Litigiu comercial. Competenţă teritorială alternativă. Reducerea onorariului de avocat. Condiţii Avocaţi


C. proc. civ. – art. 10, art. 12, art. 274 alin. (3)

C. com. – art. 35

În afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii, iar în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, reclamantul fiind cel care are, în astfel de cazuri, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Prin reducerea onorariului plătit avocatului partea care a câştigat procesul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 26 din 25 ianuarie 2011, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 471 din 9 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 6999/30/2009 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta S.C. M S.A. Ghiroda în contradictoriu cu pârâta S.C. N Leasing S.A. Bucureşti, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 115.095 lei, la care se adaugă dobânda legală aferentă, astfel: pentru suma de 652,69 (facturile fiscale nr. 68418/30.01.2009 şi nr. 68419/30.01.2009) de la data de 14 februarie 2009, pentru suma de 27.589,67 lei (factura fiscală nr. 66600/21.11.2008) de la 6 decembrie 2008, iar pentru suma de 86.653,60 (factura fiscală nr. 28782/10.12.2008) de la data de 25 decembrie 2008. De asemenea, tribunalul a mai obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 10.739,82 lei (c/v facturii nr. 71773/13.06.2009) şi dobânda legală aferentă de 380,16 lei, suma de 11.111 lei (c/v facturilor nr. 23681/22.04.2008 şi nr. 23684/22.04.2008) şi dobânda legală aferentă de la data de 7 mai 2008, precum şi suma de 14.443,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (6.443,85 lei taxă judiciară şi 8.000 lei onorariu avocaţial).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, reclamanta solicitând modificarea ei în parte, în sensul obligării intimatei la plata întregului onorariu avocaţial din primă instanţă, considerând că în mod nelegal prima instanţă i-a diminuat onorariul de la 17.800,02 lei la 8.000 lei, iar pârâta respingerea apelului reclamantei şi admiterea apelului său, arătând că deşi a invocat în faţa primei instanţe excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, întrucât este o societate comercială cu sediul în Bucureşti, competenţa fiind, aşadar, a Tribunalului Bucureşti, excepţia i-a fost respinsă, iar pe fond nu datorează sumele pretinse de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 26 din 25 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei S.C. M S.A. Ghiroda şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei intimate S.C. N Leasing S.A. Bucureşti la plata întregului onorariu avocaţial în sumă de 17.800,02 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, menţionând-o în rest, respingând, totodată, apelul pârâtei.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a arătat că sentinţa primei instanţe este temeinică şi legală în ceea ce priveşte fondul raporturilor litigioase dintre părţi, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod neîntemeiat susţine pârâta apelanta, în considerente arătându-se motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care judecătorul a considerat că cererea de chemare în judecată trebuie admisă.

Excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, întrucât deşi este adevărat că potrivit art. 5 şi 7 din cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat trebuie făcută la instanţa sediului ei principal, iar societatea comercială pârâtă are sediul în Bucureşti, în speţă nu-şi găsesc aplicare aceste norme, ci cele ale art. 10 pct. 4 şi 1, coroborat cu art. 12 din acelaşi cod, care statuează că în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii; (…) 4. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, reclamantul fiind cel care are, în astfel de cazuri, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Or, în prezentul litigiu, aplicând teoria informaţiunii, adoptată şi de legiuitorul român, prin art. 35 din Codul comercial – contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa propitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării după natura contractului –, pentru a determina momentul încheierii convenţiei inter absentes, potrivit căreia contractul se consideră încheiat atunci când ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea ofertei, locul perfectării contractului este localitatea în care se găseşte ofertantul, adică reclamanta, respectiv Timişoara, ceea ce îi conferă acesteia din urmă dreptul de a alege căreia dintre instanţele deopotrivă competente teritorial – Tribunalul Bucureşti sau Tribunalul Timiş – să se adreseze, intimata S.C. M S.A. Ghiroda înregistrând cererea de chemare în judecată la cel din urmă tribunal.

Astfel, referitor la plata facturii fiscale nr. 28782/10.12.2008, care reprezintă contravaloarea autoturismului marca Peugeot Boxer vândut pârâtei în temeiul contractului nr. 1115/20.11.2008, pentru care ulterior aceasta a încheiat un contract de leasing cu utilizatorul S.C. P S.R.L. Timişoara, este evident că atâta timp cât vânzarea a fost realizată în loc. Timişoara sunt incidente prevederile art. 10 din Codul de procedură civilă, situaţia fiind similară şi pentru factura fiscală nr. 66600/21.11.2008, în valoare de 27.589,67 lei, reprezentând contravaloarea utilităţilor conform contractului de comodat nr. 4959/07.04.2006, în temeiul căruia reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei un spaţiu pentru birou situat în loc. Timişoara, Calea A, nr. 111, jud. Timiş, contract care la art. 4 prevede că toate costurile aferente desfăşurării activităţii în birou vor fi refacturate de S.C. M S.A. Ghiroda către S.C. N Leasing S.A. Bucureşti în data de 5 a lunii pentru luna precedentă. Nu în ultimul rând, celelalte facturi a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă reprezintă taxa de parcare şi pază aferente diverselor autovehicule, proprietatea pârâtei, care au fost lăsate în curtea societăţii reclamante şi care a convenit cu pârâta să i se plătească o taxă lunară de 10 euro plus T.V.A./zi de staţionare, toate aceste elemente fiind mai mult decât suficiente pentru a înlătura incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte fondul raporturilor litigioase, Curtea constată că hotărârea tribunalului este temeinică şi legală, în mod corect prima instanţă admiţând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Sub acest aspect, trebuie menţionat că întregul debit a fost acceptat şi recunoscut expres de către pârâta apelantă prin confirmarea de sold nr. 133/12.01.2009 (lista facturilor şi cuantumul debitului către societatea pârâtă fiind înscrise chiar de apelantă în extrasul de sold), aceasta nefăcând dovada pretinsei compensări (deşi la termenul de judecată din 18 ianuarie 2011, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat acordarea unui nou termen pentru a proba respectiva compensare, ulterior nu a mai produs o asemenea dovadă). Aşa cum a reţinut şi tribunalul, între cele două societăţi nu a intervenit o compensare, ca mod de stingere a obligaţiilor pârâtei, pentru simplul motiv că reclamanta intimată a achitat integral debitul său către apelantă. Într-adevăr, aceasta din urmă a recunoscut, prin confirmarea de sold, că intimata are faţă de ea un debit de 242.019,48 lei, la rândul său ea având un debit de 115.095.96 lei faţă de societatea reclamantă, diferenţa care urma să fie achitată de intimată fiind de 126.923,52 lei. Sunt nereale susţinerile pârâtei în sensul că reclamanta ar fi achitat doar diferenţa de 126.923,52 lei, în realitate compensarea între cele două sume neoperând dat fiind faptul că intimata a efectua două plăţi către apelantă, stingând astfel integral datoria sa prin plata sumelor de 121.111,43 lei, achitată cu O.P. nr. 129/20.01.2009, plată confirmată în scris de către Banca V prin adresa nr. 906/31.03.2009, respectiv prin plata sumei de 136.069,84 lei, achitată cu O.P. nr. 404/27.03.2009, plată confirmată în scris de către aceeaşi bancă prin adresa nr. 907/31.03.2009, suma totală plătită fiind de 257.181.27 lei, plata integrală a debitului fiind confirmată de S.C. N Leasing S.A. Bucureşti prin e-mailul din 16 iunie 2009 şi fişa de cont anexată al S.C. M S.A. Ghiroda.

Reaua-credinţă a pârâtei apelante rezultă şi din faptul că deşi prin adresa nr. 274/27.01.2010, pe de o parte, recunoaşte expres datoria ce rezultă în urma emiterii facturii fiscale nr. 28782/10.12.2008, în cuantum de 86.653,60 lei, reprezentând preţul unei autoutilitare cumpărate de societate, obligându-se să o achite („am găsit ca justă achitarea facturii”), ulterior nu mai procedează în consecinţă, iar pe de altă parte, nu recunoaşte şi facturile fiscale nr. 68418/30.01.2009, nr. 68419/30.01.2009 şi nr. 70991/19.05.2009, reprezentând contravaloare parcare autovehicule cu motivarea că la data emiterii acestora, dar şi în prezent, nu exista şi nu există contracte încheiate între părţi ori acte normative care să asigure temeiul naşterii acestui debit, cu toate că în alte ocazii similare aceasta a achitat reclamantei o astfel de taxă de parcare (a se vedea factura fiscală nr. 20642/10.12.2007 şi extrasul de cont din 14 ianuarie 2008, depuse în dosarul de fond la filele 63-63), iar prin e-mailurile din 12 iunie 2008, respectiv 16 iunie 2008 reclamanta a arătat că „exact ca şi până acum, taxa de parcare şi pază se ridică la valoarea de 10 euro plus T.V.A./zi de staţionare”, pârâta răspunzându-i că „taxa de parcare şi pază va fi achitată de către S.C. E Leasing S.A. – fosta denumire – sbl. ns. –, respectiv S.C. N Leasing S.A. – actuala denumire a societăţii – sbl. ns.”).

Susţinerile părţii că nu este obligată să plătească facturile reprezentând taxe de parcare deoarece obligaţiile ar reveni utilizatorilor sunt neîntemeiate, motivat de împrejurarea că sumele pretinse de reclamantă se referă la autovehicule pentru care a fost reziliat contractul de leasing, apelanta menţinându-şi calitatea de proprietar, fiind singura obligată faţă de terţi, debitele faţă de intimată născându-se exclusiv din acţiunile sale şi nu ale utilizatorilor, astfel că ea nu se poate prevala de dispoziţiile art. 10 şi art. 18 din O.G. nr. 51/1997, republicată, potrivit cărora locatarul/utilizatorul este obligat că suporte cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului, asumându-şi, totodată, pentru întreaga perioadă a contractului toate obligaţiile care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosirea bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

În schimb, apelul reclamantei apare ca fiind fondat. Astfel, fără să existe măcar vreo contestaţie din partea reprezentantului S.C. N Leasing S.A. Bucureşti, judecătorul fondului a reţinut din oficiu că, deşi pârâta, ca parte căzută în pretenţii, trebuie să plătească reclamantei cheltuielile de judecată dovedite a fi efectuate cu purtarea procesului, fiind avute în vedere taxele judiciare (6.443,85 lei) şi onorariul avocaţial achitat potrivit extrasului de cont din 5 februarie 2010, conform facturii nr. 14/11.01.2010, în ceea ce priveşte onorariul, se impune aplicarea art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă, reducându-l de la 17.800,02 lei la 8.000 lei, apreciind că această sumă este echivalentă cu volumul de muncă pe care natura şi complexitatea cauzei l-a presupus, considerând că suma iniţială este nejustificat de mare.

Curtea constată că criticile reclamantei sunt întemeiate deoarece, de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.

În primul rând, trebuie reţinut faptul că alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură civilă, care permitea instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de îndeplinită de avocat, face referire la „tabloul onorariilor minimale”, care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. În al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În al treilea rând, valoarea obiectului litigiului şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, este în speţă de peste 240 mii lei, până la pronunţarea hotărârii de primă instanţă având loc trei înfăţişări, la care apărătorul reclamantei a fost prezent, susţinând în mod profesionist interesele societăţii. Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanta ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat (cca. 7% din valoarea obiectului procesului), recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.