C. proc. civ. – art. 7201
C. civ. – art. 942 şi 969
H.G. nr. 51/1996 – art. 1
Raţiunea concilierii directe este aceea de a simplifica şi degreva judecăţile în materie comercială având ca obiect pretenţii de natură bănească, pretenţii ce pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen scurt, această raţiune fiind practic realizată şi atunci când încercarea de conciliere a reclamantului cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece esenţial este ca părţile prin voinţa lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a rezolva litigiul.
Împrejurarea că factura fiscală nu a fost semnată de beneficiar nu poate duce la înlăturarea caracterului cert al creanţei, întrucât nu factura constituie temeiul în baza căruia intimata solicită plata, ci contractul. A nu recunoaşte certitudinea creanţei în litigiu înseamnă a-i permite debitorului, ca prin simpla nesemnare a facturii, să înlăture caracterul cert al unei creanţei, sau altfel spus, ca printr-o atitudine pasivă, aceea de a nu semna factura, să se sustragă de la obligaţia de a achita serviciile de care a beneficiat.
Recepţia este actul prin care investitorul declară că acceptă să preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă sau pusă în funcţiune. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu autorizaţiile, avizele, prevederile contractului, ale documentaţiei de execuţie, precum şi cu reglementările tehnice aplicabile, ulterior semnării proceselor-verbale de recepţie fără obiecţiuni beneficiarul nemaiputând invoca neexecutarea lucrării contractate.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 567/P.I. din 11 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 5196/30/2009 Tribunalul Timiş a respins excepţiile de necompetenţă teritorială, de prematuritate şi de inadmisibilitate, a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată, admiţând, totodată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. P S.A. Timişoara în contradictoriu cu pârâta S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 272.508,07 lei cu titlu de preţ şi penalităţi de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea facturii emise şi neachitate, până la plata efectivă a debitului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii, cu motivarea că în mod greşit judecătorul fondului i-a respins excepţiile invocate, pretenţiile reclamantei fiind şi nefondate.
Prin decizia civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul pârâtei S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin, menţinând sentinţa civilă nr. 567/P.I. din 11 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5196/30/2009.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamanta S.C. P S.A. Timişoara a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 272.508,07 lei cu titlu de preţ şi a penalităţilor de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea facturii emise şi neachitate, până la plata efectivă a datoriei, susţinând că deşi ea şi-a respectat întrutotul obligaţiile legal asumate prin semnarea unui contract de execuţie utilaje tehnologice, aceasta din urmă nu i-a achitat factura nr. 1399542/23.01.2009.
Este de necontestat că între cele două s-a încheiat contractul nr. TG 6542-2008 din 23 mai 2008, convenţie în temeiul căreia reclamanta s-a obligat, în calitate de executant, să fabrice şi să livreze pârâtei utilaje de ridicat tehnologice şi operaţionale, la finalizarea unor etape contractuale executantul emiţând facturi fiscale, care conţineau valorile instalaţiilor executate, livrate şi puse în funcţiune, apelanta refuzând să-i achite factura nr. 1399542/23.01.2009, în valoare de 272.508,07 lei, emisă ca urmare a livrării unei furnituri – pod-rulant 12,5t-19m.
În mod corect judecătorul fondul a apreciat că în speţă cererea reclamantei nu este nici prematură şi nici inadmisibilă, întrucât partea a respectat procedura de conciliere directă impusă de art. 7201 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestui text de lege, în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Aşa cum în mod judicios a arătat şi intimata, raţiunea concilierii directe este aceea de a simplifica şi degreva judecăţile în materie comercială având ca obiect pretenţii de natură bănească, pretenţii ce pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen scurt, această raţiune fiind practic realizată şi atunci când încercarea de conciliere a reclamantului cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri (reclamanta promovând anterior şi o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată, care se referea la aceeaşi creanţă izvorâtă din acelaşi contract) sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată (aşa cum s-a întâmplat şi în prezentul proces), deoarece esenţial este ca părţile prin voinţa lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a rezolva litigiul. Or, în speţă, părţile au luat cunoştinţă de pretenţiile reciproce, apărările şi susţinerile lor, încercând să soluţioneze diferendul pe cale amiabilă.
În primul rând, este de reţinut că această critică este formulată de către apelantă în mod contradictoriu. Astfel, pe de o parte, se susţine că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată în data de 19 august 2009, fără a face dovada realizării sau încercării de realizare a procedurii concilierii (ceea ce este real, dar nu poate determina neprimirea cererii introductive), iar pe de altă parte, se afirmă că această procedură nu a fost nicidecum realizată până la primul termen de judecată, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă (ceea ce nu mai este real, întrucât, ulterior depunerii acţiunii la tribunal, dar înaintea termenul din 6 noiembrie 2009, primul fixat în cauză, prin notificarea nr. 178/14.09.2009 reclamanta a convocat-o pe pârâtă la conciliere în ziua de 7 octombrie 2009, dată când părţile s-au şi întâlnit, semnând în acest sens procesul-verbal nr. 4800/12.10.2009, dar fără a ajunge la vreo înţelegere cu privire la stingerea diferendului rezultat din executarea contractului nr. TG 6542-2008 din 23 mai 2008), pentru ca mai apoi apelanta să recunoască expres că încercarea de conciliere s-a realizat după înregistrarea cererii de chemare în judecată.
În al doilea rând, este adevărat că notificarea nr. 178/14.09.2009 nu îndeplineşte toate condiţiile pretinse de art. 7201 din Codul de procedură civilă, fiind comunicată pârâtei ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată. Însă, nerespectarea unora dintre prevederile art. 7201 nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare. Dacă demersul reclamantei ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat şi dovedit o vătămare s-ar fi putut pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile. Însă, pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar chiar a fost prezentă, prin reprezentanţii săi, la sediul S.C. P S.A. Timişoara, unde s-a încercat semnarea unei înţelegeri, situaţie în care apărarea sa nu poate fi primită. Având în vedere demersurile ambelor părţi, precum şi procesul-verbal de conciliere directă nr. 4800/12.10.2009, ar fi excesiv de rigidă o interpretare în sensul că în prezentul litigiu nu s-ar fi realizat încercarea de conciliere prevăzută de art. 7201 din pentru a se putea promova acţiunea în faţa instanţelor judecătoreşti. Aceasta, şi în considerarea faptului că prevederile textului menţionat privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în respectivul articol, începând cu alin. 2, dar nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii directe, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare, dovadă care în speţă nu s-a făcut.
Atât în faţa primei instanţe, cât şi prin cererea de apel pârâta a invocat excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale asumate de către reclamantă, fără a indica în concret care ar fi lucrările neexecutate, executate în mod necorespunzător sau executate cu întârziere, făcând doar afirmaţii cu caracter general, blocarea echipamentelor (la această deconectare a podurilor referindu-se, de altfel, şi reclamanta în cadrul adreselor nr. 3161/15.10.2009, nr. 3333/30.10.2009 şi nr. 57/15.01.2010) prin radio-comandă neputând fi catalogată drept o neexecutare a contractului de vreme ce respectiva operaţiune a avut loc ulterior ivirii neînţelegerilor privitoare la neplata facturii în litigiu, ea fiind doar un mijloc prin care reclamanta a încercat să o determine pe pârâtă să-şi respecte obligaţia de plată.
În speţă nu poate fi vorba de greşita aplicare de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, în sensul inversării sarcinii probei, pentru simplul motiv că, invocând excepţia de neexecutare, societatea apelantă era obligată să facă dovada pretinsei neexecutări a obligaţiilor de către intimată, apărarea acesteia încetând a mai fi o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului, devenind o „apărare activă”, sarcina probei revenindu-i, potrivit principiului reus in excipiendo fit actor.
Prin probele administrate în faţa primei instanţe reclamanta a făcut dovada caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei deţinute împotriva pârâtei, precum şi a întrunirii condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a apelantei, iar împrejurarea, reală de altfel, că prin sentinţa civilă nr. 829/P.I. din 5 august 2009 a Tribunalului Timiş a fost respinsă cererea reclamantei de emitere a unei somaţii de plată pentru aceeaşi sumă şi în temeiul aceluiaşi contrat şi facturi fiscale, nu poate determina respingerea pretenţiilor intimatei, câtă vreme alin. (3) al art. 9 din O.U.G. nr. 119/2007 prevede fără echivoc că în cazul în care contestaţia este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului printr-o încheiere irevocabilă, situaţie în care creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, ceea ce reclamanta a şi întreprins.
Respectarea obligaţiilor contractuale de către societatea intimată rezultă din semnarea de către părţi a două procese-verbale (în realitate, părţile au semnat câte un astfel de proces-verbal pentru fiecare furnitură), respectiv procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi punerea în funcţiune a podului rulant 12,5t-19m din data de 23 ianuarie 2009 şi procesul-verbal de verificare tehnică nr. 355R-050 IR din 11 februarie 2009, încheiat de Inspecţia de Stat Teritorială Craiova pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (I.S.C.I.R.), instituţie abilitată să certifice funcţionalitatea unor asemenea utilaje.
Astfel, în primul proces-verbal, cel de recepţie şi punere în funcţiune, având ca obiect podul rulant 12,5t-19m, reprezentând furnitura facturată (de aceea, nu pot fi primite susţinerile apelantei referitoare la neexecutarea contractului, mai exact a altor furnituri, respectiv poduri rulante de 40t, de 12,5t, de 5t, de 5+1,25t, la care face referire în notele de şedinţă din 16 noiembrie 2010), se prevede, la pct. 6, că lucrările au fost executate conform documentelor, rezultatul probelor tehnologice fiind corespunzător punerii în funcţiune a echipamentelor şi instalaţiilor în condiţii de siguranţă şi realizare a parametrilor tehnici, motiv pentru care comisia de recepţie, din care făcea parte şi un reprezentant al beneficiarului, propune admiterea recepţiei punerii în funcţiune a podului rulant 12,5t-19m, recomandând doar realizarea procedurii de autorizare I.S.C.I.R.
De asemenea, prin procesul-verbal de verificare tehnică nr. 355R-050 IR din data de 11 februarie 2009 s-a confirmat faptul că instalaţia respectivă îndeplineşte toate condiţiile pentru acordarea autorizaţiei, precum şi că aceasta poate funcţiona, un asemenea document fiind impus de părţi prin art. IV pct. 2 din contract. Aceste procese-verbale au menirea de a proba îndeplinirea întocmai a obligaţiilor contractuale de către executantul furniturilor, respectivele documente fiind semnate şi ştampilate, fără nicio obiecţie sau observaţie, de reprezentanţii societăţii apelante, ceea ce demonstrează faptul că utilajul pentru care s-a emis factura nr. 1399542/23.01.2009 şi care a făcut obiectul contractului nr. TG 6542-2008 din 23 mai 2008 a fost realizat, livrat şi pus în funcţiune. Apelanta, prin semnarea acestor procese-verbale, a recunoscut că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privitoare la podul rulant 12,5t-19m, menţiunea referitoare la acest utilaj apărând şi în cuprinsul facturii în litigiu. Ca atare, creanţa reclamată are caracter cert.
Susţinerile apelantei în sensul că aceste două documente nu ar fi fost semnate de către reprezentanţii intimatei nu sunt întemeiate. În primul rând, se impune a se aminti faptul că pârâta, la momentul dresării proceselor-verbale, nu a invocat nicio neregularitate în acest sens. Pe de altă parte, procesul-verbal de recepţie şi punere în funcţiune din 23 ianuarie 2009 poartă ştampila S.C. Uzinele de Reparaţii Mehedinţi S.A. şi este semnat de d-nii. D.T. şi M.C., această persoană juridică făcând parte din grupul de societăţi Prompt, reclamanta fiind acţionarul său majoritar. Mai mult decât atât, S.C. Uzinele de Reparaţii Mehedinţi S.A. a avut calitatea de subcontractant în executarea utilajelor, iar cele două persoane fizice sunt salariaţi ai intimatei. Şi procesul-verbal de verificare tehnică din 11 februarie 2009 poartă ştampila societăţii fiică, fiind semnat de dl. F.D., persoană numită de executant în calitate de manager de contract prin chiar pct. 3 al art. IV din convenţia nr. TG 6542 -2008 (pârâta având, deci, cunoştinţă de această desemnare, care îi este opozabilă), şi el fiind angajatul societăţii intimate.
Împrejurarea că factura fiscală nu a fost semnată de beneficiar nu poate duce la înlăturarea caracterului cert, lichid sau exigibil al creanţei, întrucât nu factura constituie temeiul în baza căruia intimata solicită plata sumei de 272.508,07 lei, ci contractul de execuţie. Articolul 942 din Codul civil, defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de execuţie, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. În conformitate cu art. 969 din acelaşi cod (temei de drept invocat de reclamantă), convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.
Atâta timp cât există un proces-verbal de recepţie finală şi punere în funcţiune, precum şi unul de verificare tehnică încheiat de Inspecţia de Stat Teritorială Craiova pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (I.S.C.I.R.), instituţie care certifică faptul că utilajele funcţionează, este evident că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, creanţa invocată având un caracter cert. A nu recunoaşte certitudinea creanţei în litigiu, înseamnă a-i permite debitorului, ca prin simpla nesemnare a facturii, să înlăture caracterul cert al unei creanţei, sau, altfel spus, ca printr-o atitudine pasivă, aceea de a nu semna factura, să se sustragă de la obligaţia de a achita serviciile de care, însă, a beneficiat, lucru care nu poate fi acceptat.
Potrivit art. II al contractului nr. TG 6542-2008 din 23 mai 2008, obiectul convenţiei părţilor l-au reprezentat „utilaje de ridicat tehnologice şi operaţionale (poduri rulante, macarale pivotante şi portal, estacade şi căi de rulare aferente), conform Anexei nr. 1 la contract, a ofertei OG 116-08, a caracteristicilor tehnice ale utilajelor Anexa 2.1-2.7 şi Anexa nr. 3, ce include termenele de livrare”. Aceste utilaje au fost realizate şi livrate societăţii pârâte, fiind apoi puse în funcţiune potrivit clauzelor contractuale (la notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din 16 noiembrie 2010 chiar reprezentantul apelantei a anexat procesele-verbale la punerea în funcţiune, cele de verificare tehnică şi cele de probe de casă pentru celelalte furnituri). În mod corelativ obligaţiei asumate de intimată, apelanta avea datoria de a achita sumele rezultate din facturile emise către ea, şi anume: 30% avans la semnarea contractului, 50% la livrarea fiecărei furnituri, respectiv la reparaţii capital la livrarea componentelor electrice şi mecanice, iar restul de 20% la punerea în funcţiune, pct. 2 al art. IX precizând că în caz de plată cu întârziere a tranşelor de plată aferente livrărilor, executantul este îndreptăţit să întrerupă activitatea.
Ca urmare a serviciilor prestate, respectiv fabricarea, livrarea şi punerea în funcţiune a podului rulant 12,5t-19m, reclamanta a emis factura nr. 1399542/23.01.2009 pentru suma de 272.508,07 lei. Deşi această parte şi-a îndeplinit conform contractului şi actelor anexe obligaţiile stipulate, pârâta nu şi-a respectat obligaţia corelativă de plată a preţului furniturii executate şi livrate. Conform art. VII din contract, componentele livrate vor fi recepţionate din punct de vedere cantitativ, consemnându-se într-un proces-verbal, recepţia finală a lucrării urmând a se face după încheierea probelor şi punerea în funcţiune a utilajelor. Or, procesul-verbal de recepţie a lucrărilor şi punere în funcţiune dresat în data de 23 ianuarie 2009 atestă faptul că podul rulant 12,5 t-19m a fost pus în funcţiune, din acel moment obligaţia pârâtei de plată a sumei de 272.508,07 devenind exigibilă.
În acest sens, art. 1 din H.G. nr. 51/1996 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de montaj utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice şi a punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie, prevede că recepţia este actul prin care investitorul declară că acceptă să preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă sau pusă în funcţiune. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu autorizaţiile, avizele, prevederile contractului, ale documentaţiei de execuţie, precum şi cu reglementările tehnice aplicabile. Aşadar, ulterior semnării proceselor-verbale de recepţie fără obiecţiuni, beneficiarul nu mai poate invoca neexecutarea lucrării contractate.
Referitor la penalităţile acordate de tribunal trebuie avut în vedere că în art. X pct. 1 alin. 3 din contract s-a prevăzut că pentru întârzierea la plata facturilor emise de executant, beneficiarul datorează penalităţi în cuantum de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea facturii emise şi neachitate. În consecinţă, după expirarea termenului de plată (15 zile de la emiterea facturilor – art. IX pct. 1 din contract), încep să curgă penalităţile de întârziere în cuantumul stabilit de părţi, aflându-ne în prezenţa unei clauze penale, definită de art. 1066 din Codul civil, ca acea clauză prin care o persoană, spre a da pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din partea-i, alin. (2) al art. 1069 din acelaşi cod permiţând creditorului să ceară deodată penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, întrucât penalitatea s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării.
