Nu sunt incidente dispoziţiile art. 56 din Codul comercial în ipoteza în care pretenţia reparării prejudiciului decurge din fapta ilicită de folosire abuzivă a unei mărci. Această faptă nu este în continuarea unui act juridic dintre părţi, care să fi putut fi calificat drept act sau fapt de comerţ, astfel încât ab initio raportul juridic dintre părţi vizează instituţia răspunderii civile delictuale, esenţialmente cu caracter civil.
(Decizia nr. 125 din 6 februarie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă sub nr. 2195 din 16.05.2003, reclamantul M.A. a chemat-o în judecată pe pârâta SC “C.” SA, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 24.837 USD despăgubiri în lei la data plăţii efective, constând în 18.837 USD contravaloare echipamente telefonice şi 6.000 USD reprezentând contravaloare produs software; 310.366 USD (echivalentul a 10,5 miliarde lei) reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada aprilie 2001 – octombrie 2004; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente creanţei calculate de la data de 21.06.2001 şi până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamantul a învederat că, la 13.05.1999, în baza Legii nr. 84/1998, a obţinut protecţia pe teritoriul României pe termen de 10 ani pentru marca 34821 compusă din cuvintele “Singurul atu” şi care a fost înregistrată pentru o serie de clase de produse şi servicii printre care se numără şi clasa 38, respectiv “telecomunicaţii”.
La începutul anului 2001, pârâta a început o campanie de promovare a unuia dintre serviciile sale de telecomunicaţii (telefonie mobilă) sub denumirea de “Abonamentul C. atu”, campanie care continuă şi în prezent.
Reclamantul a precizat că, în calitate de titular al mărcii “Singurul atu”, nu a încheiat cu SC “C.” SA nici un fel de contract care să-i permită acesteia folosirea mărcii sau a unui semn similar.
S-a mai arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 453 din 2.04.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, s-a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu SC “C.” SA şi OSIM şi s-a dispus interzicerea utilizării de către pârâtă a semnului “atu”, similar cu marca al cărei titular este reclamantul, pe documente sau în scop de publicitate şi oferirea sau prestarea de servicii sub acest semn; sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat şi irevocabilă prin nepromovarea recursului.
în pofida acestei hotărâri judecătoreşti, pârâta, cu rea-credinţă, continuă să folosească acest semn, prejudiciul adus reclamantului M.A. fiind considerabil şi evaluat conform petitului acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 727 din 15.09.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâta SC “C.” SA şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că acest litigiu se poartă între o persoană fizică şi o societate comercială, iar, în baza art. 56 din Codul comercial, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale, astfel că soluţionarea cauzei cade în competenţa Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială; s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul a promovat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, conform art. 304′ din Codul de procedură civilă, recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit susţinerile pârâtei din întâmpinare, care a considerat că obiectul cauzei se încadrează în categoria faptelor de comerţ subiective arătate în art. 4 teza I din Codul comercial, însă această prezumţie de comercialitate poate fi răsturnată conform art. 4 teza a fl-a din Codul comercial, care prevede “dacă nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Or, de vreme ce raporturile juridice dintre părţi au luat naştere prin încălcarea de către pârâtă a obligaţiei generale a tuturor persoanelor de a se abţine de la acte sau fapte care ar aduce atingere dreptului recurentului asupra mărcii, o atare obligaţie fiind esenţialmente civilă, şi raportul juridic dintre părţi este unul civil, deoarece obligaţiei pârâtei-intimate îi corespunde dreptul recurentului de a putea solicita repararea pagubei suferite, drept la acţiune care este tot de natură civilă, iar nu comercială.
Un alt argument invocat de recurent, în sprijinul caracterului civil al prezentei cauze, este acela că s-a dedus judecăţii obligaţia pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a acesteia, fiind aşadar în prezenţa unei răspunderi civile delictuale, iar nu contractuale.
Analizând înscrisurile cauzei, văzând motivele de recurs formulate şi examinând sentinţa sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 din Codul de procedură civilă.
Curtea a constatat că recurentul a susţinut eronat că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 teza I din Codul comercial, instanţa de fond a stabilit caracterul comercial al litigiului dedus judecăţii, când, în realitate, tribunalul a făcut aplicarea art. 56 din Codul comercial pentru a dispune în acest sens.
Pornind de la această eroare, Curtea a apreciat că susţinerile din motivele de recurs, vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 teza I din Codul comercial, sunt fără obiect şi, în consecinţă, nu vor fi analizate.
Eroarea este explicabilă prin supoziţia pe care recurentul a fost în măsură să o facă prin prisma soluţiei pronunţate, în sensul că instanţa ar fi validat argumentele intimatei în susţinerea excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti – Secţia civilă, pe care aceasta a invocat-o, şi nu că s-ar fi substituit motivarea excepţiei cu dispoziţiile art. 56 din Codul comercial, aşa cum s-a întâmplat.
Inadvertenţa provine din imperativul motivării recursului înlăuntrul termenului de recurs, prevăzut de art. 303 din Codul de procedură civilă, care în materia declinării este de 5 zile de la pronunţare, aşadar fără a se lua cunoştinţă de considerentele hotărârii recurate, împrejurare posibilă cu prilejul comunicării hotărârii.
Curtea a constatat că soluţia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii, ca şi cu încălcarea formelor de procedură.
Art. 56 din Codul comercial nu era incident în cauză, deoarece în speţă nu există un act juridic între părţi, în sensul de acord de voinţă, cauza acţiunii fiind pretinsa folosire abuzivă (contrar unei hotărâri judecătoreşti de interdicţie) de către intimată a semnului “atu” în activităţi publicitare, pentru care operează în favoarea recurentului protecţia pentru respectiva marcă, conform Legii nr. 84/1998, pentru anumite clase de produse şi servicii în domeniul telecomunicaţiilor, care intră în sfera protecţiei.
Pe de altă parte, cauza cererii de chemare în judecată o constituie marca înregistrată de recurent sub nr. 34821 din 13.05.1999, compusă din cuvintele “Singurul atu”.
De vreme ce, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că între el şi pârâtă nu există nici un contract de natură a-i conferi acesteia vreun drept de a utiliza respectiva marcă pentru clase şi servicii pentru care reclamantul are beneficiul protecţiei mărcii, apare ca total eronată concluzia instanţei de fond privind aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Codul comercial raportului juridic dintre părţi.
Nu sunt incidente aceste dispoziţii legale în speţă, în ipoteza în care pretenţia reparării unui prejudiciu decurge din fapta ilicită de folosire abuzivă a mărcii. Această faptă nu este în continuarea unui act juridic dintre părţi, care să fi putut fi calificat drept act sau fapt de comerţ, astfel încât ab initio raportul juridic dintre părţi vizează instituţia răspunderii civile delictuale, esenţialmente cu caracter civil.
în consecinţă, natura juridică civilă a raportului juridic dintre părţi fiind indiscutabilă, rezultă că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 56 din Codul comercial, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, iar, în acelaşi timp, instanţa operând în mod greşit cu noţiunea de declinare a competenţei între secţiile aceleiaşi instanţe (diviziuni ale unei instanţe de natură pur administrativă), soluţia a fost dată şi cu încălcarea formelor de procedură, astfel că ea este susceptibilă de casare, în condiţiile art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
în baza art. 312 alin. 1, 3 şi 5 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – Secţia civilă.
