Legea nr. 221/2009. Desfiinţarea temeiului juridic al acţiunii ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive. Efecte Deţinuţi politici


României – art. 47 alin. 4, art. 147 alin. (1)

Legea nr. 47/1992 – art. 31 alin. (3)

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, cuprinse şi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”, iar conform art. 47 alin. (4) din Constituţie drepturile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, fiind obligatorii şi având putere numai pentru viitor, de la data publicării.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice şu nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de constituţional în Monitorul Oficial.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 1803 din 30 noiembrie 2011, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 2334/20.04.2011, pronunţată în dosarul nr. 2305/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele B.C., B.A. şi S.M. în contradictoriu cu pârâtele Statul Român reprezentat de prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fundamentul pretenţiilor reclamanţilor pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării lor şi a părinţilor lor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar consecinţa firească a fost aceea a încetării inexorabile a efectelor juridice al textului legal invalidat, fiind lipsite de temei legal pretenţiile reclamanţilor.

Cu privire la dispoziţiile art. 998 – 999 din Codul civil, invocate în subsidiar, Tribunalul a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acţiunea reclamantelor este prescrisă, termenul de prescripţie de trei ani începând să curgă cel mai devreme odată cu decembrie 1989.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantele, care au solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, au arătat că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi a dispus respingerea acţiunii introductive, admiţând în mod eronat excepţia prescripţiei.

De asemenea, au criticat reţinerea incidenţei în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.

Au invocat tratatele la care România este parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi practica altor instanţe din ţară.

Au susţinut că au fost încălcate principiile accesului liber la justiţie, al nediscriminării şi al neretroactivităţii legii civile.

Au subliniat faptul că Tribunalul Timiş nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind stabilirea caracterului politic al măsurii deportării.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 299 şi urm., art. 312 alin. (3) teza a II-a, art. 304 pct. 9, art. 3041 , art. 315, art. 316 raportat la art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1803 din 30 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2305/30/2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamante împotriva Sentinţei civile nr. 2334 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.

De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art.5 al.1 lit. a) din Legea nr.221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este corectă.

Această soluţie se impune, chiar dacă acţiunea a fost înregistrată anterior pronunţării Deciziei nr. 1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.

Instanţa constată că practica altor curţi de apel nu constituie izvor de drept, iar, pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunţată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului nediscriminării, invocat prin motivele de recurs, se constată că în cauza de faţă încă nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă la data la care a devenit obligatorie Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Astfel, este exclusă a în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în baza unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituţional la data respectivă.

În privinţa dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ., se constată că termenul general de prescripţie aplicabil şi acţiunilor în răspundere civilă delictuală fondate pe normele legale precizate mai sus, este cel reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv este vorba de termenul de trei ani.

Curtea apreciază că acţiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Cu privire la critica vizând nepronunţarea primei instanţe asupra caracterului politic al măsurii administrative, Curtea reţine că instanţa nu era obligată să se pronunţe, întrucât măsura deportării dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 este de drept măsură administrativă cu caracter politic, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că sentinţa atacată este legală şi temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condiţiile prevăzute de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul reclamantelor.