Prin cererea înaintată la 3 mai 2006 la Tribunalul Mureş, reclamanţii L. M. V., B. S., M. E. L. , au chemat în judecată Primăria mun. Tg-Mureş, , SC”L.”SA Tg.Mureş, T. I. şi I., B. P. şi M., C. P. şi E., B. A., B. F. şi B. D., solicitând în contradictoriu cu acestea următoarele:
-a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului asupra imobilului înscris în CF 800/II Tg-Mureş, preluat abuziv cu încălcarea dispoziţiilor Decretului 92/1950;
-a se dispune anularea încheierii de carte funciară 134/1952 prin care statul şi-a întabulat dreptul de proprietate, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară pe vechii proprietari;
– a se dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare intervenite între SC”L.”SA Tg.-Mureş şi pârâţii (persoane fizice), cu privire la apartamentele ce formează imobilul sus indicat, contracte încheiate cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr.112/1995;
-a se dispune modificarea dispoziţiei nr.336/2006 emisă de Primarul mun. Tg-Mureş, în sensul restituirii în favoarea reclamanţilor a imobilului din litigiu, în cotele succesorale după antecesorii lor;
-a se dispune întabularea în CF 800/II Tg-Mureş al dreptului de proprietate al reclamanţilor, în baza hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauză, cu efect constitutiv de drepturi şi publicitate era omnes.
Prin sentinţa civilă nr.2164 din 20.10.2006 a Tribunalului Mureş, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi s-a declinat în favoarea Judecătoriei Tg-Mureş soluţionarea cererii de chemare în judecată a reclamanţilor, mai puţin petitul vizând anularea dispoziţiei emise de primar şi care atrage competenţa prev. de Legea nr.10/2001.
Împotriva sentinţei civile menţionate, reclamanţii au înaintat în termen legal recurs, solicitând casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Mureş, ca primă instanţă. În drept s-a invocat motivul prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ., în sensul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii, respectiv cele ale Legii nr.10/2001 şi art.17 C.pr.civ. În acest sens, petitele cu privire la care s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare la prima instanţă, fiind cereri accesorii şi incidentale, trebuie să fie soluţionate de instanţa competentă să judece contestaţia la legea sus indicată. Prin memoriul de recurs se face referire şi la două decizii de speţă pronunţate de instanţa supremă, potrivit cărora atât contestaţia în anularea dispoziţiei emisă de primar cât şi cererea de anulare prin care bunul revendicat a fost vândut chiriaşilor, sunt de competenţa secţiei civile a tribunalului.
Recursul dedus judecăţii a fost considerat nefondat, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art.1 din legea nr.10/2001 imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se restituie, în natură, în condiţiile legii. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri stabilite în mod actual şi complet prin Legea nr.247/2005. Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
În cadrul procedurii de restituire în natură, conform art.25 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură. Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Legea nr.10/2001 nu cuprinde altă dispoziţie procedurală, legat de declanşarea şi judecarea căilor de atac împotriva actelor emise de persoana juridică deţinătoare şi care lezează persoanele fizice îndreptăţite.
Legea sus citată face referire în art.45 şi la nulitatea actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile revendicate de foştii sau moştenitorii acestora, însă singura dispoziţie procedurală se referă la faptul că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Rezultă aşa dar că, în tăcerea legii, regimul juridic al nulităţii actelor de înstrăinare este supus reglementării dreptului comun, în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, atrasă şi de criteriul valoric al imobilului.
Din economia reglementărilor legale amintite, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, care cad sub incidenţa Legii 10/2001, constituie o chestiune prioritară a cărei soluţie poate avea o înrâurire covârşitoare asupra dreptului dedus procedurii administrative, şi ulterior celei judiciare. Este obligatoriu ca instanţa ce exercită controlul jurisdicţiei speciale administrative, să dea prioritate rezolvării chestiunii prioritare, adică cererii privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, după care să, se pronunţe asupra legalităţii deciziei administrative emise de persoana juridică deţinătoare.
Având în vedere cele de mai sus, în speţă nu s-a pus problema aplicaţiunii art.17 C.pr.civ., care vizează cererile incidentale sau accesorii şi care prin prorogare de competenţă trebuie soluţionate de instanţa investită cu soluţionarea cererii principale.
Cererea de anulare a actului juridic de înstrăinare este distinctă de contestaţia formulată potrivit Legii nr.10/2001, soluţionarea acesteia depinzând inevitabil de soluţionarea cererii în constatarea nulităţii actului de înstrăinare. Nu trebuie omis nici faptul că, cererile pentru constatarea nulităţii înstrăinărilor, atrag competenţa materială diferită a instanţelor de judecată, respectiv civile sau comerciale, cu respectarea criteriului valoric prev. de art.2 C.pr.civ.
În fine, este adevărat că prin două decizii de speţă instanţa supremă a statuat că întreaga cerere formulată de persoanele fizice îndreptăţite trebuie soluţionată de tribunal – secţia civilă, însă respective decizii nu exprimă practica constantă unitară sau majoritară a ICCJ, problema urmând a fi tranşată pe viitor printr-un eventual recurs în interesul legii.
Pentru cele expuse, s-a apreciat că hotărârea recurată este legală şi temeinică, astfel că recursul declarat de reclamant este nefondat şi în consecinţă a fost respins ca atare.
