Litigiu comercial. Faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Competenţă materială Prejudicii, daune


C.proc.civ., art. 2 pct. 1 lit. a)

C.com., art. 4, art. 7, art. 890

Articolul 4 din Codul comercial statuează că se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. De asemenea, potrivit art. 7 din acelaşi cod, sunt comercianţi societăţile comerciale, iar art. 890 stabileşte fără echivoc la pct. I că aparţin jurisdicţiei comerciale toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane.

Ca atare, este evident că legiuitorul român a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente care rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi cele derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 din Codul comercial.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la iniţial la Judecătoria Timişoara sub dosar numărul 10397/325/2008 reclamanţii O.S. şi S.I. au chemat în judecată pârâţii S.N. A Timişoara, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâţilor S.N. A Timişoara şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietăţile lor, înscrise în C.F. nr. 2096 şi nr. 2097 Remetea Mare, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe perioada 26 iunie 2005 şi până la eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul menţionat nu poate fi ridicat să se constate că reclamanţii au fost expropriaţi de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a unei despăgubiri juste la valoarea de circulaţie a terenului, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 10945 din 16 septembrie 2008 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor în favoarea Tribunalului Timiş apreciind că acţiunea conţine două petite principale: unul constând într-o obligaţie de a face, iar celălalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.

Prima instanţă învestită a considerat că solicitarea reclamanţilor de a obliga pârâta S.N. A Timişoara de a ridica un gard amplasat pe proprietăţile lor constituie o obligaţie comercială, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Codul comercial, neevaluabilă în bani, competenţa de soluţionare revenind, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură civilă, tribunalului în primă instanţa. Cu privire la acordarea despăgubirilor juste la valoarea de circulaţie a imobilului ca urmare a constatării exproprierii de facto, raportat la dispoziţiile Legii nr. 33/1994, judecătoria a reţinut că şi aceasta reprezintă o cerere dată spre soluţionare în primă instanţă tribunalului, instanţă care are o competenţă exclusivă, ce nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor. Tribunalul, fiind competent să soluţioneze petitele principale ale acţiunii, va soluţiona şi cererile accesorii, cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, potrivit art. 17 din Codul de procedură civilă.

Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiş dosarul nr. 10397/325/2008, în care, prin sentinţa civilă nr. 1064/P.I. din 7 noiembrie 2008 această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a solicitat pronunţarea unui regulator de către curtea de apel.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că judecătoria a în mod corect a constatat că obiectul acţiunii nu este evaluabil în bani, însă a considerat în mod eronat că litigiul ar avea natură comercială.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unei şi a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietatea a două persoane fizice. Potrivit art. 4 din Codul comercial, se socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din însuşi actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumţie relativă de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumţie ce poate fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de acelaşi text de lege.

În speţă, natura obligaţiei de a face este civilă. Deşi pârâta S.N. A Timişoara S.A. este comerciant, prestaţia la care reclamanţii solicită a fi obligată este străină comerţului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activităţii comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerţ. Referitor la capătul de cerere privind constatarea exproprierii se observă că acesta este formulat ca fiind unul eventual, în situaţia în care, din motive obiective, gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanţilor. În consecinţă, litigiul are natură civilă, iar cum obiectul principal al procesului este neevaluabil în bani, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 10397/325/2008 Curtea de Apel Timişoara a constatat că în prezenta cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Timiş pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Ambele instanţe aflate în conflict în mod just au reţinut că obiectul litigiul pendinte, cel puţin în această fază procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuşi, doar judecătoria a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comercială.

Este adevărat că prin capătul de cerere principal reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei S.N. A Timişoara la ridicarea, de îndată şi necondiţionat, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi de întârziere, a gardului împrejmuitor de pe proprietatea lor. Însă, desfiinţarea acestui gard a fost cerută de reclamanţi tocmai în virtutea activităţii comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de societate în strictă legătură cu „comerţul” desfăşurat – prestarea de activităţi aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecţie ca urmare a aplicării normelor de siguranţă aeroportuară cuprinse în Codul aerian şi în Programul naţional de securitate aeronautică.

Pe de altă parte, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, printre altele, şi pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil. Or, art. 4 din Codul comercial statuează că „se socotesc (…) ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”. De asemenea, potrivit art. 7 din acelaşi cod, „sunt comercianţi (…) societăţile comerciale”, iar art. 890 stabileşte fără echivoc la pct. I că aparţin jurisdicţiei comerciale ”toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane”.

Ca atare, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente care rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi cele derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul în speţă, unde, răspunderea pe care reclamanţii o atribuie societăţii pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 din Codul comercial. Ca atare în baza art. 22 din Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, instanţă căreia i s-a trimis dosarul spre soluţionare.