1. Art. 163 alin. 1 din reglementează condiţiile de fond ale litispendenţei, nu şi sfera persoanelor care o pot invoca. Sub acest din urmă aspect sunt aplicabile prevederile alin. 2 al art. 163, conform cărora excepţia se va putea ridica “de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”.
Ca atare, indiferent de calitatea părţilor în proces, acestea au deopotrivă dreptul şi interesul de a invoca excepţia de litispendenţă, legiuitorul nefăcând distincţia susţinută de recurent, în sensul că numai pârâtul chemat în judecată înaintea mai multor instanţe ar avea interes să invoce această excepţie.
2. Chiar dacă identitatea celor trei elemente prevăzute de art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se regăseşte cu privire la toate cererile formulate de părţi în cele două pricini, cât timp ea există cu privire la o parte din pretenţiile părţilor, în această limită litispendenţa operează, având un caracter parţial, astfel încât măsura de trimitere la instanţa mai întâi învestită în vederea reunirii pricinilor este legală.
Celelalte cereri, faţă de care nu sunt întrunite condiţiile litispendenţei, aflându-se într-un raport de conexitate cu cererea faţă de care s-a reţinut litispendenţa, nu pot fi disjunse, astfel încât este legală măsura trimiterii pricinii în ansamblul ei la prima instanţă învestită.
(Decizia nr. 743 din 14 octombrie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 13 decembrie 2002, sub nr. 326, reclamantul L.G. a chemat-o în judecată pe pârâta SC “J.” SRL, solicitând evacuarea acesteia din imobilul situat în Bucureşti.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a cerut să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă şi să se dispună obligarea reclamantului la plata contravalorii lucrărilor de construcţii, reparaţii şi îmbunătăţiri efectuate la imobil, precum şi la acordarea unui drept de retenţie asupra întregului imobil, până la plata integrală a contravalorii lucrărilor efectuate.
Prin Sentinţa civilă nr. 952 din 12.02.2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea de disjungere a capătului de cerere privind dreptul de retenţie şi a admis excepţia de litispendenţă, cu consecinţa înaintării dosarului la Judecătoria Ploieşti, pentru a fi ataşat la Dosarul nr. 12.263/2002.
Pentru a respinge cererea de disjungere a capătului accesoriu al cererii reconvenţionale privind dreptul de retenţie, prima instanţă a avut în vedere că soluţionarea acestuia depinde de rezolvarea capătului principal al cererii reconvenţionale, având ca obiect obligarea reclamantului la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului şi că el se află în strânsă legătură cu acţiunea principală de evacuare din acelaşi imobil, ceea ce reclamă judecarea concomitentă a ambelor cereri.
Cât priveşte litispendenţa, aceasta a fost reţinută în raport de existenţa pe rolul Judecătoriei Ploieşti a unui dosar mai vechi între părţi, nr. 12.263/2003, în care un capăt de cerere este identic cu capătul principal al cererii reconvenţionale din prezenta cauză, respectiv cel privind constatarea calităţii pârâtei-reclamante SC “J.” SRL de constructor de bună-credinţă al imobilului situat în Bucureşti.
Faptul că identitatea de părţi, obiect şi cauză între cererile din dosarele aflate pe rolul unor instanţe de fond diferite nu este decât parţială nu a fost apreciat de instanţă ca un impediment pentru reţinerea litispendenţei, dat fiind că această instituţie este reglementată printr-o normă imperativă, pornind de la principiul că o cerere nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul realizării unei administrări uniforme a justiţiei.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 2126 din 18.11.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că între cererea de evacuare formulată de apelantul-reclamant şi cererea reconvenţională a pârâtei există o strânsă legătură, astfel încât aceste cereri trebuie judecate de aceeaşi instanţă şi în acelaşi timp, dreptul de retenţie nemaiputând fi pus în practică dacă anterior s-ar dispune evacuarea pârâtei.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de reclamant, care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
– în mod greşit s-a primit excepţia de litispendenţă invocată de pârâtă, deşi aceasta nu avea dreptul să o invoce. în acest sens, recurentul a susţinut că, din modul de redactare al art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă, rezultă că litispendenţa nu poate fi invocată decât de cel care “a fost chemat în judecată”, singurul care justifică un interes în invocarea excepţiei, şi nu de către cel care “a chemat în judecată”, cum s-a întâmplat în speţă.
– Condiţiile litispendenţei nu erau întrunite în cauză, deoarece între procesul pendinte şi cel aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti nu există identitate de părţi, obiect şi cauză.
în dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că cererea principală din prezenta cauză nu are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu cea aflată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, prima având ca obiect evacuarea şi drept cauză necesitatea exercitării tuturor atributelor dreptului de proprietate, iar cea de a doua constatarea calităţii pârâtei de constructor de bună-credinţă, în încercarea de a i se recunoaşte abia acum un eventual drept de proprietate; în plus, aceeaşi persoană nu a fost chemată în judecată în două procese diferite, aşa cum cere art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Cât priveşte cererea reconvenţională a pârâtei, recurentul a susţinut că nici prin raportare la aceasta nu se putea reţine litispendenţa, deoarece SC “J.” SRL este cea care a chemat în judecată în două procese diferite aceeaşi persoană, pentru aceeaşi cauză şi acelaşi obiect, astfel că ea nu putea invoca litispendenţa, demersul său fiind lipsit de interes; în opinia recurentului, dacă s-ar admite contrariul s-ar ajunge la situaţia ilegală în care un individ, aflat în proces cu o altă persoană, nu va mai putea fi chemat în judecată pentru nici un alt motiv de persoana cu care se află în litigiu, or, nu acesta este scopul litispendenţei, care este un mijloc lăsat la îndemâna celor împotriva cărora s-ar putea exercita abuziv dreptul de a fi chemaţi în judecată, o pârghie procedurală prin care se pot apăra cei care sunt chemaţi în judecată pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
– în cel mai rău caz, instanţele puteau disjunge acţiunea principală de cererea reconvenţională, urmând ca doar aceasta din urmă să fie trimisă la dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti.
Analizând decizia recurată, Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia de litispendenţă este reglementată de art. 163 din Codul de procedură civilă, atât sub aspectul condiţiilor în care ea operează, cât şi al sferei celor care o pot invoca.
Astfel, în alin. 1 se prevede că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe, iar în alin. 2 se prevede că excepţia de litispendenţă va putea fi ridicată “de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”.
Recurentul a contestat în primul rând calitatea şi interesul intimatei, reclamantă în cererile în raport de care s-a reţinut litispendenţa, de a invoca această excepţie, pe considerentul că din alin. 1 al art. 163 din Codul de procedură civilă ar rezulta că numai pârâtul chemat în judecată înaintea mai multor instanţe ar avea interes să invoce această excepţie.
Aşa cum s-a arătat anterior, alin. 1 al art. 163 din Codul de procedură civilă reglementează condiţiile de fond ale litispendenţei, nu şi sfera persoanelor care o pot invoca; sub acest din urmă aspect sunt aplicabile prevederile alin. 2 ale art. 163, conform cărora excepţia se va putea ridica “de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”.
Ca atare, indiferent de calitatea părţilor în proces, acestea au deopotrivă dreptul şi interesul de a invoca excepţia de litispendenţă, legiuitorul nefăcând distincţia susţinută de recurent atunci când a recunoscut expres părţilor dreptul şi, implicit, interesul de a invoca litispendenţa, or, unde legea nu distinge, nimeni nu poate să distingă.
De altfel, chiar în absenţa unei prevederi exprese a legiuitorului, nu se poate nega interesul oricărei părţi din proces de a invoca litispendenţa, plecând de la raţiunea pentru care a fost instituită această excepţie care interesează ordinea publică, aceea de a nu se ajunge la judecarea aceleiaşi cereri de două ori, fiind cunoscut principiul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi că soluţia cuprinsă într-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Prin urmare, critica din recurs, după care intimata nu ar avea calitate şi interes să invoce litispendenţa, este neîntemeiată.
De asemenea, recurentul a contestat şi întrunirea condiţiilor de fond ale litispendenţei.
Nici această critică nu este fondată, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Litispendenţa a fost reţinută în cauză numai în raport de capătul principal din cererea reconvenţională, formulată de pârâta-reclamantă SC “J.” SRL, prin care aceasta a solicitat să i se constate calitatea de constructor de bună-credinţă al imobilului din Bucureşti.
Acest capăt de cerere este identic sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei cu cel din acţiunea aflată în curs de judecată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, în Dosarul nr. 12.263/2003, fapt recunoscut de altfel şi de recurent, prin motivele de recurs.
Or, faţă de existenţa triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză – între cele două acţiuni în curs de judecată pe rolul a două instanţe de fond diferite, în mod corect judecătoria a reţinut incidenţa litispendenţei, fiind întrunite condiţiile acesteia, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Este adevărat că identitatea celor trei elemente prevăzute de art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se regăseşte cu privire la toate cererile formulate de părţi în cele două pricini, dar atâta timp cât ea există cu privire la o parte din pretenţiile părţilor, în această limită litispendenţa operează, având un caracter parţial, cum corect s-a reţinut în instanţele anterioare.
Pe cale de consecinţă, măsura de trimitere a prezentului dosar la instanţa mai întâi sesizată, în vederea reunirii pricinilor, este legală, fiind conformă dispoziţiilor art. 163 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Celelalte cereri din litigiul pendinte, faţă de care nu sunt întrunite condiţiile litispendenţei, respectiv acţiunea principală a recurentului-reclamant de evacuare şi cererea reconvenţională a intimatei-pârâte pe aspectul pretenţiilor de despăgubire cu contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri aduse imobilului din care s-a cerut evacuarea şi cu privire la acordarea unui drept de retenţie asupra acestuia până la achitarea despăgubirilor, se află într-un raport de conexitate cu cererea faţă de care s-a reţinut litispendenţa în sensul art. 164 din Codul de procedură civilă.
Astfel, soluţionarea capătului de cerere din cererea reconvenţională privind acordarea unui drept de retenţie depinde de rezolvarea pretenţiei de despăgubiri formulată prin aceeaşi cerere reconvenţională şi se află într-o strânsă legătură cu cererea principală de evacuare, astfel că judecarea lor împreună este imperios necesară; această strânsă legătură dintre cererile cu care părţile au învestit instanţa justifică legalitatea trimiterii pricinii în ansamblul ei la cea aflată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 164 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora se poate dispune întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.
De aceea, disjungerea acestor cereri de cea în raport de care erau întrunite condiţiile litispendenţei nu era posibilă, astfel că şi critica formulată pe acest aspect în recurs este neîntemeiată.
Reţinând, aşadar, că în speţă s-a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 163 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat ca nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
în consecinţă, recursul reclamantului apare ca nefondat şi a fost respins ca atare, conform art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
