia nr.165/14.04.1987 emisa de Consiliul Popular al judetului Constanta în temeiul prevederilor Decretului nr.223/1974, în cuprinsul careia s-a aratat ca preluarea s-a realizat contra cost. S-a apreciat, în raport de dispozitiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, ca masura a fost luata în mod abuziv pentru ca s-a încalcat regimul constitutional al proprietatii – prin obligatia impusa proprietarului de a înstraina imobilul catre stat – si ca preluarea bunului contra cost nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr.10/2001; au fost înlaturate dispozitiile art.1.4B din Normele metodologice de aplicare unitara a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr.498/2003, cu motivarea ca vin în contradictie cu art.2 din lege, deci încalca prevederile actului normativ de rang superior pe care trebuie sa le aplice.
Referitor la modalitatea de restituire a imobilului s-a retinut incidenta art.18 lit.c din lege, ca urmare a faptului ca prin decizia civila nr.743/C/2004 a Curtii de Apel Constanta s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, ca apartamentul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995; drept consecinta, s-a constatat ca reclamantii au dreptul la masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat si s-a facut aplicarea art.1 alin.2 si art.26 din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel pârâtii Primaria municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar si au criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:
– gresita solutionare a exceptiilor lipsei capacitatii de folosinta si a lipsei calitatii procesuale pasive a Primariei Constanta; sub primul aspect s-a aratat ca potrivit Legii nr.215/200 primaria este o structura functionala cu activitate permanenta, care nu are patrimoniu propriu si nu poate sta în fata instantelor judecatoresti ca persoana juridica, iar referitor la calitatea procesuala pasiva s-a sustinut ca anularea dispozitiei contestate poate fi dispusa doar în contradictoriu cu emitentul ei, respectiv Primarului municipiului Constanta, si ca Primaria nu poate fi obligata la restituirea apartamentului pentru ca nu este proprietarul acestui bun.
– depasirea atributiilor judecatoresti prin examinarea legalitatii actului normativ de preluare a imobilului în proprietatea statului. Au sustinut apelantii ca regimul constitutional aflat în vigoare la momentul aplicarii Decretului nr.223/1974 nu permitea instantelor judecatoresti realizarea controlului constitutionalitatii legilor; în consecinta, o asemenea verificare nu se poate realiza nici în prezent si, cum potrivit art.645 din Codul civil legea este unul din modurile de dobândire a proprietatii, este nelegala calificarea ca abuziva a preluarii apartamentului ce a apartinut reclamantilor, cu atât mai mult cu cât masura a fost luata cu respectarea actului normativ pe care se întemeiaza si în schimbul unui pret care a fost efectiv încasat de intimati.
– încalcarea prevederilor Legii nr.10/2001 prin stabilirea, în sarcina pârâtilor, a unor obligatii alternative, cu caracter echivoc, care lasa la libera apreciere a acestora modalitatea de îndeplinire a obligatiei de acordare a masurilor reparatorii, dar si prin stabilirea obligatiei de atribuire a unui imobil în compensare deoarece, potrivit art.26 alin.1 din lege, efectuarea unei asemenea propuneri este atributul exclusiv al unitatii detinatoare, singura care poate dispune de bunurile aflate în patrimoniul sau si care poate stabili ce bunuri sau servicii se pot atribui în compensare.
Intimatii reclamanti I.B. si I.N. au solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat si au aratat ca atât dispozitiile Legii nr.10/2001, cât si cele din noile Norme metodologice justifica mentinerea în proces, în calitate de pârât, a Primariei municipiului Constanta, ca noile norme metodologice stabilesc în mod expres nelegalitatea preluarii imobilului în proprietatea statului, si ca dispozitivul hotarârii apelate este conform prevederilor art.1.7 din aceste norme.
Analizând legalitatea si temeinicia hotarârii atacate în raport cu criticile formulate instanta retine urmatoarele:
Calitatea procesual pasiva a Primariei municipiului Constanta a fost in mod corect retinuta deoarece reclamantii si-au întemeiat contestatia pe prevederile Legii nr.10/2001, iar raportul juridic izvorât din aplicarea acestei legi ia nastere între entitatea obligata la restituire si persoana îndreptatita la masuri reparatorii.
Desi potrivit art.19 din Legea nr.215/2001, primaria este o structura cu activitate permanenta care aduce la îndeplinire efectiva hotarârile consiliului local si dispozitiile primarului, solutionând problemele curente ale localitatii în care functioneaza, în cadrul de aplicare a Legii nr.10/2001 acesteia i-a fost conferita calitatea de entitate obligata la restituire, prin art. 20 (3) din lege.
Acest text, anterior modificarii Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, prevedea ca “În cazul primariilor restituirea în natura sau prin echivalent catre persoana îndreptatita se face prin dispozitia motivata a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucuresti”.
Prin urmare, primaria era entitatea obligata la restituire, iar în cadrul ei, organul de conducere abilitat de lege sa emita dispozitia era primarul, si cum notificarea reclamantilor a fost adresata primariei, aceasta, în calitate de unitate detinatoare notificata, are calitate procesuala pasiva în actiunea formulata în temeiul art.26 alin.3 din legea republicata.
Chiar daca dupa modificarea prevederii legale mentionate, calitatea de entitate obligata la restituire a fost conferita de art.21 alin.4 unitatii administrativ teritoriale, aceste prevederi nu înlatura calitatea pe care primaria a avut-o, potrivit legii, pâna la intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005.
Nefondata este si critica referitoare la nelegalitatea examinarii valabilitatii titlului statului si la depasirea, prin aceasta examinare, a atributiilor puterii judecatoresti.
Asa cum rezulta din cuprinsul Legii nr. 10/2001 si cum au stabilit în mod constant jurisprudenta si doctrina, calificarea preluarii unui imobil ca fiind “abuziva”, în sensul existentei sau nu a unui “titlu valabil”, este atributul exclusiv al instantelor de judecata investite sa solutioneze actiuni intentate în baza Legii nr. 10/2001.
Desi legea speciala nu defineste notiunea de “preluare abuziva”, în art.2 alin.1 enumera situatiile juridice care constituie preluari cu acest caracter, astfel ca instanta de fond, fiind investita cu solutionarea contestatiei prin care se invoca tocmai inexistenta unui titlu valabil de preluare a apartamentului ce le-a apartinut în proprietate reclamantilor, trebuia sa aprecieze daca situatia acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevazute de text.
Ca urmare, în mod corect a apreciat tribunalul asupra conformitatii Decretului nr.223/1974 cu regimul constitutional din acea vreme si cu tratatele internationale la care România era parte, ca si asupra nevalabilitatii acestui pretins titlu al statului, deoarece actul normativ mentionat contravenea Constitutiei din 1965 – potrivit careia dreptul de proprietate personala era ocrotit de lege, iar terenurile si constructiile puteau fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri – – care prevedea ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru o cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire, precum si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.
Dispozitia invocata de apelanti drept temei pentru respingerea notificarii ignora împrejurarea ca, în situatia parasirii definitive a tarii, reclamantii, ca de altfel toti cei aflati în situatii similare, erau obligati sa procedeze la înstrainarea constructiei catre stat, în schimbul unei sume pe care tot acesta o stabilea si care, din acest motiv, nu putea sa reprezinte valoarea reala a bunului, mai exact despagubirea rezonabila la care se face referire în text.
Este pur teoretic argumentul cuprins în anterioarele norme metodologice, referitor la vocatia proprietarului de a fi îndestulat rezonabil daca înstraina imobilul înainte de formalizarea intentiei de a parasi tara pentru ca, practic, o astfel de operatiune era imposibila în conditiile în care art.5 din Decretul nr.223/1974 prevedea expres ca actele juridice încheiate în scopul eludarii acestui act normativ erau nule de drept, ceea ce constituia o încalcare a principiului libertatii contractuale.
Rezulta ca preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost facuta cu titlu valabil, ci se încadreaza în ipoteza descrisa de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001deoarece, chiar daca autoritatea de stat a emis decizia administrativa si a stabilit o suma de bani cu titlu de pret, statul a preluat bunul fara titlu valabil, încalcând regimul constitutional al ocrotirii proprietatii prin obligatia pe care a impus-o proprietarului, de a-i înstraina apartamentul.
În acelasi sens dispun si actualele Norme metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, care în art.1.4 lit.B prevad ca preluarea dispusa în temeiul Decretului nr.223/974 este abuziva atât în cazul trecerii imobilului fara plata în proprietatea statului, cât si în cazul în care persoana a facut cerere de plecare definitiva din tara si a înstrainat în mod obligatoriu locuinta sa catre stat.
Încalcarea prevederilor Legii 10/2001 prin modalitatea de stabilire a masurilor reparatorii este, de asemeni, o critica neîntemeiata, deoarece instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art.18 lit.c, a art.20 alin.2 si art.26 alin.1 din lege, în redactarea ulterioara republicarii. Conform ultimului text de lege mentionat, unitatii detinatoare a imobilului imposibil de restituit în natura ii revine obligatia ca, prin dispozitie motivata, sa acorde persoanei îndreptatite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Obligatiile impuse apelantilor prin hotarârea atacata respecta întru totul aceste dispozitii legale, în sensul ca vizeaza, exclusiv, cele doua situatii mentionate de lege si nu încalca dreptul de dispozitie al unitatii administrativ teritoriale asupra bunurilor aflate în patrimoniul sau, deoarece instanta nu a dispus asupra atribuirii unor bunuri sau servicii concret determinate.
Considerentele ce preced conduc la concluzia ca instanta de fond a apreciat corect asupra cadrului procesual pasiv al litigiului, asupra incidentei prevederilor Legii nr.10/2001, ca si asupra naturii masurilor reparatorii cuvenite intimatilor reclamanti astfel ca, în temeiul art.296 din Codul de procedura civila, apelul a fost respins ca nefondat.
