Art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Cum, însă, textul de lege menţionat nu impune restrângerea obligatorie a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul statului care a luat măsura returnării, Curtea observă că în mod corect a recurs prima instanţă la examinarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005.
Cum, însă, textul de lege menţionat nu impune restrângerea obligatorie a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul statului care a luat măsura returnării, Curtea observă că în mod corect a recurs prima instanţă la examinarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 661/31 martie 2009, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta D.G.FP. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul D.D.S., ca neîntemeiată.
În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă numai din raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, fiind necesar ca comportamentul persoanei în cauză să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societăţii.
Or, în cauză nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârşit o faptă care să determine returnarea sa din Ungaria şi care ar putea constitui pericol pentru ordinea publică, securitate naţională ori sănătate publică, situaţie în care cererea reclamantei – vizând restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul respectivei ţări – a fost apreciată ca nefondată şi contrară prevederilor Tratatului Comunităţii Europene şi Directivei nr. 38/2004/C.E.
Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, reclamanta a susţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea şi că, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, conform prevederilor legale enunţate, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva nr.2004/38/CE, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nefiind înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru proprii cetăţeni.
S-a mai arătat că, dispoziţiile art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005 nu contravin prevederilor art.53 din României, aşa cum, de altfel, a stabilit şi Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 855/28.11.2006 şi 901/05.12.2006, fiind, de asemenea, în concordanţă şi cu prevederile art. 25 din Constituţie, întrucât libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor condiţii stabilite prin lege.
În fine, reclamanta a susţinut că măsura returnării pârâtului din Ungaria este de natură a face dovada deplină că acesta nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în respectiva ţară, la momentul verificării efectuate de autorităţile maghiare competente, situaţie în care măsura restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Ungariei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în acel stat.
Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele caracterului devolutiv consacrat de art. 292, art.5 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin cererea adresată primei instanţe, reclamanta – apelantă a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului în Ungaria, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, invocând, în susţinerea acesteia, prevederile art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, iar în fapt, împrejurarea că, la data de 27 februarie 2009, acesta a fost returnat de către autorităţile maghiare, în baza acordului de readmisie ratificat de România prin Legea nr. 230/2002.
Din cuprinsul înscrisului „Talon tip 2”, întocmit cu acest prilej de lucrătorii Poliţiei de Frontieră, rezultă că pârâtul a fost predat de către autorităţile ungare pe bază de proces-verbal, însă fără a se preciza motivul returnării. În schimb, din declaraţia dată de pârât cu acelaşi prilej, rezultă că a intrat în mod legal pe teritoriul Ungariei în cursul anului 2000, că în anul 2001 a fost arestat pentru vătămare corporală şi eliberat în 2002, după care a fost din nou arestat pentru aceeaşi faptă în anul 2006 şi eliberat la data de 26 februarie 2009, iar în ziua următoare a fost predat poliţiei de frontieră române.
Conform normei legale menţionate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă numai din raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, fiind necesar ca comportamentul persoanei în cauză să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societăţii.
Prin probele administrate în cauză, reclamanta nu a dovedit, însă că, după eliberarea sa din penitenciar, pârâtul ar fi săvârşit pe teritoriul Ungariei vreo faptă de natura celor descrise de textul de lege evocat, simpla dovadă a returnării acestuia de către autorităţile maghiare nefiind suficientă.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români în străinătate este garantat prin dispoziţiile art. 25 din Constituţie, iar după aderarea României la Uniunea Europeană, acesta nu poate fi îngrădit decât cu respectarea strictă a prevederilor O.U.G. nr. 102/2005, act normativ care a transpus în legislaţia română Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European, din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.
Prin urmare, chiar şi cetăţenii români care au executat pedepse privative de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, pot circula liber, începând cu data de 1 ianuarie 2007, inclusiv pe teritoriul statului respectiv, în temeiul prevederilor art. 18 alin.1 din Tratatul C.E., cu excepţia cazului în care s-ar dovedi, prin probe indubitabile, că prezenţa lor ar reprezenta o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societăţii.
În niciun caz, însă, existenţa unei condamnări sau executarea unei pedepse penale nu pot constitui prin ele însele o justificare suficientă pentru aplicarea măsurii sancţionatorii prevăzute de art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, fiind necesar a se face şi dovada îndeplinirii celorlalte condiţii, impuse de art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005.
Cum în speţă nu s-au produs astfel de dovezi, Curtea constată că acţiunea reclamantei a fost în mod corect respinsă, urmând a fi menţinută, conform prevederilor art. 296 Cod procedură civilă, teza întâi.
